Atelier
Radu Aldulescu
ZILE DE TÂRG CU SCRIITORI
Articol publicat în ediția Viața Românească 8-9 / 2008
Memoria lucrează în salturi mortale impulsionate de afecte, predipoziții estetice sau erotice, frustrări de toată mâna, uzură provocată de vârstă sau folosire abuzivă etc. Spectacolului literaturii îi priesc uneori aceste salturi, dezastruoase altminteri. Când mi l-a pomenit Marian Drăghici, numele Vioricăi Răduță nu mi-a spus nimic, deşi în urmă cu un an şi ceva îmi propusesem să nu-l uit. Mai apoi mi-am amintit de manuscrisul acelui roman cu titlul Eu, somnul pe care mi l-a dat Mădălina Ghiu să-i fac referat. Singura obiecție ataşată recomandării entuziaste spre publicare a fost de altfel schimbarea titlului. Mai încoace, când am recitit romanul sub formă de carte, cu titlul În exod, am găsit obiecția mea neîntemeiată. Eu, somnul s-ar fi potrivit ca subtitlu.
Memoria tinde să se revigoreze, prin contabilizarea semnificațiilor unor întâmplări mici care gravitează în jurul unei întâmplări mai mari ce se poate numi eveniment. A fost chiar aşa cum mi-am dorit: am propus-o pe Viorica Răduță spre publicare, i-a apărut cartea, aşa încât n-aveam decât să mă spăl pe cap cu ea vorbind la lansarea ei. S-a întâmplat la vreo două săptămâni după ce am cunoscut-o personal pe autoare, pe data de 7 iunie 2008, la Bookfest, la standul editurii mamă şi tată şi familie bună pentru noi – Cartea Românească, editura care a programat între orele 15.30 şi 16 lansarea succesivă şi aproape comasată a două romane: Sonata pentru acordeon a subsemnatului şi În exod a protejatei subsemnatului. Mi-am exersat harul oratoric de doi lei la ambele evenimente, alături de colegi mai în vârstă şi mai dotați precum Daniel Cristea-Enache, Eugen Istodor, Christian Crăciun şi, bineînțeles, Viorica Răduță; socot benefic şi consemnez, tocmai pentru a tempera salturile memoriei. Între cei prezenți în asistență, n-am reținut nici o figură de scriitor optzecist, nouăzecist sau douămiist. O singură scriitoare, dar mare, a ținut să ne vadă şi să ne audă: Ileana Mălăncioiu, iar undeva, în spatele meu, între rafturile cu cărți, aşezat pe un scaun şi cu bastonul alături,
mi-l amintesc pe Mircea Horia Simionescu.
Din lucrurile pe care le-am spus, la lansarea Vioricăi Răduță, rețin ce m-a surprins şi m-a prins la proza ei, şi anume, instrumentarea unui experiment stilistic şi deopotrivă narativ, care nu numai că nu anulează funcționalitatea estetică dar o şi potentează. Pomenind de anulare prin experiment, am avut în vedere ce s-a întâmplat la noi cu textualismul în proză şi alte soiuri de invenții şi inovații verbale, care s-au dovedit în timp o consecință a neputinței epice. Literatura este într-adevăr o chestiune de limbaj, mai mult decât alte îndeletniciri ale intelectului, şi totuşi atunci când limbajul se umflă-n pene ostentativ pentru a părea mai mult decât instrument, chit că el este şi instrument şi lucrare şi la o adică este totul, lucrarea riscă să piară pe propria limbă-limbaj. Nu e cazul Vioricăi Răduță, care ştie, ca să zic aşa, pe ce pământ calcă şi încotro o duc paşii pentru a ajunge la proza vieții prin poezia şi meandrele ei metafizice.
Am vorbit, deasemenea, desprea acea realitate de dincolo de realitate, partea nevăzută a realității, infinit mai vastă decât cea văzută infinită în fapt, care devine verosimilă prin personaje venind din lumi paralele şi din vise ale altor personaje, din vieți anterioare şi vieți viitoare intersectându-se şi combinându-se spre a naşte povestea, o poveste de parcă ar vrea să dovedească printre altele că veşnicia s-a născut la sat; autoarea ne arătă din ce anume: gesturi, chipuri, obiceiuri vechi adaptate lumii noi, obiceiuri noi marcate de mituri, unelte, crâmpeie de natură, animale, fenomene naturale şi supranaturale etc. Toate angrenate şi aglutinate în ample desfăşurări onirice. Nu-mi mai amintesc dacă am spus, dar consemnez aici: onirismul Vioricăi Răduță este unul get-beget, de la mama lui, nu contrafăcut din amestecuri suprarealiste şi textualiste. Somnul şi visul provoacă exodul, ruperea de această lume şi totodată continuitatea ei sub alte forme, mai mult sau mai puțin palpabile sau imponderabile. Atmosfera cu ingredinetele ei aminteşte cumva de Sorescu din La lilieci şi totodată de Cărtărescu din Visul. În cazul când ar fi posibilă o astfel de combinație, între doi autori diferiți şi aproape opuşi ca viziune şi recuzită, uite că Viorica Răduță o realizează, rămânând, desigur, ea însăşi.
Abia după ce am cunoscut-o am aflat ca are la activ vrea zece volume de versuri, eseuri critice şi proză publicate în ultimii zece ani un bun prilej pentru mine de a mă redescoperi impresionat foarte în fața unei ipostaze oricum destul de rare în aceste vremuri: o scriitoare experimentată şi, totodată, dedicată la sânge, trup şi suflet vocației sale. În pofida a ce se poate vedea cu ochiul liber de jur-împrejur în mediul literar autohton, se mai întâmplă să vedem pe viu că talentul e o chestiune de caracter, care se hrăneşte mai des cu viața celui în stare să-i suporte apăsarea. Restul e , bineînțeles, literatură, aşa că nu-mi permit şi nici n-ar fi de bun augur pentru Viorica să fac presupuneri asupra destinului ei literar. Tot ce pot spune şi am şi spus la lansare, e că În exod este un roman care va rezista, chiar şi ocolit deocamdată de aprecieri critice dacă nu cumva tocmai această ocolire-omitere i-ar garanta durabilitatea. N-ar fi nici primul şi nici ultimul caz de acest fel, chit că există voci şi critici, precum cea a lui Cornel Ungureanu şi a Irinei Petraş, care o susțin.
Ca unul născut şi trăt la oraş, în betoane, asfalt şi blocuri comuniste, prea încercat de nostalgia traiului la țară, m-am simțit în largul meu în inflexiunile eliptice şi stranii ale frazelor acestui roman. Exodul din lumea bunicilor, care trăiau ca şi pe altă planetă în urmă cu doar o sută de ani, pare să lase-n urmă salturi în gol ale memoriei. Viorica mi s-a plâns că nu-i receptată şi înțeleasă de critică în ce-şi propune să facă şi, după părerea mea, reuşeşte cu asupra măsură. Destinul creatorului lasă în urmă mai ales singurătate, aşa încât am încercat să-i povestesc despre vicisitudinile unei glorii literare oricum deşarte şi pe ce s-ar întemeia această glorie în mediul literar la noi, față de care , orice ar spune oricine, marea literatură este cam în altă parte. Pentru ea, ca şi pentru oricine hotărât pe treaba scrisului ca să zic aşa, ar fi mult mai bine să facă abstracție de acest mediu.
Scrisul să fie singurul care să conteze, precum un organ care crează funcția existenței, chiar dacă de la un punct încolo tot el e cel care ar putea distruge această funcție. Important e ca Viorica să simtă poziția acelui punct pentru a-şi coordona felul cum să se mişte în jurul lui.
Tot pentru a veni în ajutorul memoriei, consemnez şi ce am spus la lansarea romanului meu. Unele date tehnice, dar semnificative în anumite privințe, cum ar fi condiția şi statutul scriitorului român. Am spus aşadar că am definitivat manuscrisul Sonatei pentru acordeon în urmă cu douăzeci de ani şi am reuşit să-l public în urmă cu 15. Cartea a aşteptat, aşadar, să fie publicată doi ani până-n revoluție şi încă trei ani după aceea, după care a mai aşteptat încă 15 pentru a fi reeditată într-un tiraj de 100 şi ceva de exemplare. Fiind singura mea carte care a primit un premiu USR, cel de debut, s-ar putea ca la un moment dat asta să-mi facă bine la metabolism cum se spune, înlesnindu-mi peste încă vreo zece ani obținerea acelei indemnizații de merit lunare în valoare de 12 – 14 milioane lei...E unul din obiectivele onorabile la care aspiră nu doar unul ca mine, dar şi scriitorul român în general, sau o anume majoritate a scriitorilor români prinşi în tranziție...
Nu puteam să nu amintesc faptul că publicarea acelui roman de debut mi-a indus un soi de iluzie rea, negativă, şi anume că am dat să mă consider un scriitor liber-profesionist cât de cât notoriu, perceput şi tratat ca atare de forurile culturale autohtone. Nici pomeneală de aşa ceva: n-a fost posibil nici nişte ani mai târziu, după ce am mai publicat cărți şi mi-a apărut o recenzie elogioasă în Le Monde du Livre, despre care nu s-a ştiut mai nimic aici, iar când am încercat să povestesc despre ea unei persoane influente, aceasta mi-a retezat-o cu date despre cel care a scris recenzia: un evreu a făcut mult rău literaturii române... Prin 96 – 97 se întâmpla aceasta: de ani buni trăgeam de coadă mâța literaturii tot în speranța că. Şi totuşi. Dacă mi-ar da mâna vreodată să scriu nişte memorii confesive de genul cum am devenit scriitor, aş aminti în primul rând de apariția după anul 2003 – 2004 a unei generații de critici grupați şi formați în jurul unor reviste precum Cultura, Observator Cultural, Suplimentul de cultură, Bucureştiul cultural şi multe altele. Aceste critici fac parte, desigur, dintr-un fenomen mai vast de retrezire sau resuscitare a interesului pentru literatură română în România, care include edituri, rețele de difuzare, colecții pe genuri literare, investiții în promovare de cărți şi autori etc...
Printre anormalitățile atroce ale tranziției postcomuniste a existat şi există încă şi asta: mari edituri, adevărate uzine de carte, care nu publică autori români contemporani sau îi publică pe sărite, în procente infime. Cu mare întârziere şi mare greutate lucrurile au început să se mişte spre bine şi să se normalizeze, datorită unor oameni care au înțeles ce înseamnă să investeşti în literatură. Fără aceşti oameni, am spus, bazându-mă exclusiv pe scrisul meu, ajutat eventual de ce-mi oferea sistemul cultural în urmă cu 15, 10 sau 7 ani, eu n-aş fi putut aspira la un statut normal de scriitor.
Am vorbit apoi despre cartea Sonata pentru acordeon, care s-ar fi putut numi la o adică Nişte țigani, dacă n-ar fi făcut atingerea la o carte şi un scriitor de o carismă diferită de a mea şi oricum infinit mai respectat şi mai cultivat de instituțiile culturale din România de acum şi de dinainte de revuție. Lăsând gluma la o parte, mai mult decât în celelalte romane ale mele, povestea acestuia e copleşită de intriga aferentă, care vrea să devină la o adică intrigăraie. Asta am urmărit, inspirându-mă din sunetul muzicii instrumentului din titlu. Am mai amintit că intriga aferentă poveştii acordeonului, era spusă pe vremea aceea a ceauşismului timpuriu şi târziu, ce voci precum cea a Romicăi Puceanu şi Gabi Lunca secondată înaproape de Maria Ciobanu, Ion Dolănescu şi alți zeci asememea lor. Am iubit foarte mult aceste voci şi încă le iubesc, nu cu fervoarea tinereții de atunci, dar orişicât.
Din ele se trag maneliştii de azi, pe care deasemenea îi iubesc, poate în alt fel, cumva de la distanță şi cu spirit critic, ca să zic aşa, iar această iubire răzbate mai mult sau mai puțin difuz în toate cărțile mele – un detaliu – nuanță care cred că m-a dezavantajat, în sensul că a indus nişte rețineri celor care m-ar fi putut promova prin traduceri. Nici una din cărțile mele n-a fost tradusă şi numele meu n-a existat vreodată pe listele de sciitori propuşi spre a fi traduşi prin ICR. Nu neapărat pentru a trage spuza pe plăcinta mea, aş vrea să spun sau să reamintesc: există o zonă estetică de dincolo de, sau care transcende kitch-ul, prostul-gust, subcultura, pe care artistul o recuperează mai mult sau mai puțin conştient, dimpreună cu emoția primară generată şi o pune în valoare mai mult sau mai puțin eficient. La noi, în literatură se întâmplă asta mai mult în poezie şi mai puțin în proză şi roman, pe de o parte pentru că avem o mai slabă tradiție în roman decât alte culturi din Europa, pe de alta pentru că romancierul român contemporan optzecist, nouăzecist sau douămiist, nu prea riscă încă o mai profundă cunoaştere a inimii a specificului național. Oricum, ceea ce se numeşte azi fenomen al manelizării, e ceva mult mai complex decât o prelungire benignă a unui sistem socio-politic-cultural pornit din aşa zisa democrație originală.
Am mai spus că lumea descrisă de mine în acest roman e ca şi dispărută, devenită istorie în toate sensurile cuvântului, fiind mult mai depărtată de lumea în care trăim decât ar arăta o distanță în timp, din pricina rupturii revoluției şi totodată din pricina unei precipitări a vremurilor pe care eu, unul, o simt cu asupra măsură. Aburul şi parfumul acelei lumi, istoria ei, îmi place să cred că am reuşit să le fixez în carte, de vreme ce mă pot regăsi dimpreună cu tinerețea mea în paginile ei; e cel mai mare câştig şi cea mai mare bucurie pe care ți le pot oferi scrierea unui roman. Pe lângă acestea, orice ai obține în virtutea unui statut social şi material de scriitor, oricum ilizoriu şi derizoriu, e praf şi pulbere.
Aş fi vrut să închei cu câteva fraze pe care n-am mai reuşit să le spun din pricina căldurii, aglomerației, rumorii din târg şi bineînțeles din pricina emoțiilor. Sunt convins, aş fi spus, de existența unor adevăruri pe care doar literatura le poate păstra şi transmite, folosindu-se printre altele de roman, un gen popular şi total totodată, care include toate celelalte genuri literare. Am încercat, într-o primă fază prin acest roman să fac lucruri care nu s-au mai făcut ori s-au făcut extrem de rar şi pe sărite în proza românească. Dacă am reuşit, nu sunt eu în măsură să spun şi oricum rămâne de văzut.
Dintre întâmplările dinaintea dublei lansări din 7 iunie, pe cale de a-i îmbogăți semnificația printr-o legătură subtilă, o consemnez pe cea de vineri 6 iunie, când l-am văzut pentru prima dată pe viu şi l-am cunoscut personal pe Emil Brumaru. Poetul şi-a amânat cu o zi întoarcerea la Iaşi din pricina mea, acceptând să-i intermediez întâlnirea cu un mare fan de-al lui, care-l vede ca pe un îndreptățit şi meritoriu laureat al Nobelului literar (subscriu din toată inima) şi față de care personal am o mare obligație. Printre altele, şi iubirea noastră comună pentru poezia lui Brumaru, l-a îndemnat să facă pentru mine mai mult decât a catadicsit să facă orice instituție culturală din România, salvându-mă de la petrecerea încă unei ierni ( a treia) în frig, fără căldură în calorifere şi fără apă caldă. A fost cadoul lui de Crăciun, o centrală termică şi toată instalația aferentă valorând în jur de 60 de milioane, pentru care am încercat să mă recompensez livrându-i-l în viu pe Brumaru.
Până la întâlnirea cu fanul său, poetul a umblat cu mine prin târg şi mi-a cumpărat cărți – două romane: Sectanții a lui Iuri Mamleev şi Frumoasa rusoaică a lui Victor Erofeev, precum şi cele trei volume apărute la Editura Cartier ale Operei Poetice – Emil Brumaru şi un volum de versuri al aceluiaşi scos de Editura Trei, Povestea boiernaşului de țară şi a fecioarei cu lindic zglobiu, citită de mine încontinuu în zilele petrecute în Târg spre a redescoperi un scriitor adevărat şi un poet de geniu de mare anduranță şi dătător de speranță că-n vremurile ce vin literatura va mai putea să însemne ceva. Aceeaşi speranță m-a încercat pe parcursul preumblării noastre printre standurile editurilor, acostați de doritori de autografe pe cărțile lui Brumar şi intersectându-ne cu figuri cunoscute precum Mircea Bârsilă, criticul Nicolae Oprea, prozatorul Dumitru Augustin Doman şi mulții alții preumblându-se prin Târg asemenea nouă, pentru a se vedea în cărți şi în carne şi oase şi nutrind poate aceeaşi speranță, pe cale de a deveni certitudine pentru mine duminică 8 iunie, în ultima zi a Târgului, când am asistat la lansarea la standul Editurii Curtea Veche a laureatului premiului Nobel pentru literatură pe 2006 Orhan Pamuk, de la care am reuşit să obțin un autograf pe romanul Mă numesc Roşu.
Radu Aldulescu
Memoria tinde să se revigoreze, prin contabilizarea semnificațiilor unor întâmplări mici care gravitează în jurul unei întâmplări mai mari ce se poate numi eveniment. A fost chiar aşa cum mi-am dorit: am propus-o pe Viorica Răduță spre publicare, i-a apărut cartea, aşa încât n-aveam decât să mă spăl pe cap cu ea vorbind la lansarea ei. S-a întâmplat la vreo două săptămâni după ce am cunoscut-o personal pe autoare, pe data de 7 iunie 2008, la Bookfest, la standul editurii mamă şi tată şi familie bună pentru noi – Cartea Românească, editura care a programat între orele 15.30 şi 16 lansarea succesivă şi aproape comasată a două romane: Sonata pentru acordeon a subsemnatului şi În exod a protejatei subsemnatului. Mi-am exersat harul oratoric de doi lei la ambele evenimente, alături de colegi mai în vârstă şi mai dotați precum Daniel Cristea-Enache, Eugen Istodor, Christian Crăciun şi, bineînțeles, Viorica Răduță; socot benefic şi consemnez, tocmai pentru a tempera salturile memoriei. Între cei prezenți în asistență, n-am reținut nici o figură de scriitor optzecist, nouăzecist sau douămiist. O singură scriitoare, dar mare, a ținut să ne vadă şi să ne audă: Ileana Mălăncioiu, iar undeva, în spatele meu, între rafturile cu cărți, aşezat pe un scaun şi cu bastonul alături,
mi-l amintesc pe Mircea Horia Simionescu.
Din lucrurile pe care le-am spus, la lansarea Vioricăi Răduță, rețin ce m-a surprins şi m-a prins la proza ei, şi anume, instrumentarea unui experiment stilistic şi deopotrivă narativ, care nu numai că nu anulează funcționalitatea estetică dar o şi potentează. Pomenind de anulare prin experiment, am avut în vedere ce s-a întâmplat la noi cu textualismul în proză şi alte soiuri de invenții şi inovații verbale, care s-au dovedit în timp o consecință a neputinței epice. Literatura este într-adevăr o chestiune de limbaj, mai mult decât alte îndeletniciri ale intelectului, şi totuşi atunci când limbajul se umflă-n pene ostentativ pentru a părea mai mult decât instrument, chit că el este şi instrument şi lucrare şi la o adică este totul, lucrarea riscă să piară pe propria limbă-limbaj. Nu e cazul Vioricăi Răduță, care ştie, ca să zic aşa, pe ce pământ calcă şi încotro o duc paşii pentru a ajunge la proza vieții prin poezia şi meandrele ei metafizice.
Am vorbit, deasemenea, desprea acea realitate de dincolo de realitate, partea nevăzută a realității, infinit mai vastă decât cea văzută infinită în fapt, care devine verosimilă prin personaje venind din lumi paralele şi din vise ale altor personaje, din vieți anterioare şi vieți viitoare intersectându-se şi combinându-se spre a naşte povestea, o poveste de parcă ar vrea să dovedească printre altele că veşnicia s-a născut la sat; autoarea ne arătă din ce anume: gesturi, chipuri, obiceiuri vechi adaptate lumii noi, obiceiuri noi marcate de mituri, unelte, crâmpeie de natură, animale, fenomene naturale şi supranaturale etc. Toate angrenate şi aglutinate în ample desfăşurări onirice. Nu-mi mai amintesc dacă am spus, dar consemnez aici: onirismul Vioricăi Răduță este unul get-beget, de la mama lui, nu contrafăcut din amestecuri suprarealiste şi textualiste. Somnul şi visul provoacă exodul, ruperea de această lume şi totodată continuitatea ei sub alte forme, mai mult sau mai puțin palpabile sau imponderabile. Atmosfera cu ingredinetele ei aminteşte cumva de Sorescu din La lilieci şi totodată de Cărtărescu din Visul. În cazul când ar fi posibilă o astfel de combinație, între doi autori diferiți şi aproape opuşi ca viziune şi recuzită, uite că Viorica Răduță o realizează, rămânând, desigur, ea însăşi.
Abia după ce am cunoscut-o am aflat ca are la activ vrea zece volume de versuri, eseuri critice şi proză publicate în ultimii zece ani un bun prilej pentru mine de a mă redescoperi impresionat foarte în fața unei ipostaze oricum destul de rare în aceste vremuri: o scriitoare experimentată şi, totodată, dedicată la sânge, trup şi suflet vocației sale. În pofida a ce se poate vedea cu ochiul liber de jur-împrejur în mediul literar autohton, se mai întâmplă să vedem pe viu că talentul e o chestiune de caracter, care se hrăneşte mai des cu viața celui în stare să-i suporte apăsarea. Restul e , bineînțeles, literatură, aşa că nu-mi permit şi nici n-ar fi de bun augur pentru Viorica să fac presupuneri asupra destinului ei literar. Tot ce pot spune şi am şi spus la lansare, e că În exod este un roman care va rezista, chiar şi ocolit deocamdată de aprecieri critice dacă nu cumva tocmai această ocolire-omitere i-ar garanta durabilitatea. N-ar fi nici primul şi nici ultimul caz de acest fel, chit că există voci şi critici, precum cea a lui Cornel Ungureanu şi a Irinei Petraş, care o susțin.
Ca unul născut şi trăt la oraş, în betoane, asfalt şi blocuri comuniste, prea încercat de nostalgia traiului la țară, m-am simțit în largul meu în inflexiunile eliptice şi stranii ale frazelor acestui roman. Exodul din lumea bunicilor, care trăiau ca şi pe altă planetă în urmă cu doar o sută de ani, pare să lase-n urmă salturi în gol ale memoriei. Viorica mi s-a plâns că nu-i receptată şi înțeleasă de critică în ce-şi propune să facă şi, după părerea mea, reuşeşte cu asupra măsură. Destinul creatorului lasă în urmă mai ales singurătate, aşa încât am încercat să-i povestesc despre vicisitudinile unei glorii literare oricum deşarte şi pe ce s-ar întemeia această glorie în mediul literar la noi, față de care , orice ar spune oricine, marea literatură este cam în altă parte. Pentru ea, ca şi pentru oricine hotărât pe treaba scrisului ca să zic aşa, ar fi mult mai bine să facă abstracție de acest mediu.
Scrisul să fie singurul care să conteze, precum un organ care crează funcția existenței, chiar dacă de la un punct încolo tot el e cel care ar putea distruge această funcție. Important e ca Viorica să simtă poziția acelui punct pentru a-şi coordona felul cum să se mişte în jurul lui.
Tot pentru a veni în ajutorul memoriei, consemnez şi ce am spus la lansarea romanului meu. Unele date tehnice, dar semnificative în anumite privințe, cum ar fi condiția şi statutul scriitorului român. Am spus aşadar că am definitivat manuscrisul Sonatei pentru acordeon în urmă cu douăzeci de ani şi am reuşit să-l public în urmă cu 15. Cartea a aşteptat, aşadar, să fie publicată doi ani până-n revoluție şi încă trei ani după aceea, după care a mai aşteptat încă 15 pentru a fi reeditată într-un tiraj de 100 şi ceva de exemplare. Fiind singura mea carte care a primit un premiu USR, cel de debut, s-ar putea ca la un moment dat asta să-mi facă bine la metabolism cum se spune, înlesnindu-mi peste încă vreo zece ani obținerea acelei indemnizații de merit lunare în valoare de 12 – 14 milioane lei...E unul din obiectivele onorabile la care aspiră nu doar unul ca mine, dar şi scriitorul român în general, sau o anume majoritate a scriitorilor români prinşi în tranziție...
Nu puteam să nu amintesc faptul că publicarea acelui roman de debut mi-a indus un soi de iluzie rea, negativă, şi anume că am dat să mă consider un scriitor liber-profesionist cât de cât notoriu, perceput şi tratat ca atare de forurile culturale autohtone. Nici pomeneală de aşa ceva: n-a fost posibil nici nişte ani mai târziu, după ce am mai publicat cărți şi mi-a apărut o recenzie elogioasă în Le Monde du Livre, despre care nu s-a ştiut mai nimic aici, iar când am încercat să povestesc despre ea unei persoane influente, aceasta mi-a retezat-o cu date despre cel care a scris recenzia: un evreu a făcut mult rău literaturii române... Prin 96 – 97 se întâmpla aceasta: de ani buni trăgeam de coadă mâța literaturii tot în speranța că. Şi totuşi. Dacă mi-ar da mâna vreodată să scriu nişte memorii confesive de genul cum am devenit scriitor, aş aminti în primul rând de apariția după anul 2003 – 2004 a unei generații de critici grupați şi formați în jurul unor reviste precum Cultura, Observator Cultural, Suplimentul de cultură, Bucureştiul cultural şi multe altele. Aceste critici fac parte, desigur, dintr-un fenomen mai vast de retrezire sau resuscitare a interesului pentru literatură română în România, care include edituri, rețele de difuzare, colecții pe genuri literare, investiții în promovare de cărți şi autori etc...
Printre anormalitățile atroce ale tranziției postcomuniste a existat şi există încă şi asta: mari edituri, adevărate uzine de carte, care nu publică autori români contemporani sau îi publică pe sărite, în procente infime. Cu mare întârziere şi mare greutate lucrurile au început să se mişte spre bine şi să se normalizeze, datorită unor oameni care au înțeles ce înseamnă să investeşti în literatură. Fără aceşti oameni, am spus, bazându-mă exclusiv pe scrisul meu, ajutat eventual de ce-mi oferea sistemul cultural în urmă cu 15, 10 sau 7 ani, eu n-aş fi putut aspira la un statut normal de scriitor.
Am vorbit apoi despre cartea Sonata pentru acordeon, care s-ar fi putut numi la o adică Nişte țigani, dacă n-ar fi făcut atingerea la o carte şi un scriitor de o carismă diferită de a mea şi oricum infinit mai respectat şi mai cultivat de instituțiile culturale din România de acum şi de dinainte de revuție. Lăsând gluma la o parte, mai mult decât în celelalte romane ale mele, povestea acestuia e copleşită de intriga aferentă, care vrea să devină la o adică intrigăraie. Asta am urmărit, inspirându-mă din sunetul muzicii instrumentului din titlu. Am mai amintit că intriga aferentă poveştii acordeonului, era spusă pe vremea aceea a ceauşismului timpuriu şi târziu, ce voci precum cea a Romicăi Puceanu şi Gabi Lunca secondată înaproape de Maria Ciobanu, Ion Dolănescu şi alți zeci asememea lor. Am iubit foarte mult aceste voci şi încă le iubesc, nu cu fervoarea tinereții de atunci, dar orişicât.
Din ele se trag maneliştii de azi, pe care deasemenea îi iubesc, poate în alt fel, cumva de la distanță şi cu spirit critic, ca să zic aşa, iar această iubire răzbate mai mult sau mai puțin difuz în toate cărțile mele – un detaliu – nuanță care cred că m-a dezavantajat, în sensul că a indus nişte rețineri celor care m-ar fi putut promova prin traduceri. Nici una din cărțile mele n-a fost tradusă şi numele meu n-a existat vreodată pe listele de sciitori propuşi spre a fi traduşi prin ICR. Nu neapărat pentru a trage spuza pe plăcinta mea, aş vrea să spun sau să reamintesc: există o zonă estetică de dincolo de, sau care transcende kitch-ul, prostul-gust, subcultura, pe care artistul o recuperează mai mult sau mai puțin conştient, dimpreună cu emoția primară generată şi o pune în valoare mai mult sau mai puțin eficient. La noi, în literatură se întâmplă asta mai mult în poezie şi mai puțin în proză şi roman, pe de o parte pentru că avem o mai slabă tradiție în roman decât alte culturi din Europa, pe de alta pentru că romancierul român contemporan optzecist, nouăzecist sau douămiist, nu prea riscă încă o mai profundă cunoaştere a inimii a specificului național. Oricum, ceea ce se numeşte azi fenomen al manelizării, e ceva mult mai complex decât o prelungire benignă a unui sistem socio-politic-cultural pornit din aşa zisa democrație originală.
Am mai spus că lumea descrisă de mine în acest roman e ca şi dispărută, devenită istorie în toate sensurile cuvântului, fiind mult mai depărtată de lumea în care trăim decât ar arăta o distanță în timp, din pricina rupturii revoluției şi totodată din pricina unei precipitări a vremurilor pe care eu, unul, o simt cu asupra măsură. Aburul şi parfumul acelei lumi, istoria ei, îmi place să cred că am reuşit să le fixez în carte, de vreme ce mă pot regăsi dimpreună cu tinerețea mea în paginile ei; e cel mai mare câştig şi cea mai mare bucurie pe care ți le pot oferi scrierea unui roman. Pe lângă acestea, orice ai obține în virtutea unui statut social şi material de scriitor, oricum ilizoriu şi derizoriu, e praf şi pulbere.
Aş fi vrut să închei cu câteva fraze pe care n-am mai reuşit să le spun din pricina căldurii, aglomerației, rumorii din târg şi bineînțeles din pricina emoțiilor. Sunt convins, aş fi spus, de existența unor adevăruri pe care doar literatura le poate păstra şi transmite, folosindu-se printre altele de roman, un gen popular şi total totodată, care include toate celelalte genuri literare. Am încercat, într-o primă fază prin acest roman să fac lucruri care nu s-au mai făcut ori s-au făcut extrem de rar şi pe sărite în proza românească. Dacă am reuşit, nu sunt eu în măsură să spun şi oricum rămâne de văzut.
Dintre întâmplările dinaintea dublei lansări din 7 iunie, pe cale de a-i îmbogăți semnificația printr-o legătură subtilă, o consemnez pe cea de vineri 6 iunie, când l-am văzut pentru prima dată pe viu şi l-am cunoscut personal pe Emil Brumaru. Poetul şi-a amânat cu o zi întoarcerea la Iaşi din pricina mea, acceptând să-i intermediez întâlnirea cu un mare fan de-al lui, care-l vede ca pe un îndreptățit şi meritoriu laureat al Nobelului literar (subscriu din toată inima) şi față de care personal am o mare obligație. Printre altele, şi iubirea noastră comună pentru poezia lui Brumaru, l-a îndemnat să facă pentru mine mai mult decât a catadicsit să facă orice instituție culturală din România, salvându-mă de la petrecerea încă unei ierni ( a treia) în frig, fără căldură în calorifere şi fără apă caldă. A fost cadoul lui de Crăciun, o centrală termică şi toată instalația aferentă valorând în jur de 60 de milioane, pentru care am încercat să mă recompensez livrându-i-l în viu pe Brumaru.
Până la întâlnirea cu fanul său, poetul a umblat cu mine prin târg şi mi-a cumpărat cărți – două romane: Sectanții a lui Iuri Mamleev şi Frumoasa rusoaică a lui Victor Erofeev, precum şi cele trei volume apărute la Editura Cartier ale Operei Poetice – Emil Brumaru şi un volum de versuri al aceluiaşi scos de Editura Trei, Povestea boiernaşului de țară şi a fecioarei cu lindic zglobiu, citită de mine încontinuu în zilele petrecute în Târg spre a redescoperi un scriitor adevărat şi un poet de geniu de mare anduranță şi dătător de speranță că-n vremurile ce vin literatura va mai putea să însemne ceva. Aceeaşi speranță m-a încercat pe parcursul preumblării noastre printre standurile editurilor, acostați de doritori de autografe pe cărțile lui Brumar şi intersectându-ne cu figuri cunoscute precum Mircea Bârsilă, criticul Nicolae Oprea, prozatorul Dumitru Augustin Doman şi mulții alții preumblându-se prin Târg asemenea nouă, pentru a se vedea în cărți şi în carne şi oase şi nutrind poate aceeaşi speranță, pe cale de a deveni certitudine pentru mine duminică 8 iunie, în ultima zi a Târgului, când am asistat la lansarea la standul Editurii Curtea Veche a laureatului premiului Nobel pentru literatură pe 2006 Orhan Pamuk, de la care am reuşit să obțin un autograf pe romanul Mă numesc Roşu.
Radu Aldulescu