Ancheta VR
Aurora Liiceanu
Normalitatea nu şi-o construieşte cineva decât din interior
Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 2011
1. Lumea în care trăim se schimbă – mereu s-a schimbat, dar acum, ritmul este evident mai rapid –, şi nu putem spune că este o lume normală pentru că noțiunea de normal se redefineşte. Astăzi, în mediul academic, din instinct sau din ipocrizie se evită cu grijă dicotomia normal-anormal şi se preferă termeni ca „diferență”, „diferit”. Se simte că frontiera între normal şi anormal s-a fluidizat. De ce? Pentru că „normal” – care se aplica unui individ care se conforma unui comportament predominant într-o societate, acceptând standardele ei – se asocia cu anumite valori. Ele erau vinovăția şi disciplina (Norbert Elias consideră civilizația ca o disciplină socială, consecința dresurii sociale). Astăzi, norma – intim legată de valori – se bazează pe responsabilitate şi inițiativă. S-a produs o mutație a „subiectivității” sau a „individualității”. Cu alte cuvinte, „creatura psihică” nu mai este aceiaşi, aşa cum susține Alain Ehrenberg, un sociolog francez, care a publicat în 1998 cartea La Fatigue d’etre Soi. El a pornit de la studiul depresiei moderne – cea mai răspândită tulburare mentală diagnosticată astăzi în lume – în societatea modernă a secolului XX. După el, nici nu contează dacă depresia este mal de vivre sau o maladie adevărată – să nu uităm şi norma statistică, aici –, pentru că ea va deveni o norma-litate, iar modelul viitorului va fi „psihoticul”. Un individ incert, incapabil de decizii, anorexic, obosit, dezorientat, care va trăi asistat în nefericirea sa, pentru că suferința va fi măsura standardizată a percepției subiective a individului. Aşa înțelegem şi etnobotanicile.
2. E greu de răspuns. Pentru că valorile s-au schimbat: responsabilitatea, inițiativa, competiția care au adus cu ele nevoia de succes, cultura eu-lui (Me-culture, obsesia imaginii de sine), individualismul, mutațiile în divertisment, cultul celebrității, accesul la imagine deplasat de la merit la dreptul fiecăruia, cultul performanței, eroizarea, reuşita socială exprimată prin consumism excesiv etc. Exemple sunt în publicitate: „Pentru că o meriți!”, „Românii au talent”, „…pune-te pe distracție!”, „Fii eroul serii”! Apare astfel o inadecvanță între individ – trebuie să fie autonom, să se inventeze, creeze etc. – şi societate. Normele şi valorile sociale s-au schimbat şi au mers în paralel cu transformările noțiunii de persoană şi alte aspecte: democrația (democratizarea) şi globalizarea.
3. Experimentul comunist a ținut lumea noastră la adăpost de ceea ce deja se întâmpla în alte țări. Ce fericiți erau părinții de la noi pentru că ai lor copii nu luau droguri, de pildă? Am trecut de la conformism şi frică de autoritate la libertate şi dezinhibiție. De la certitudini la incertitudine (cultura spaimei, a fricii), de la socializarea cu pregătire pentru roluri sociale instituționale (inclusiv, ierarhia, supunere) şi disciplinarea pentru a ne conforma, a te adapta la norme fixe, la o societate a dezinhibiției al cărui resort este ameliorarea eu-lui, condiție indispensabilă pentru a face față într-o lume complicată/societate complexă şi un viitor opac, neliniştitor. Tranzitivitatea din postcomunismul bezmetic nu este decât valul care a venit peste noi, grăbit de globalizarea care are loc peste tot. Fluidizarea frontierelor se petrece şi între viața privată şi cea publică – viața privată este controlată public –, între posibil şi imposibil: nebunia angajării în cunoaşterea li-mitelor, sporturi extreme, imersia în senzațiile identitare. Se redefinesc nu numai frontierele, ci şi conținuturile. De exemplu: ce mai înseamnă noțiunea de „prieten” când te lauzi cu 5000 de Facebook friends? Totuşi, unii sociologi admit că TV este un terminal relațional, că electronizarea relațiilor le schimbă chiar conținutul lor.
4. Anormalitatea nu este un derapaj temporar de normalitate. Nu cred că se repetă sau revine ceva la fel. Nu este ceva cronic, dar cred că nu putem vorbi de lipsa normei, ci de inventarea altor norme sau de o negociere subtilă, subversivă între trecut şi prezent, între normele vechi şi cele noi. Cred că raportul între cele două concepte, rău şi bine, se va schimba, în sensul că se vor defini ca diferite „stări” între aceste două opoziții, Apoi, se vor mişca mereu lumile mai mari, cele mai mici, relația între ele. Informațiile aduse de media – mai ales TV – sunt haotice, contradictorii, din multiple surse, iar lipsa unor criterii face dificilă senzația de a înțelege lumea. Tehnologizarea a mărit dezordinea informațională, haosul pe care-l percepem în internet.
5. Cred că normalitatea nu şi-o construieşte cineva decât din interior, pentru că exteriorul este foarte variat şi tulburat. Cred că există o soluție în a face un echilibru între autonomia şi dependența de care avem nevoie, pentru că psihologic vorbind există o anumită parte, cea mai intimă, a sufletului, care nu se schimbă. Nevoia de afiliere, de apropiere de altul, de iubire rămân, cred, nevoi umane perene. Deocamdată. Există tulburări ale normalității aşa cum o gândim, dar şi incertitudini ale patologiei. Şi există oameni care-şi fac o enclavă în care îşi construiesc relații, fiind mai puțin vulnerabili la tentațiile promovate de mass-media, mai puțin atinşi de contagiunea socială.
6. Cred că oamenii îşi doresc reguli, e confortabil să decidă altcineva pentru tine, să ți se arate a-normalitatea corpusului social, dar dacă ai gândire critică poți alege. Un analist maghiar, nu-i mai rețin numele, a spus ceva interesant, gândind critic prezentul: „Pledăm pentru toleranță, dar nimeni nu vrea să menționeze ce este intolerabil”. Cred că fiecare poate să-şi stabilească ca normă de neviolat un anume intolerabil.
7. Speranța în normalitate poate fi gândită, numai că acum suntem într-un vârtej de schimbări rapide şi nu putem să spunem cum ar arăta ea. Poate că nu putem stabili acum o distincție confortabilă între normal şi patologic. În acelaşi timp, poate că partea întunecată a naturii umane se va lărgi, poate că cei care susțin faptul că specia umană are în hard-ul ei autodistrugerea au dreptate. Şi, atunci, nu mai mă gândesc la speranță. Cineva mi-a spus că există reguli, norme. Regula este lipsa de reguli, mi-a spus ea. Alain Ehrenberg susține că deja au apărut noi reguli de conduită în societatea unei lumi a autonomiei: pierderea reperelor, plierea pe viața privată, dezinstituționalizarea.
2. E greu de răspuns. Pentru că valorile s-au schimbat: responsabilitatea, inițiativa, competiția care au adus cu ele nevoia de succes, cultura eu-lui (Me-culture, obsesia imaginii de sine), individualismul, mutațiile în divertisment, cultul celebrității, accesul la imagine deplasat de la merit la dreptul fiecăruia, cultul performanței, eroizarea, reuşita socială exprimată prin consumism excesiv etc. Exemple sunt în publicitate: „Pentru că o meriți!”, „Românii au talent”, „…pune-te pe distracție!”, „Fii eroul serii”! Apare astfel o inadecvanță între individ – trebuie să fie autonom, să se inventeze, creeze etc. – şi societate. Normele şi valorile sociale s-au schimbat şi au mers în paralel cu transformările noțiunii de persoană şi alte aspecte: democrația (democratizarea) şi globalizarea.
3. Experimentul comunist a ținut lumea noastră la adăpost de ceea ce deja se întâmpla în alte țări. Ce fericiți erau părinții de la noi pentru că ai lor copii nu luau droguri, de pildă? Am trecut de la conformism şi frică de autoritate la libertate şi dezinhibiție. De la certitudini la incertitudine (cultura spaimei, a fricii), de la socializarea cu pregătire pentru roluri sociale instituționale (inclusiv, ierarhia, supunere) şi disciplinarea pentru a ne conforma, a te adapta la norme fixe, la o societate a dezinhibiției al cărui resort este ameliorarea eu-lui, condiție indispensabilă pentru a face față într-o lume complicată/societate complexă şi un viitor opac, neliniştitor. Tranzitivitatea din postcomunismul bezmetic nu este decât valul care a venit peste noi, grăbit de globalizarea care are loc peste tot. Fluidizarea frontierelor se petrece şi între viața privată şi cea publică – viața privată este controlată public –, între posibil şi imposibil: nebunia angajării în cunoaşterea li-mitelor, sporturi extreme, imersia în senzațiile identitare. Se redefinesc nu numai frontierele, ci şi conținuturile. De exemplu: ce mai înseamnă noțiunea de „prieten” când te lauzi cu 5000 de Facebook friends? Totuşi, unii sociologi admit că TV este un terminal relațional, că electronizarea relațiilor le schimbă chiar conținutul lor.
4. Anormalitatea nu este un derapaj temporar de normalitate. Nu cred că se repetă sau revine ceva la fel. Nu este ceva cronic, dar cred că nu putem vorbi de lipsa normei, ci de inventarea altor norme sau de o negociere subtilă, subversivă între trecut şi prezent, între normele vechi şi cele noi. Cred că raportul între cele două concepte, rău şi bine, se va schimba, în sensul că se vor defini ca diferite „stări” între aceste două opoziții, Apoi, se vor mişca mereu lumile mai mari, cele mai mici, relația între ele. Informațiile aduse de media – mai ales TV – sunt haotice, contradictorii, din multiple surse, iar lipsa unor criterii face dificilă senzația de a înțelege lumea. Tehnologizarea a mărit dezordinea informațională, haosul pe care-l percepem în internet.
5. Cred că normalitatea nu şi-o construieşte cineva decât din interior, pentru că exteriorul este foarte variat şi tulburat. Cred că există o soluție în a face un echilibru între autonomia şi dependența de care avem nevoie, pentru că psihologic vorbind există o anumită parte, cea mai intimă, a sufletului, care nu se schimbă. Nevoia de afiliere, de apropiere de altul, de iubire rămân, cred, nevoi umane perene. Deocamdată. Există tulburări ale normalității aşa cum o gândim, dar şi incertitudini ale patologiei. Şi există oameni care-şi fac o enclavă în care îşi construiesc relații, fiind mai puțin vulnerabili la tentațiile promovate de mass-media, mai puțin atinşi de contagiunea socială.
6. Cred că oamenii îşi doresc reguli, e confortabil să decidă altcineva pentru tine, să ți se arate a-normalitatea corpusului social, dar dacă ai gândire critică poți alege. Un analist maghiar, nu-i mai rețin numele, a spus ceva interesant, gândind critic prezentul: „Pledăm pentru toleranță, dar nimeni nu vrea să menționeze ce este intolerabil”. Cred că fiecare poate să-şi stabilească ca normă de neviolat un anume intolerabil.
7. Speranța în normalitate poate fi gândită, numai că acum suntem într-un vârtej de schimbări rapide şi nu putem să spunem cum ar arăta ea. Poate că nu putem stabili acum o distincție confortabilă între normal şi patologic. În acelaşi timp, poate că partea întunecată a naturii umane se va lărgi, poate că cei care susțin faptul că specia umană are în hard-ul ei autodistrugerea au dreptate. Şi, atunci, nu mai mă gândesc la speranță. Cineva mi-a spus că există reguli, norme. Regula este lipsa de reguli, mi-a spus ea. Alain Ehrenberg susține că deja au apărut noi reguli de conduită în societatea unei lumi a autonomiei: pierderea reperelor, plierea pe viața privată, dezinstituționalizarea.