Ancheta VR
Gheorghe Grigurcu
"Viitorul se va pronunța"
Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 2011
O definiție a normalității? Mai curînd s-ar putea vorbi de o imagine a acesteia, la care concură prescripțiile moralei, corecturile rațiunii, intuițiile, cutumele etc., cu scopul de-a asigura în fond un echilibru al existenței în raport cu ea însăşi. E unul din acele concepte-cheie pe care nu e uşor să le circumscrii unei explicații, să le delimitezi. Percepi normalitatea şi încălcările ei grație a ceea ce se numeşte bunul simț, fără a pierde din vedere vibrația emoțională care însoțeşte frecvent aprecierea fenomenelor vieții. Camus vorbea despre „simplul acord dintre o făptură şi existența pe care o duce”. Corect, cu adaosul că un asemenea acord se cuvine a se păstra şi în cazul colectivităților. Cînd e vorba de aşezări sociale stabile, avînd o tradiție a unei relativ bune funcționări, normalitatea ajunge a fi subînțeleasă, estompîndu-se ca subiect de analiză. Ca şi morala. Nu o ironiza oare Valery pe aceasta din urmă, văzînd într-însa „un fel de artă a suprimării dorințelor, a posibilității de slăbire a gîndurilor, de-a face ce nu place, de-a nu face ceea ce place”? Aşa încît chestiunea anomaliei, ca şi cea a moralei de care e organic legată, se pune mai cu seamă în situațiile de criză, de răsturnare a ordinii date, de schimbări imprevizibile, aşa cum a fost instaurarea şi perpetuarea, pe o perioadă din nefericire lungă, a comunismului. Sub durata, „măreței orînduiri” ce-şi propunea să lichideze pentru totdeauna toate neajunsurile vieții omeneşti, anomalia – mai e nevoie să insistăm? – era în floare. Dar, paradoxal, înlăturarea comunismului fiind şi ea – nu-i aşa? – o răsturnare fie şi a unei ordini strîmbe, a produs la rîndu-i un mediu prielnic pentru diverse anomalii. „Tranziția”, „democratura”, „recapitalizarea”, cum i s-a spus, nu e deocamdată decît un spațiu confuz în care se prăsesc ciudățenii peste ciudățenii. Ne mîngîiem cu gîndul că ele ar fi doar efemere, că, în principiu, ne situăm „pe drumul bun”. Cine ştie? Dacă nostalgia totalitarismului, nutrită încă de numeroşi bravi concetățeni, e o atitudine scandaloasă, n-avem impresia că a idealiza naiv democrația, cu atît mai vîrtos cea in statu nascendi de care avem parte în prezent, ar fi reacția cea mai adecvată. Ne mîhnim, visăm, aşteptăm cu inima strînsă, atît cît ne mai îngăduie Parcele. Şi neavînd noi, intelighenții fără înregimentare politică, nici un acces la butoanele de comandă, cel puțin dăm glas decepțiilor ce nu ne abandonează. E singurul mijloc pe care-l avem la dispoziție pentru a contribui la nădăjduitul progres…
Şi acum cîte ceva despre anomaliile obştii postdecembriste. Ele au două cauze generale. Una o reprezintă aşezarea noilor construcții pe temelia şubredă a celor vechi, neînstare a suporta greutatea (etică în primul rînd) a unor instituții, mentalități, moravuri realmente primenite, iar alta croiala defectuoasă chiar a acestor edificii, din incompetență, indolență, tembelism. Şi, neîndoios, din necinste. Din pofta de „îmburghezire” (îmbogățire pe rupte) a unor indivizi hrăpăreți, care au aerul că ar voi să recupereze „timpul pierdut” al anilor de cîrmuire comunistă. Apar astfel în lumina rampei tot soiul de inşi de rapid succes pecuniar-monden. Vedete de doi bani, mai totdeauna cercetate pentru ilegalități, mai niciodată condamnate, stîlpi ai localurilor de lux, amorezi derizorii, performeri ai divertismentului mahalagesc, oameni de fotbal, unii din ei nici măcar avînd vocația şi strădania unor sportivi, ci pur şi simplu negustori ai acestora ş.a.m.d. Unii ipochimeni care au păgubit evident statul, şi nu cu mizilicuri ci cu sume considerabile, au parte de procese ce se prelungesc nu pînă la calendele greceşti, ci doar, confortabil, pînă la prescrierea infracțiunilor respective. Alții fac o scurtă escală la puşcărie, rămînînd apoi pentru restul vieții cu bunuri dobîndite ilicit, căci nu există o lege clar articulată a confiscării averilor de o asemenea natură. Dacă se căsătoresc, noii privilegiați organizează nunți fabuloase, cu sute de invitați, înfățişate detaliat pe sticlă, pentru ca tot românul să-şi dea seama de muşchii lor financiari şi de beția succesului lor. Unul dintre cei mai odioşi făcător de bani pune la cale, pe întinsa-i feudă din Vestul țării, un soi de vînători, în realitate ample masacre, întrucît animalele sunt adunate în țarcuri spre a fi împuşcate de oaspeții simandicoşi de peste hotare („recoltate”, se rosteşte personajul în chestiune, precizînd că la isprăvile sale cinegetice a „strîns atîtea miliarde de euro”, însemnînd suma averilor invitaților). Să-i mai amintim pe cavalerii traficului de influență şi ai mitei, care se strecoară cu uşurință pe uşile instituțiilor celor mai aparent decente, inclusiv pe cele ale Justiției şi Parlamentului? Sau pe parveniții ce poftesc a se ornamenta cu doctorate dubioase, care, dacă au cheag politic, se instalează în funcții de profesori universitari, chiar de rectori şi decani, în jungla „învățămîntului superior” românesc de azi? Aşadar o faună de exemplare extrase întîmplător din urna vieții de către un Noroc plictisit, tot mai cinic, devenite astfel, vai, modele pentru legiuni de tineri dezorientați, orbiți de mirajul înavuțirii peste noapte. Mîine-poimîine numele acestea vor cădea în uitare.
Dar politicienii? Aceştia dublează oarecum planul „oamenilor de afaceri”, avînd acces la „ciolan” pe calea pîrghiilor puterii de stat, atunci cînd nu sunt ei înşişi de-a dreptul „oameni de afaceri”. E în chestiune un joc în care, pînă la un punct, s-au avut în vedere doctrine, „filosofii” ale taberelor angajate în concursul electoral. Treptat, corpul doctrinar s-a topit aidoma unui bulgăre de zăpadă, ieşind la iveală sistemul de interese dure, astfel încît asistăm la o confruntare în care discursul are un rol pur decorativ, neangajant nici în privința admonestărilor adresate părții „adverse”, formal vehemente, nici, bineînțeles, în cea a promisiunilor dulci făcute alegătorilor. Adică la un fel de pantomimă. La o reprezentație mută din care am putea reține exclusiv gesticulația care şi ea e cît se poate de nestatornică, lesne trecînd de la îmbrățişări focoase la teribile amenințări şi viceversa. Nu s-a proclamat din senin PDL, trup din trupul PSD, trup şi acesta din trupul PCR, drept partid „de dreapta”? E o mascaradă de prost gust pe care, dacă n-am fi în cauză, în calitate de cetățeni-contribuabili ai acestei țări, am privi-o cu un dispreț amuzat. Dar trădările ce se țin lanț pentru a fortifica dreapta iluzorie, sub sigla prea puțin onorabilă a UNPR? Dar migrația politicaştrilor „din teritoriu”, în cap cu primarii, care invocă o intenție „caritabilă”, aceea de-a obține mai mulți bani de la guvernarea în curs pentru colectivitatea ce-o păstoresc, ca şi cum nu şi-ar dori, întîi de toate, să bage ei mîna pînă-n cot în bugetele sporite? Cu opoziția anti-Băsescu e o altă poveste. Ea se sprijină pe o alianță contra naturii, cea între PNL şi PSD, adică între un partid istoric şi unul forjat în focul teroriştilor şi al mineriadelor. Adică o cîrdăşie fără nici un viitor. Nu ne plac prognozele politice, însă în legătură cu aşa-zisa USL lucrurile sunt limpezi din chiar momentul proclamării sale. Nu ştim dacă liderul liberal actual, Crin Antonescu, altminteri un intelectual distins în masa semidoctă a tagmei d-sale, e un om lipsit de scrupule, dar cu certitudine e lipsit de realism. Un soi de Kerenski de Dâmbovița, dacă ni se admite comparația cu cel ce, în 1917, n-a şovăit a bate palma cu bolşevicii care n-au întîrziat a-l sacrifica. Căci îndată după căderea legislaturii Băsescu, dacă nu mai devreme, se vor ivi şi se vor adînci amețitor crăpăturile acestei încropiri neverosimile, pînă la dărîmarea ei fără zăbavă.
Cît priveşte intelectualii, avem impresia, şi socotim a nu ne înşela, că avem a face cu categoria cea mai eterogenă, deoarece pe cînd atît politicienii cît şi afaceriştii au relații de clan, ferite de ochii lumii, care îi solidarizează la nevoie, aceştia, în temeiul structurii lor individualiste, sunt dispersați. Nu le-am putea reproşa acest lucru. Anomaliile sunt, în sfera lor, altele, derivînd din relația ce-au avut-o/o au cu puterea. O seamă de exponenți „literari” ai propagandei comuniste fac în prezent o figură de „creştini” ori de „masoni”. Se vede că bigotismul e o formulă convenabilă, închizînd în sine postura de ”ispăşire”, dîndu-le prin urmare simțămîntul că n-ar mai fi nevoie de altceva. Să fie asta inconsecvența cea mai „onestă”? Alții însă nu s-au resemnat a se lepăda de avantajele ce pot decurge din slujirea cîrmuirilor. Nu tocmai străini, cei mai mulți dintre ei, de trocul cu oficialitățile comuniste, dînd dovadă de la început de un remarcabil conjuncturalism, întrucît se răsfățau şi cu laudele Europei libere (Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca au sfîrşit prin a regreta unele elogii adresate de la distanță cîtorva autori ce i-au dezamăgit), n-au ezitat, îndată după răsturnarea din decembrie, a sări în barca iliesciană. Făcînd sluj în fața noului potentat, nu şi-au greşit socotelile. S-au văzut de îndată recompensați cu funcții ce îndreptățesc zicala favorită a Vadimului: „Vom fi ce-am fost şi mai mult decît atîta”. Din rîndul lor, Guvernul a selectat la iuțeală ambasadori, directori de importante instituții culturale şi reviste, parlamentari, miniştri. O generozitate, să ne fie cu iertare, suspectă, ce ne orientează către anumite antecedente rămase în penumbră. Aceiaşi intelighenți descurcăreți au format ulterior o gardă de protecție în jurul lui Băsescu. S-au lăsat răsplătiți şi de acesta, înghițind umilința de a-i tolera paupertatea culturală, inconsecvențele sonore, capriciile grobiene. „Boierii minții” şi-au plecat capetele şi de data asta, cu fanariotă smerenie… Intelighenții rămaşi deoparte de noile partide de poker politicesc sunt puțini. Unii peste hotare, neglijați, uitați de autorități, alții rămaşi în țară, priviți pieziş, dați la o parte şi ei, de cele mai multe ori, de către cei ce au în mînă pîinea şi cuțitul, aceştia cutează a-şi socoti statornicia unui crez şi a unui comportament drept o formă de normalitate. E mult, e puțin? Viitorul se va pronunța.
Şi acum cîte ceva despre anomaliile obştii postdecembriste. Ele au două cauze generale. Una o reprezintă aşezarea noilor construcții pe temelia şubredă a celor vechi, neînstare a suporta greutatea (etică în primul rînd) a unor instituții, mentalități, moravuri realmente primenite, iar alta croiala defectuoasă chiar a acestor edificii, din incompetență, indolență, tembelism. Şi, neîndoios, din necinste. Din pofta de „îmburghezire” (îmbogățire pe rupte) a unor indivizi hrăpăreți, care au aerul că ar voi să recupereze „timpul pierdut” al anilor de cîrmuire comunistă. Apar astfel în lumina rampei tot soiul de inşi de rapid succes pecuniar-monden. Vedete de doi bani, mai totdeauna cercetate pentru ilegalități, mai niciodată condamnate, stîlpi ai localurilor de lux, amorezi derizorii, performeri ai divertismentului mahalagesc, oameni de fotbal, unii din ei nici măcar avînd vocația şi strădania unor sportivi, ci pur şi simplu negustori ai acestora ş.a.m.d. Unii ipochimeni care au păgubit evident statul, şi nu cu mizilicuri ci cu sume considerabile, au parte de procese ce se prelungesc nu pînă la calendele greceşti, ci doar, confortabil, pînă la prescrierea infracțiunilor respective. Alții fac o scurtă escală la puşcărie, rămînînd apoi pentru restul vieții cu bunuri dobîndite ilicit, căci nu există o lege clar articulată a confiscării averilor de o asemenea natură. Dacă se căsătoresc, noii privilegiați organizează nunți fabuloase, cu sute de invitați, înfățişate detaliat pe sticlă, pentru ca tot românul să-şi dea seama de muşchii lor financiari şi de beția succesului lor. Unul dintre cei mai odioşi făcător de bani pune la cale, pe întinsa-i feudă din Vestul țării, un soi de vînători, în realitate ample masacre, întrucît animalele sunt adunate în țarcuri spre a fi împuşcate de oaspeții simandicoşi de peste hotare („recoltate”, se rosteşte personajul în chestiune, precizînd că la isprăvile sale cinegetice a „strîns atîtea miliarde de euro”, însemnînd suma averilor invitaților). Să-i mai amintim pe cavalerii traficului de influență şi ai mitei, care se strecoară cu uşurință pe uşile instituțiilor celor mai aparent decente, inclusiv pe cele ale Justiției şi Parlamentului? Sau pe parveniții ce poftesc a se ornamenta cu doctorate dubioase, care, dacă au cheag politic, se instalează în funcții de profesori universitari, chiar de rectori şi decani, în jungla „învățămîntului superior” românesc de azi? Aşadar o faună de exemplare extrase întîmplător din urna vieții de către un Noroc plictisit, tot mai cinic, devenite astfel, vai, modele pentru legiuni de tineri dezorientați, orbiți de mirajul înavuțirii peste noapte. Mîine-poimîine numele acestea vor cădea în uitare.
Dar politicienii? Aceştia dublează oarecum planul „oamenilor de afaceri”, avînd acces la „ciolan” pe calea pîrghiilor puterii de stat, atunci cînd nu sunt ei înşişi de-a dreptul „oameni de afaceri”. E în chestiune un joc în care, pînă la un punct, s-au avut în vedere doctrine, „filosofii” ale taberelor angajate în concursul electoral. Treptat, corpul doctrinar s-a topit aidoma unui bulgăre de zăpadă, ieşind la iveală sistemul de interese dure, astfel încît asistăm la o confruntare în care discursul are un rol pur decorativ, neangajant nici în privința admonestărilor adresate părții „adverse”, formal vehemente, nici, bineînțeles, în cea a promisiunilor dulci făcute alegătorilor. Adică la un fel de pantomimă. La o reprezentație mută din care am putea reține exclusiv gesticulația care şi ea e cît se poate de nestatornică, lesne trecînd de la îmbrățişări focoase la teribile amenințări şi viceversa. Nu s-a proclamat din senin PDL, trup din trupul PSD, trup şi acesta din trupul PCR, drept partid „de dreapta”? E o mascaradă de prost gust pe care, dacă n-am fi în cauză, în calitate de cetățeni-contribuabili ai acestei țări, am privi-o cu un dispreț amuzat. Dar trădările ce se țin lanț pentru a fortifica dreapta iluzorie, sub sigla prea puțin onorabilă a UNPR? Dar migrația politicaştrilor „din teritoriu”, în cap cu primarii, care invocă o intenție „caritabilă”, aceea de-a obține mai mulți bani de la guvernarea în curs pentru colectivitatea ce-o păstoresc, ca şi cum nu şi-ar dori, întîi de toate, să bage ei mîna pînă-n cot în bugetele sporite? Cu opoziția anti-Băsescu e o altă poveste. Ea se sprijină pe o alianță contra naturii, cea între PNL şi PSD, adică între un partid istoric şi unul forjat în focul teroriştilor şi al mineriadelor. Adică o cîrdăşie fără nici un viitor. Nu ne plac prognozele politice, însă în legătură cu aşa-zisa USL lucrurile sunt limpezi din chiar momentul proclamării sale. Nu ştim dacă liderul liberal actual, Crin Antonescu, altminteri un intelectual distins în masa semidoctă a tagmei d-sale, e un om lipsit de scrupule, dar cu certitudine e lipsit de realism. Un soi de Kerenski de Dâmbovița, dacă ni se admite comparația cu cel ce, în 1917, n-a şovăit a bate palma cu bolşevicii care n-au întîrziat a-l sacrifica. Căci îndată după căderea legislaturii Băsescu, dacă nu mai devreme, se vor ivi şi se vor adînci amețitor crăpăturile acestei încropiri neverosimile, pînă la dărîmarea ei fără zăbavă.
Cît priveşte intelectualii, avem impresia, şi socotim a nu ne înşela, că avem a face cu categoria cea mai eterogenă, deoarece pe cînd atît politicienii cît şi afaceriştii au relații de clan, ferite de ochii lumii, care îi solidarizează la nevoie, aceştia, în temeiul structurii lor individualiste, sunt dispersați. Nu le-am putea reproşa acest lucru. Anomaliile sunt, în sfera lor, altele, derivînd din relația ce-au avut-o/o au cu puterea. O seamă de exponenți „literari” ai propagandei comuniste fac în prezent o figură de „creştini” ori de „masoni”. Se vede că bigotismul e o formulă convenabilă, închizînd în sine postura de ”ispăşire”, dîndu-le prin urmare simțămîntul că n-ar mai fi nevoie de altceva. Să fie asta inconsecvența cea mai „onestă”? Alții însă nu s-au resemnat a se lepăda de avantajele ce pot decurge din slujirea cîrmuirilor. Nu tocmai străini, cei mai mulți dintre ei, de trocul cu oficialitățile comuniste, dînd dovadă de la început de un remarcabil conjuncturalism, întrucît se răsfățau şi cu laudele Europei libere (Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca au sfîrşit prin a regreta unele elogii adresate de la distanță cîtorva autori ce i-au dezamăgit), n-au ezitat, îndată după răsturnarea din decembrie, a sări în barca iliesciană. Făcînd sluj în fața noului potentat, nu şi-au greşit socotelile. S-au văzut de îndată recompensați cu funcții ce îndreptățesc zicala favorită a Vadimului: „Vom fi ce-am fost şi mai mult decît atîta”. Din rîndul lor, Guvernul a selectat la iuțeală ambasadori, directori de importante instituții culturale şi reviste, parlamentari, miniştri. O generozitate, să ne fie cu iertare, suspectă, ce ne orientează către anumite antecedente rămase în penumbră. Aceiaşi intelighenți descurcăreți au format ulterior o gardă de protecție în jurul lui Băsescu. S-au lăsat răsplătiți şi de acesta, înghițind umilința de a-i tolera paupertatea culturală, inconsecvențele sonore, capriciile grobiene. „Boierii minții” şi-au plecat capetele şi de data asta, cu fanariotă smerenie… Intelighenții rămaşi deoparte de noile partide de poker politicesc sunt puțini. Unii peste hotare, neglijați, uitați de autorități, alții rămaşi în țară, priviți pieziş, dați la o parte şi ei, de cele mai multe ori, de către cei ce au în mînă pîinea şi cuțitul, aceştia cutează a-şi socoti statornicia unui crez şi a unui comportament drept o formă de normalitate. E mult, e puțin? Viitorul se va pronunța.