Eseuri
Liviu Bordaş
Călătoriile adolescentului miop prin țara brahmanilor şi fachirilor (II)
Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 2011
Ochii doctorului King, „fachir hindus”
Alte două însemnări inedite din anul 1922 confirmă interesul adolescentului miop pentru genul de experiențe pe care le demonstrau fachirii indieni. Ele descriu o şedință de „magnetism” la Liceul Spiru Haret, adică o demonstrație de sugestie şi hipnoză făcută de doctorul King.
Medic indian, cu studii în Egipt, acesta se stabilise în România după încheierea războaielor balcanice, la care luase parte ca membru al Semilunii roşii. Identitatea sa indiană rămâne încă misterioasă.1 Doctorul King străbătea țara în lung şi în lat dând reprezentații de prestidigitație, memorizare, socotit instantaneu, ghicirea gândurilor, hipnotism peste tot pe unde putea, inclusiv prin şcoli, licee şi seminarii.2 Îşi făcea apariția îmbrăcat într-o tunică neagră închisă până la gât şi purtând un turban cu egretă prinsă de o piatră strălucitoare. Pe mână avea un inel cu un briliant cât oul de bibilică.
Doctorul King se autodesemna „fachir hindus”, după cum se poate vedea în anunțurile publicate prin ziare şi pe coperta primei sale „opere”. Această broşură, tipărită în regie proprie chiar în anul 1922, se înfățişa ca un „tratat experimental” de magnetism, care urma să fie continuat în plasamente lunare. În prefața broşurii pilot – singura care se păstrează la Biblioteca Academiei Române – King promitea să ofere, pe înțelesul tuturor, procedeul de magnetism animal pe care îl posedă „de la natură sau, mai bine zis, de la patria mea hindustană, țara fachirilor şi a minunilor misterioase”.3
Care erau, pe scurt, ideile sale: Magnetismul este o metodă curativă prin intermediul căreia „principiul vital” al omului este augmentat. Facultatea de a magnetiza e naturală şi, prin urmare, accesibilă oricui. În prima lecție, King se ocupă de magnetismul simplu, adică cel practicat fără intervenția somnambulismului. Puterea sa de acțiune rezidă în „voința” magnetizatorului, altfel spus în concentrarea lui asupra pacientului. Prin concentrare se emană un fluid magnetic. Cel mai sigur agent de transmitere a acestuia este ochiul. În consecință, doctorul King prezintă un exercițiu pentru mărirea puterii razelor vizuale şi fortificarea muşchilor pleoapelor, în scopul dobândirii unei priviri vii, penetrante şi pozitive. El expune apoi propria-i metodă de magnetizare, pe care, după spusele sale, a practicat-o timp de zece ani, atât în România cât şi în străinătate, demonstrând-o chiar şi în fața unor somități din domeniul medicinii şi al ştiinței. Nu cunoaştem deocamdată următoarele lecții şi ideile sale despre „magnetismul compus”, dacă într-adevăr ele au fost publicate. Pe coperta broşurii tronează fotografia doctorului în ținută europeană, încercând să facă dovada acelei priviri penetrante necesară magnetizatorului. Însă mustața şi părul sârmos îl fac să semene mai degrabă cu personajul cinematografic al lui Charlie Chaplin.
Cea de-a doua broşură pe care o publică e un horoscop pe luni calendaristice, alcătuit, aşa cum precizează pagina de titlu, „după planete şi cabalistică indiană”.4 La finalul lunii sunt indicate „metalul protectiv” şi „piatra păzitoare” caracteristice acesteia. Ambele broşuri vor fi reluate într-un „curs practic de hypnotism şi magnetism”, supraintitulat Educarea voinței, după faimoasa carte a lui Jules Payot. Într-o nouă prefață, doctorul King susține că recidivează în tipar la insistența marelui public, care l-a apreciat în timpul şedințelor sale particulare şi publice. El îşi propune aşadar să prezinte persoanelor care nu s-au ocupat în mod serios de această „ştiință” procedeul său pentru a „încerca şi reuşi în viață”.
Numai prima parte a lucrării este nouă, dar ea nu conține nici o referință la hipnoză, ci doar sfaturi pentru cultivarea voinței prin autosugestie. Principiul acesteia din urmă e binecunoscut: Omul este ceea ce gândeşte. Omul cu voința puternică îşi creează viitorul după dorință şi nu se lasă condus de el. Fiind o energie care radiază în jurul omului, voința reprezintă o forță creatoare şi dominatoare. Şi pe coperta acestei broşuri – ca şi pe cea a precedentei – se află reprodusă fotografia doctorului King. De această dată, în uniformă militară, cu pieptul acoperit de decorații şi purtând un turban alb, de sub care țâşnesc aceeaşi ochi mari cu privirea „penetrantă”, nu lipsită însă de o anume melancolie.5
Iată şi felul în care era anunțată una dintre reprezentațiile sale:
„Sala Prefecturei Județului Cluj, duminică, 22 iunie 1924, ora 9 ½ seara, va da o singură şedință de fakirism ținută de cunoscutul fakir hindos Dr. King şi cu cunoscutul mediumul său Millij, care au avut onoare a debuta în fața familiei regale în Bucureşti şi princiare la Sinaia. Va ține o singură şedință de gală cu diferite experiențe interesante. Biletele la cassa teatrului județean.”6
Milly King, soția „fachirului”, era o evreică din Bucureşti, care, după despărțirea de primul ei soț, va trece la creştinism sub influența pastorului Richard Wurmbrand şi a Misiunii anglicane pentru evrei.7 Nu ştim dacă se afla şi ea pe scena aulei Liceului Spiru Haret. Alături de elevi, colegii săi, Eliade reține şi figurile câtorva profesori: mai ales Nicodim Locusteanu şi Iosif Frollo. Atmosfera era deosebit de excitată.
„King ceru băeți pentru experiențe.
– Domnul Ghilerdea, domnul Ghilerdea.
Pedagogul nostru e slab şi are ochii vineți. Unii băieți cred că ştiu de ce are domnul Ghilerdea ochii vineți. Pedagogul e foarte timid şi se bâlbâie de câte ori trebuie să vorbească în fața clasei. Altminteri e student în anul al treilea, la Drept, şi citeşte foarte multă filozofie. Până atunci, şezuse într-o bancă din față şi privise cutezător ceafa domnişoarei Mariana. Când fu însă strigat de băeți îşi pierdu cumpătul şi îi dogoriră obrajii. N-a vrut să vină şi atunci King a început să întindă în fața nasului fiecărui băiat o sticluță destupată.
– Ce e? Ce e?
– Parfum.
– Gaz…
– Smântână.
– Untdelemn.
– Pap…
– Eau de Cologne.
Şi aşa. Ghilerdea era mulțumit că scăpase de experiență. În răstimpuri se întorcea şi zâmbea domnişoarei Mariana. Am băgat de seamă că a tremurat tot timpul.” 8
„Toți voesc să iasă la experiențe”, îşi notează Eliade. Inclusiv el însuşi:
„Am fost şi eu. King m-a sugestionat repede. Spunea mereu: bate, bate. Eu i-am spus lui că e sugestie. Mi-a răspuns că-i pare bine că mă ocup, dar trebuie să-i dau lui voie să-şi facă meseria.
Am fost întrebat de un băiat care se ocupă dacă îmi plac ştiințele oculte. I-am răspuns că mă ocup numai cu teosofia şi puțin cu spiritismul, dar nu am stat niciodată să fac încercări hipnotice şi sugestii. El mi-a răspuns că [face] împreună cu un alt coleg, un tip blond, cu capul lung, cu ochii şireți şi cu buzele răsfrânte mai la fiecare clipă ironic la adresa încercărilor lui King, pe care le privea neatent ca oricare alt cunoscător. I-am spus că voiesc să fiu şi eu hipnotizat. Mi-a spus că [un cuvânt ilizibil], dar n-au putut fiindcă, zicea, nu sunt în forțe.
După King se discută; erau unii care spuneau că e pungăşie, alții convinşi, alții sceptici care predicau falsitatea faptelor. Vojen se credea că nu poate fi sugestionat. Mi-a mărturisit apoi că într-adevăr simțise mirosul de parfum.”9
Cea de-a doua însemnare confirmă că adolescentul miop începea să se preocupe, pe lângă aspectele teoretice (teosofie, spiritism) ale ocultismului, şi de cele practice (hipnoză, sugestie). Se supune sugestiei lui King şi doreşte chiar să fie hipnotizat.10
„Fachirii” de la Liceul Spiru Haret
E foarte probabil ca acest fragment să înregistreze prima întâlnire a lui Eliade cu colegul său Marcu Avramescu (1909-1984), care era cu doi ani mai mic şi corespunde semnalmentelor din succintul portret. Un alt coleg mai tânăr, Barbu Brezianu, îşi amintea că Eliade, împrietenindu-se la cataramă cu Avramescu, „se pitula prin podul casei din strada Melodiei, unde făceau experiențe psihice”.11 Arşavir Acterian descrie unele dintre performanțele extraordinare ale acestuia: „Marcel făcea în acea vreme tot felul de demonstrații care pentru simțul comun păreau de categoria minunii. Hipnotiza, ghicea gândurile cu o putere impresionantă de concentrare, îşi introducea şi scotea obiecte tăioase prin obraji fără a lăsa urme.”#12 Lor li se adaugă, după alte mărturii, demonstrații de telepatie şi telekinezie.13
Bătrânul Eliade a calificat afirmațiile lui Brezianu drept „pură fantezie”, negând că ar fi fost prieten la cataramă cu Avramescu şi că ar fi făcut „experiențe psihice” în mansardă.14 El susține că relațiile lor au fost înregistrate corect în jurnalele sale din liceu. Din păcate, caietele din ultimele clase sunt necunoscute deocamdată. Totuşi, relatările lui Brezianu provin din mărturiile proaspete ale celui care devenise părintele Mihail.15 Într-un eseu autobiografic, acesta îşi aminteşte „ceasurile de neuitate convorbiri din mansarda de pe strada Melodiei”, dând târcoale „Misterului indicibil”.16 E adevărat, nu pomeneşte nimic despre eventuale „experiențe” făcute împreună, dar nicăieri în scrierile sale nu s-a lăudat cu aceste lucruri.
Şi mărturiile altor contemporani converg în acelaşi punct. Acterian scrie: „Mircea Eliade – spiritist şi el – îl cunoscuse din liceu şi-l aprecia în chip deosebit.”17 Iar Miron Grindea îl numeşte, într-o scrisoare către Eliade, „marele nostru prieten Mark Abrams” (pseudonim literar al lui Marcu Avramescu).18 Poate că exprimarea lui Brezianu conținea un anumit dramatism care lipsise realității şi care i-a displăcut lui Eliade.19 Rămâne cert faptul că liceenii pasionați de ocultism se frecventau şi că, măcar uneori, Avramescu îi dezvăluise în mansardă puterile sale „fachirice”, aşa cum va face şi cu alți colegi de generație.20 Ele trebuie să fi contribuit la transformarea credinței lui Eliade în realitatea acestor fenomene într-o convingere care nu l-a părăsit niciodată.
Cei doi liceeni se bucurau de protecția profesorului de latină, Nicodim Locusteanu (1866-1940), „un om rar”21, „un ocultist şi un filosof”22, care îl studia pe Rudolf Steiner, se interesa de magie şi le vorbea în clasă despre Pitagora, Omar Khayyam, Novalis şi Leonardo da Vinci.23
Influența „ocultistă” a profesorului este confirmată de un alt elev al său, Barbu Brezianu, care îşi amintea că „în ochii multora părea a fi un inițiat”.24 De altfel, profesorul ținea larg deschise porțile inițierii în ştiința ale cărei taine le deținea, aşa cum dovedeşte un articol publicat în revista liceului sub titlul Învățături ocultiste. Acesta aduce vestea bună că, după ultimele date ale ştiinței pozitive, totul este viu în natură, chiar şi mineralele, chiar şi atomii ca ființe individuale. Moartea nu există. Totuşi ştiința pozitivă, dispunând numai de cele cinci simțuri, este incapabilă să răspundă la întrebările ridicate de acest fapt. O altă ştiință, numită de Locusteanu cu precauție sofia, se foloseşte de organe care nu mai funcționează în stadiul actual al existenței umane. Aceste organe pot fi reactivate prin anumite exerciții, diferite de la un popor la altul. Cel care reuşeşte să cunoască natura prin organele sale spirituale se numeşte inițiat. Inițiatul descoperă nu doar că toate lucrurile sunt vii, ci şi că ele sunt dotate cu conştiință. Chiar şi lucrurile fabricate de om au personalitatea şi inteligența lor, iar inițiatul poate intra în comunicare directă cu ele. În ultima parte a articolului, profesorul oferă mai multe exerciții psihice prin care elevii săi să poată intra în comunicare cu obiectele inanimate (inclusiv cu cărțile), cu animalele sau să obțină contact telepatic cu alte persoane. Există însă o condiție sine qua non pentru realizarea acestei legături animice, condiție deloc uşor de îndeplinit: iubirea, dragostea profundă pentru tot ceea ce există.25
Foarte probabil, Nicodim Locusteanu nu s-a mărginit a-şi îndruma elevii numai prin articole şi expuneri teoretice. Ne îndreptățesc s-o credem povestirile lui Eliade despre „puterea doftoricească, neintelectuală” a profesorului său.26
Fachirul Tawàra Ray la Bucureşti
Fachirii nu vor dispărea din preocupările fostului adolescent miop, pe cale de-a deveni şef al tinerei generații. În 1926, Eliade îl invită pe doctorul Gheorghe Marinescu (1863-1938), profesor la Facultatea de Medicină şi fondatorul şcolii româneşti de neurologie, să contribuie la Revista universitară cu un articol despre „fakirism”.
Doctorul Marinescu se ridicase deja, într-un mărturisit spirit comtean, împotriva ocultismului de bâlci. Într-o comunicare la Academia Română – tot în 1922 –, el descrie astfel situația de după primul război mondial:
„«Doctorii în ştiințele oculte», opriți de lege să facă experiențe publice în țările lor de origine, emigrează în țările în care asemenea practici sunt tolerate, şi țara noastră e printre acestea din urmă. De zeci de ani publicul românesc asistă la aceste reprezentații…”
„Capitala țării şi alte oraşe mari sunt vizitate periodic de nişte nedoriți, care poartă titlul pompos de «doctori în ştiințele oculte». Aceşti ocultişti dau reprezentații de magnetism animal, de sugestie mentală, de telepatie cu sau fără contact şi descoperă crime simulate. După ce au căpătat încrederea asistenților în cercuri restrânse şi asigurându-se de bunăvoința presei, aceste exhibiții sunt oferite unui public mai numeros şi îi vedem producându-se la Ateneu, la teatrul liric, la Liedertafel etc. Afluența publicului e mare la aceste reprezentații nesănătoase. Doctorul în ştiințe oculte apare precedat de reclama făcută. Un juriu se numeşte spre a-i controla experiențele, juriu compus totdeauna din oameni nepregătiți pentru cercetări de psihologie normală şi patologică. Experiența începe, curiozitatea – mare încă de la început – ajunge la paroxism când «doctorul în ştiințe oculte» fascinează sau hipnotizează persoane din public sau aduse într-adins de dânsul. Nevrozații sunt liniştiți, crimele fictive sunt descoperite, telepatia e demonstrată, aplauze entuziaste răsplătesc pe magnetizator, care pleacă cu buzunarele pline, jubilând de succesele obținute, succese datorite naivității publicului, nepregătirii comisiei de control, pasivității autorităților administrative şi, deseori, indiferenței cu care autoritățile sanitare privesc aceste reprezentații.”27
Se întâmplă însă ca aceste reprezentații publice, susținute de persoane fără calificare medicală, să aibă efecte nefaste asupra unora dintre participanți, ducând la accidente psihopatice. Doctorul Marinescu relatează un caz, tratat de el, provocat de o demonstrație făcută la Şcoala normală, la 22 decembrie 1921, de hipnotizatorul Levis din Cernăuți.28
Noul său articol este prilejuit de vizita la Bucureşti a unui „pretins fakir” neindian, care însă îşi luase numele Tawàra Ray. Acesta intenționa să demonstreze public patru fenomene paranormale: autocatalepsia, ghicirea, înmormântarea de viu şi mersul pe sticlă. Dr. Minovici29, împreună cu prefectul Capitalei i l-au trimis la Spitalul Colentina pentru a-l studia şi a aviza reprezentațiile. Dr. Marinescu mărturiseşte că, în zilele de 17 şi 18 aprilie 1926, telefonul său se înroşise de apelurile celor care doreau să asiste la examinarea fachirului, iar spitalul fusese asaltat de public. Nu ştim dacă Eliade a dorit sau a reuşit să intre în sală, dar invitația pe care i-o adresează de a scrie despre această examinare dovedeşte că era la curent cu ceea ce se petrecuse.
Dintre cele patru fenomene, dr. Marinescu a fost interesat doar de primele două, căci pe cel de-al treilea îl considera de interes mediocru, iar pe ultimul realizabil chiar şi de către iluzionişti. Tawàra Ray a dat trei reprezentații de autocatalepsie şi divinație. Primele două au fost reuşite, dar în cursul celei de-a treia, dr. Marinescu l-a surprins trişând la ghicit şi a întrerupt orice raport cu el. Deşi catalepsia nu a fost pusă sub semnul îndoielii, ba chiar se recunoştea că „fakirul putea să-şi fixeze el însuşi durata” pentru care rămânea în această stare, el a fost considerat un şarlatan şi a primit aviz negativ. Acelaşi lucru se întâmplase în 1899, când magnetizatorul belgian Jean Pickman (1857-1925) – binecunoscut în saloanele franceze – intenționase să dea reprezentații la Bucureşti.30
Tawàra Ray – sau Thawara Ray – era un italian de 28 de ani, cu păr lung negru şi o barbă pe măsură. În acel an, făcuse reprezentații publice în alte oraşe europene, precum Trieste, Viena, Praga şi Budapesta, atrăgând o mare audiență la numerele sale de înghițit săbii, scuipat foc, mers pe sticlă, culcat pe paturi de cuie, străpungerea obrazului cu obiecte ascuțite şi, cel mai spectaculos dintre toate, înmormântarea de viu.31 La Trieste şi-a făcut numărul de înmormântare sub apă, închis într-un sicriu de lemn, etanşat într-un sarcofag metalic. Performanța sa de la Praga a fost descrisă astfel:
„Îşi pune mâinile albe în partea de jos a feței, în aşa fel încât degetele zvelte îi ajung până la ochi. Îşi întoarce ochii înlăuntru, îşi presează cu degetele mari artera carotidă şi, brusc, se lasă pe spate. Asistentul său, ajutat de altcineva, îl prinde şi îl pune într-un sicriu aşezat pe nisip. Îl acoperă cu capacul, iar apoi lucrătorii acoperă sicriul cu un strat gros de nisip. După un timp prestabilit, care în acest experiment a fost 20 de minute, nisipul e înlăturat şi sicriul deschis. Tawàra Ray nu e deloc palid; fața şi mâinile sale au o culoare naturală. Se trezeşte, iese din sicriu şi se pune la dispoziția medicilor prezenți.”32
Cele patru demonstrații propuse la Bucureşti seamănă, la fel ca numele de scenă, cu acelea ale faimosului fachir egiptean, Tahra Bey, care – coincidență? – se afla şi el, tot atunci, în turneu prin Europa.33
După refuzul de la Bucureşti, şi-a continuat turul în vestul Europei. Din anunțurile publicitare tipărite într-un mare cotidian olandez aflăm că „faimosul fachir indian” făcea la Haga numere de catalepsie, telepatie, înmormântare de viu, „dans emoțional”, precum şi experiențe cu talismane. Sunt citate fragmente din alte ziare despre demonstrațiile sale de insensibilitate la durere (străpungerea obrajilor cu cuie) şi îngropare sub pământ, la care au asistat un număr de doctori. Când a fost dezgropat şi resuscitat, după 20 de minute, entuziasmul unora dintre medici a crescut vertiginos.34 E vorba probabil de demonstrații preliminare, similare celor care i s-au cerut la Bucureşti.
Cu toate că l-a respins, dr. Marinescu nu se îndoia de facultățile veritabililor fachiri indieni, pe care le descrie în prima parte a articolului – după Louis Jacolliot – în termeni admirativi:
„La nici un popor însă ştiințele oculte n-au jucat un rol atât de însemnat ca la indieni, unde brahmanii, în liturghii practicate în temple, evocau morții, iar fondul doctrinei religioase era supraviețuirea sufletului. Mai toate fenomenele oculte de care se ocupă spiritiştii astăzi au fost cunoscute de brahmani, adică de casta preoților lui Brahma. Pe o treaptă superioară se găsesc fakirii, o sectă religioasă, care constituie un model de sobrietate şi de cinste. Fakirii, prin antrenare, produc fenomenele pe care europenii care au vizitat India le-au denumit miraculoase. Fakirii ar fi înzestrați cu facultatea de a emite o forță specială psihică, a cărei natură rămâne să fie cunoscută, fiind în stare să producă, fără contact, ridicarea obiectelor în aer, fac ca instrumentele muzicale să cânte fără a fi atinse de mâna omenească, ghicesc gândurile, fac să apară fantome, se înmormântează de vii, fără aer şi fără lumină, stând mai multe săptămâni până să fie scoşi de oamenii buni care să constate miracolul.”35
Deşi cazul examinat s-a dovedit o înşelătorie, articolul în ansamblul lui recunoaşte realitatea aşa-numitelor „fenomene oculte”, care pentru dr. Marinescu aveau o explicație ştiințifică. Ea trebuia doar găsită. Acesta era, de fapt, şi punctul de vedere al lui Eliade36, cu diferența că el nu se apropia de respectivele fenomene dinspre ştiințele pozitive, ci dinspre metafizică. De aceea, pentru el, importanța lor mergea dincolo de o eventuală validare de către ştiință în cadrul legilor universului fizic.
„Diletanții de speța lui Jacolliot”
Totuşi, în publicistica sa din perioada Universității, Eliade a evitat să se refere la fachiri. Motivele, de natură strategică, sunt uşor de bănuit. Într-un articol care l-a deranjat mult şi pe care l-a respins în repetate rânduri, Mihai Ralea afirmase că, în cultura română, misticismul e „extaz de fachiri, teosofie şi magie, altoite pe sălbăticie”.37
El a continuat însă să-l citească pe Louis Jacolliot şi după 1922. În articolele din anii universitari se dovedeşte deja prevenit asupra valorii cărților sale. Se foloseşte totuşi de prima şi cea mai controversată dintre ele, La Bible dans l’Inde (1869), în trei articole despre legenda potopului aşa cum apare în ?atapatha Br?hmana, Hari Pur?na, Mah?bh?rata şi Bh?gavata Pur?na.38 Nu menționează însă şi subtitlul cărții – Vie de Iezeus Christna –, care ar fi pus-o imediat în categoria căreia îi aparținea de drept.
Se pare că cercetarea lui Eliade pornise chiar de la acest volum controversat. Încă de la începutul articolului el afirmă că subiectul „e un capitol de o covârşitoare însemnătate în istoria religiilor, pentru că anumiți scriitori au susținut că întreaga cultură europeană ar fi izvorât din India.” În cartea sa, Jacolliot afirmase că religia mozaică are o origine pur indiană. Avizat de această dată, Eliade trimite la broşura omonimă (1882) a orientalistului belgian Charles-Joseph de Harlez de Deulin, care a expus „faptele necinstite” ale pseudo-savantului francez. În ciuda acesteia, el menține că o parte din „asemănările izbitoare dintre religia indiană şi cea mozaică n-au putut fi nici până astăzi zdruncinate”. Abia mai târziu se va detaşa cu totul de „diletanții de speța lui Jacolliot”, care le găseau tuturor presocraticilor câte un maestru indian.39
Experiența decisivă a Indiei va relega toate aceste tatonări în preistoria personală, unde vor rămâne pe de-a-ntregul uitate. În prima sa carte despre yoga, într-o notă istorică asupra receptării „miracolelor” fachirice în Europa, va declina posibilitatea de a stabili ce credibilitate au relatările lui Jacolliot din Voyage au pays des fakirs charmeurs. El citează însă cartea la a doua mână şi confundă locul în care au avut loc demonstrațiile fachirului Covindasamy.40 Scepticismul nu l-a împiedicat totuşi să-i facă loc – în Secretul doctorului Honigberger (1940) – printre sutele de volume de călătorii în India din biblioteca lui Zerlendi, „de la Marco Polo şi Tavernier până la Pierre Loti şi Jacolliot”, deşi pe cel din urmă îl consideră un „farseur”.41
Spre deosebire de doctorul Marinescu, care nu se lăsa înşelat în laborator, ci doar în bibliotecă, mai tânărul doctor Eliade învățase să treacă din regimul diurn în cel nocturn cu instanțele critice intacte.
LIVIU BORDA?
Abrevieri
A.M.E. Arhiva Mircea Eliade, în păstrarea lui Mircea Handoca, Bucureşti.
Biografie ilustrată Mircea Handoca, Mircea Eliade. O biografie ilustrată, Dacia,
Cluj-Napoca, 2004.
Convorbiri Mircea Handoca, Convorbiri cu şi despre Mircea Eliade,
Humanitas, Bucureşti, 1998.
Corespondență I-III Mircea Eliade, Europa, Asia, America... Corespondență, vol. I-III,
ed. de Mircea Handoca, Humanitas, Bucureşti, 1999, 2004.
Memorii I-II Mircea Eliade, Memorii (1907-1960), vol. I-II, ed. de Mircea Handoca,
Humanitas, Bucureşti, 1991.
Pagini regăsite Mircea Handoca, Mircea Eliade. Pagini regăsite,
Lider, Bucureşti, 2008.
RAM Mircea Eliade, Romanul adolescentului miop, ed. de Mircea Handoca,
Minerva, Bucureşti, 1989.
ST I-IV Mircea Eliade, Scrieri de tinerețe, vol. I, Cum am găsit piatra filozofa lă. 1921-1925, vol. II, Misterele şi inițierea orientală. 1926, vol. III, Itinerariu spiritual. 1927, vol. IV, Virilitate şi asceză. 1928, ed. de Mircea Handoca, Humanitas, Bucureşti, 1996, 1998, 2003, 2008.
Scrisori primite I-V Mircea Eliade şi corespondenții săi, vol. I-V, ed. de Mircea Handoca,
Bucureşti, 1993, 1999, 2003, 2006, 2007.
Alte două însemnări inedite din anul 1922 confirmă interesul adolescentului miop pentru genul de experiențe pe care le demonstrau fachirii indieni. Ele descriu o şedință de „magnetism” la Liceul Spiru Haret, adică o demonstrație de sugestie şi hipnoză făcută de doctorul King.
Medic indian, cu studii în Egipt, acesta se stabilise în România după încheierea războaielor balcanice, la care luase parte ca membru al Semilunii roşii. Identitatea sa indiană rămâne încă misterioasă.1 Doctorul King străbătea țara în lung şi în lat dând reprezentații de prestidigitație, memorizare, socotit instantaneu, ghicirea gândurilor, hipnotism peste tot pe unde putea, inclusiv prin şcoli, licee şi seminarii.2 Îşi făcea apariția îmbrăcat într-o tunică neagră închisă până la gât şi purtând un turban cu egretă prinsă de o piatră strălucitoare. Pe mână avea un inel cu un briliant cât oul de bibilică.
Doctorul King se autodesemna „fachir hindus”, după cum se poate vedea în anunțurile publicate prin ziare şi pe coperta primei sale „opere”. Această broşură, tipărită în regie proprie chiar în anul 1922, se înfățişa ca un „tratat experimental” de magnetism, care urma să fie continuat în plasamente lunare. În prefața broşurii pilot – singura care se păstrează la Biblioteca Academiei Române – King promitea să ofere, pe înțelesul tuturor, procedeul de magnetism animal pe care îl posedă „de la natură sau, mai bine zis, de la patria mea hindustană, țara fachirilor şi a minunilor misterioase”.3
Care erau, pe scurt, ideile sale: Magnetismul este o metodă curativă prin intermediul căreia „principiul vital” al omului este augmentat. Facultatea de a magnetiza e naturală şi, prin urmare, accesibilă oricui. În prima lecție, King se ocupă de magnetismul simplu, adică cel practicat fără intervenția somnambulismului. Puterea sa de acțiune rezidă în „voința” magnetizatorului, altfel spus în concentrarea lui asupra pacientului. Prin concentrare se emană un fluid magnetic. Cel mai sigur agent de transmitere a acestuia este ochiul. În consecință, doctorul King prezintă un exercițiu pentru mărirea puterii razelor vizuale şi fortificarea muşchilor pleoapelor, în scopul dobândirii unei priviri vii, penetrante şi pozitive. El expune apoi propria-i metodă de magnetizare, pe care, după spusele sale, a practicat-o timp de zece ani, atât în România cât şi în străinătate, demonstrând-o chiar şi în fața unor somități din domeniul medicinii şi al ştiinței. Nu cunoaştem deocamdată următoarele lecții şi ideile sale despre „magnetismul compus”, dacă într-adevăr ele au fost publicate. Pe coperta broşurii tronează fotografia doctorului în ținută europeană, încercând să facă dovada acelei priviri penetrante necesară magnetizatorului. Însă mustața şi părul sârmos îl fac să semene mai degrabă cu personajul cinematografic al lui Charlie Chaplin.
Cea de-a doua broşură pe care o publică e un horoscop pe luni calendaristice, alcătuit, aşa cum precizează pagina de titlu, „după planete şi cabalistică indiană”.4 La finalul lunii sunt indicate „metalul protectiv” şi „piatra păzitoare” caracteristice acesteia. Ambele broşuri vor fi reluate într-un „curs practic de hypnotism şi magnetism”, supraintitulat Educarea voinței, după faimoasa carte a lui Jules Payot. Într-o nouă prefață, doctorul King susține că recidivează în tipar la insistența marelui public, care l-a apreciat în timpul şedințelor sale particulare şi publice. El îşi propune aşadar să prezinte persoanelor care nu s-au ocupat în mod serios de această „ştiință” procedeul său pentru a „încerca şi reuşi în viață”.
Numai prima parte a lucrării este nouă, dar ea nu conține nici o referință la hipnoză, ci doar sfaturi pentru cultivarea voinței prin autosugestie. Principiul acesteia din urmă e binecunoscut: Omul este ceea ce gândeşte. Omul cu voința puternică îşi creează viitorul după dorință şi nu se lasă condus de el. Fiind o energie care radiază în jurul omului, voința reprezintă o forță creatoare şi dominatoare. Şi pe coperta acestei broşuri – ca şi pe cea a precedentei – se află reprodusă fotografia doctorului King. De această dată, în uniformă militară, cu pieptul acoperit de decorații şi purtând un turban alb, de sub care țâşnesc aceeaşi ochi mari cu privirea „penetrantă”, nu lipsită însă de o anume melancolie.5
Iată şi felul în care era anunțată una dintre reprezentațiile sale:
„Sala Prefecturei Județului Cluj, duminică, 22 iunie 1924, ora 9 ½ seara, va da o singură şedință de fakirism ținută de cunoscutul fakir hindos Dr. King şi cu cunoscutul mediumul său Millij, care au avut onoare a debuta în fața familiei regale în Bucureşti şi princiare la Sinaia. Va ține o singură şedință de gală cu diferite experiențe interesante. Biletele la cassa teatrului județean.”6
Milly King, soția „fachirului”, era o evreică din Bucureşti, care, după despărțirea de primul ei soț, va trece la creştinism sub influența pastorului Richard Wurmbrand şi a Misiunii anglicane pentru evrei.7 Nu ştim dacă se afla şi ea pe scena aulei Liceului Spiru Haret. Alături de elevi, colegii săi, Eliade reține şi figurile câtorva profesori: mai ales Nicodim Locusteanu şi Iosif Frollo. Atmosfera era deosebit de excitată.
„King ceru băeți pentru experiențe.
– Domnul Ghilerdea, domnul Ghilerdea.
Pedagogul nostru e slab şi are ochii vineți. Unii băieți cred că ştiu de ce are domnul Ghilerdea ochii vineți. Pedagogul e foarte timid şi se bâlbâie de câte ori trebuie să vorbească în fața clasei. Altminteri e student în anul al treilea, la Drept, şi citeşte foarte multă filozofie. Până atunci, şezuse într-o bancă din față şi privise cutezător ceafa domnişoarei Mariana. Când fu însă strigat de băeți îşi pierdu cumpătul şi îi dogoriră obrajii. N-a vrut să vină şi atunci King a început să întindă în fața nasului fiecărui băiat o sticluță destupată.
– Ce e? Ce e?
– Parfum.
– Gaz…
– Smântână.
– Untdelemn.
– Pap…
– Eau de Cologne.
Şi aşa. Ghilerdea era mulțumit că scăpase de experiență. În răstimpuri se întorcea şi zâmbea domnişoarei Mariana. Am băgat de seamă că a tremurat tot timpul.” 8
„Toți voesc să iasă la experiențe”, îşi notează Eliade. Inclusiv el însuşi:
„Am fost şi eu. King m-a sugestionat repede. Spunea mereu: bate, bate. Eu i-am spus lui că e sugestie. Mi-a răspuns că-i pare bine că mă ocup, dar trebuie să-i dau lui voie să-şi facă meseria.
Am fost întrebat de un băiat care se ocupă dacă îmi plac ştiințele oculte. I-am răspuns că mă ocup numai cu teosofia şi puțin cu spiritismul, dar nu am stat niciodată să fac încercări hipnotice şi sugestii. El mi-a răspuns că [face] împreună cu un alt coleg, un tip blond, cu capul lung, cu ochii şireți şi cu buzele răsfrânte mai la fiecare clipă ironic la adresa încercărilor lui King, pe care le privea neatent ca oricare alt cunoscător. I-am spus că voiesc să fiu şi eu hipnotizat. Mi-a spus că [un cuvânt ilizibil], dar n-au putut fiindcă, zicea, nu sunt în forțe.
După King se discută; erau unii care spuneau că e pungăşie, alții convinşi, alții sceptici care predicau falsitatea faptelor. Vojen se credea că nu poate fi sugestionat. Mi-a mărturisit apoi că într-adevăr simțise mirosul de parfum.”9
Cea de-a doua însemnare confirmă că adolescentul miop începea să se preocupe, pe lângă aspectele teoretice (teosofie, spiritism) ale ocultismului, şi de cele practice (hipnoză, sugestie). Se supune sugestiei lui King şi doreşte chiar să fie hipnotizat.10
„Fachirii” de la Liceul Spiru Haret
E foarte probabil ca acest fragment să înregistreze prima întâlnire a lui Eliade cu colegul său Marcu Avramescu (1909-1984), care era cu doi ani mai mic şi corespunde semnalmentelor din succintul portret. Un alt coleg mai tânăr, Barbu Brezianu, îşi amintea că Eliade, împrietenindu-se la cataramă cu Avramescu, „se pitula prin podul casei din strada Melodiei, unde făceau experiențe psihice”.11 Arşavir Acterian descrie unele dintre performanțele extraordinare ale acestuia: „Marcel făcea în acea vreme tot felul de demonstrații care pentru simțul comun păreau de categoria minunii. Hipnotiza, ghicea gândurile cu o putere impresionantă de concentrare, îşi introducea şi scotea obiecte tăioase prin obraji fără a lăsa urme.”#12 Lor li se adaugă, după alte mărturii, demonstrații de telepatie şi telekinezie.13
Bătrânul Eliade a calificat afirmațiile lui Brezianu drept „pură fantezie”, negând că ar fi fost prieten la cataramă cu Avramescu şi că ar fi făcut „experiențe psihice” în mansardă.14 El susține că relațiile lor au fost înregistrate corect în jurnalele sale din liceu. Din păcate, caietele din ultimele clase sunt necunoscute deocamdată. Totuşi, relatările lui Brezianu provin din mărturiile proaspete ale celui care devenise părintele Mihail.15 Într-un eseu autobiografic, acesta îşi aminteşte „ceasurile de neuitate convorbiri din mansarda de pe strada Melodiei”, dând târcoale „Misterului indicibil”.16 E adevărat, nu pomeneşte nimic despre eventuale „experiențe” făcute împreună, dar nicăieri în scrierile sale nu s-a lăudat cu aceste lucruri.
Şi mărturiile altor contemporani converg în acelaşi punct. Acterian scrie: „Mircea Eliade – spiritist şi el – îl cunoscuse din liceu şi-l aprecia în chip deosebit.”17 Iar Miron Grindea îl numeşte, într-o scrisoare către Eliade, „marele nostru prieten Mark Abrams” (pseudonim literar al lui Marcu Avramescu).18 Poate că exprimarea lui Brezianu conținea un anumit dramatism care lipsise realității şi care i-a displăcut lui Eliade.19 Rămâne cert faptul că liceenii pasionați de ocultism se frecventau şi că, măcar uneori, Avramescu îi dezvăluise în mansardă puterile sale „fachirice”, aşa cum va face şi cu alți colegi de generație.20 Ele trebuie să fi contribuit la transformarea credinței lui Eliade în realitatea acestor fenomene într-o convingere care nu l-a părăsit niciodată.
Cei doi liceeni se bucurau de protecția profesorului de latină, Nicodim Locusteanu (1866-1940), „un om rar”21, „un ocultist şi un filosof”22, care îl studia pe Rudolf Steiner, se interesa de magie şi le vorbea în clasă despre Pitagora, Omar Khayyam, Novalis şi Leonardo da Vinci.23
Influența „ocultistă” a profesorului este confirmată de un alt elev al său, Barbu Brezianu, care îşi amintea că „în ochii multora părea a fi un inițiat”.24 De altfel, profesorul ținea larg deschise porțile inițierii în ştiința ale cărei taine le deținea, aşa cum dovedeşte un articol publicat în revista liceului sub titlul Învățături ocultiste. Acesta aduce vestea bună că, după ultimele date ale ştiinței pozitive, totul este viu în natură, chiar şi mineralele, chiar şi atomii ca ființe individuale. Moartea nu există. Totuşi ştiința pozitivă, dispunând numai de cele cinci simțuri, este incapabilă să răspundă la întrebările ridicate de acest fapt. O altă ştiință, numită de Locusteanu cu precauție sofia, se foloseşte de organe care nu mai funcționează în stadiul actual al existenței umane. Aceste organe pot fi reactivate prin anumite exerciții, diferite de la un popor la altul. Cel care reuşeşte să cunoască natura prin organele sale spirituale se numeşte inițiat. Inițiatul descoperă nu doar că toate lucrurile sunt vii, ci şi că ele sunt dotate cu conştiință. Chiar şi lucrurile fabricate de om au personalitatea şi inteligența lor, iar inițiatul poate intra în comunicare directă cu ele. În ultima parte a articolului, profesorul oferă mai multe exerciții psihice prin care elevii săi să poată intra în comunicare cu obiectele inanimate (inclusiv cu cărțile), cu animalele sau să obțină contact telepatic cu alte persoane. Există însă o condiție sine qua non pentru realizarea acestei legături animice, condiție deloc uşor de îndeplinit: iubirea, dragostea profundă pentru tot ceea ce există.25
Foarte probabil, Nicodim Locusteanu nu s-a mărginit a-şi îndruma elevii numai prin articole şi expuneri teoretice. Ne îndreptățesc s-o credem povestirile lui Eliade despre „puterea doftoricească, neintelectuală” a profesorului său.26
Fachirul Tawàra Ray la Bucureşti
Fachirii nu vor dispărea din preocupările fostului adolescent miop, pe cale de-a deveni şef al tinerei generații. În 1926, Eliade îl invită pe doctorul Gheorghe Marinescu (1863-1938), profesor la Facultatea de Medicină şi fondatorul şcolii româneşti de neurologie, să contribuie la Revista universitară cu un articol despre „fakirism”.
Doctorul Marinescu se ridicase deja, într-un mărturisit spirit comtean, împotriva ocultismului de bâlci. Într-o comunicare la Academia Română – tot în 1922 –, el descrie astfel situația de după primul război mondial:
„«Doctorii în ştiințele oculte», opriți de lege să facă experiențe publice în țările lor de origine, emigrează în țările în care asemenea practici sunt tolerate, şi țara noastră e printre acestea din urmă. De zeci de ani publicul românesc asistă la aceste reprezentații…”
„Capitala țării şi alte oraşe mari sunt vizitate periodic de nişte nedoriți, care poartă titlul pompos de «doctori în ştiințele oculte». Aceşti ocultişti dau reprezentații de magnetism animal, de sugestie mentală, de telepatie cu sau fără contact şi descoperă crime simulate. După ce au căpătat încrederea asistenților în cercuri restrânse şi asigurându-se de bunăvoința presei, aceste exhibiții sunt oferite unui public mai numeros şi îi vedem producându-se la Ateneu, la teatrul liric, la Liedertafel etc. Afluența publicului e mare la aceste reprezentații nesănătoase. Doctorul în ştiințe oculte apare precedat de reclama făcută. Un juriu se numeşte spre a-i controla experiențele, juriu compus totdeauna din oameni nepregătiți pentru cercetări de psihologie normală şi patologică. Experiența începe, curiozitatea – mare încă de la început – ajunge la paroxism când «doctorul în ştiințe oculte» fascinează sau hipnotizează persoane din public sau aduse într-adins de dânsul. Nevrozații sunt liniştiți, crimele fictive sunt descoperite, telepatia e demonstrată, aplauze entuziaste răsplătesc pe magnetizator, care pleacă cu buzunarele pline, jubilând de succesele obținute, succese datorite naivității publicului, nepregătirii comisiei de control, pasivității autorităților administrative şi, deseori, indiferenței cu care autoritățile sanitare privesc aceste reprezentații.”27
Se întâmplă însă ca aceste reprezentații publice, susținute de persoane fără calificare medicală, să aibă efecte nefaste asupra unora dintre participanți, ducând la accidente psihopatice. Doctorul Marinescu relatează un caz, tratat de el, provocat de o demonstrație făcută la Şcoala normală, la 22 decembrie 1921, de hipnotizatorul Levis din Cernăuți.28
Noul său articol este prilejuit de vizita la Bucureşti a unui „pretins fakir” neindian, care însă îşi luase numele Tawàra Ray. Acesta intenționa să demonstreze public patru fenomene paranormale: autocatalepsia, ghicirea, înmormântarea de viu şi mersul pe sticlă. Dr. Minovici29, împreună cu prefectul Capitalei i l-au trimis la Spitalul Colentina pentru a-l studia şi a aviza reprezentațiile. Dr. Marinescu mărturiseşte că, în zilele de 17 şi 18 aprilie 1926, telefonul său se înroşise de apelurile celor care doreau să asiste la examinarea fachirului, iar spitalul fusese asaltat de public. Nu ştim dacă Eliade a dorit sau a reuşit să intre în sală, dar invitația pe care i-o adresează de a scrie despre această examinare dovedeşte că era la curent cu ceea ce se petrecuse.
Dintre cele patru fenomene, dr. Marinescu a fost interesat doar de primele două, căci pe cel de-al treilea îl considera de interes mediocru, iar pe ultimul realizabil chiar şi de către iluzionişti. Tawàra Ray a dat trei reprezentații de autocatalepsie şi divinație. Primele două au fost reuşite, dar în cursul celei de-a treia, dr. Marinescu l-a surprins trişând la ghicit şi a întrerupt orice raport cu el. Deşi catalepsia nu a fost pusă sub semnul îndoielii, ba chiar se recunoştea că „fakirul putea să-şi fixeze el însuşi durata” pentru care rămânea în această stare, el a fost considerat un şarlatan şi a primit aviz negativ. Acelaşi lucru se întâmplase în 1899, când magnetizatorul belgian Jean Pickman (1857-1925) – binecunoscut în saloanele franceze – intenționase să dea reprezentații la Bucureşti.30
Tawàra Ray – sau Thawara Ray – era un italian de 28 de ani, cu păr lung negru şi o barbă pe măsură. În acel an, făcuse reprezentații publice în alte oraşe europene, precum Trieste, Viena, Praga şi Budapesta, atrăgând o mare audiență la numerele sale de înghițit săbii, scuipat foc, mers pe sticlă, culcat pe paturi de cuie, străpungerea obrazului cu obiecte ascuțite şi, cel mai spectaculos dintre toate, înmormântarea de viu.31 La Trieste şi-a făcut numărul de înmormântare sub apă, închis într-un sicriu de lemn, etanşat într-un sarcofag metalic. Performanța sa de la Praga a fost descrisă astfel:
„Îşi pune mâinile albe în partea de jos a feței, în aşa fel încât degetele zvelte îi ajung până la ochi. Îşi întoarce ochii înlăuntru, îşi presează cu degetele mari artera carotidă şi, brusc, se lasă pe spate. Asistentul său, ajutat de altcineva, îl prinde şi îl pune într-un sicriu aşezat pe nisip. Îl acoperă cu capacul, iar apoi lucrătorii acoperă sicriul cu un strat gros de nisip. După un timp prestabilit, care în acest experiment a fost 20 de minute, nisipul e înlăturat şi sicriul deschis. Tawàra Ray nu e deloc palid; fața şi mâinile sale au o culoare naturală. Se trezeşte, iese din sicriu şi se pune la dispoziția medicilor prezenți.”32
Cele patru demonstrații propuse la Bucureşti seamănă, la fel ca numele de scenă, cu acelea ale faimosului fachir egiptean, Tahra Bey, care – coincidență? – se afla şi el, tot atunci, în turneu prin Europa.33
După refuzul de la Bucureşti, şi-a continuat turul în vestul Europei. Din anunțurile publicitare tipărite într-un mare cotidian olandez aflăm că „faimosul fachir indian” făcea la Haga numere de catalepsie, telepatie, înmormântare de viu, „dans emoțional”, precum şi experiențe cu talismane. Sunt citate fragmente din alte ziare despre demonstrațiile sale de insensibilitate la durere (străpungerea obrajilor cu cuie) şi îngropare sub pământ, la care au asistat un număr de doctori. Când a fost dezgropat şi resuscitat, după 20 de minute, entuziasmul unora dintre medici a crescut vertiginos.34 E vorba probabil de demonstrații preliminare, similare celor care i s-au cerut la Bucureşti.
Cu toate că l-a respins, dr. Marinescu nu se îndoia de facultățile veritabililor fachiri indieni, pe care le descrie în prima parte a articolului – după Louis Jacolliot – în termeni admirativi:
„La nici un popor însă ştiințele oculte n-au jucat un rol atât de însemnat ca la indieni, unde brahmanii, în liturghii practicate în temple, evocau morții, iar fondul doctrinei religioase era supraviețuirea sufletului. Mai toate fenomenele oculte de care se ocupă spiritiştii astăzi au fost cunoscute de brahmani, adică de casta preoților lui Brahma. Pe o treaptă superioară se găsesc fakirii, o sectă religioasă, care constituie un model de sobrietate şi de cinste. Fakirii, prin antrenare, produc fenomenele pe care europenii care au vizitat India le-au denumit miraculoase. Fakirii ar fi înzestrați cu facultatea de a emite o forță specială psihică, a cărei natură rămâne să fie cunoscută, fiind în stare să producă, fără contact, ridicarea obiectelor în aer, fac ca instrumentele muzicale să cânte fără a fi atinse de mâna omenească, ghicesc gândurile, fac să apară fantome, se înmormântează de vii, fără aer şi fără lumină, stând mai multe săptămâni până să fie scoşi de oamenii buni care să constate miracolul.”35
Deşi cazul examinat s-a dovedit o înşelătorie, articolul în ansamblul lui recunoaşte realitatea aşa-numitelor „fenomene oculte”, care pentru dr. Marinescu aveau o explicație ştiințifică. Ea trebuia doar găsită. Acesta era, de fapt, şi punctul de vedere al lui Eliade36, cu diferența că el nu se apropia de respectivele fenomene dinspre ştiințele pozitive, ci dinspre metafizică. De aceea, pentru el, importanța lor mergea dincolo de o eventuală validare de către ştiință în cadrul legilor universului fizic.
„Diletanții de speța lui Jacolliot”
Totuşi, în publicistica sa din perioada Universității, Eliade a evitat să se refere la fachiri. Motivele, de natură strategică, sunt uşor de bănuit. Într-un articol care l-a deranjat mult şi pe care l-a respins în repetate rânduri, Mihai Ralea afirmase că, în cultura română, misticismul e „extaz de fachiri, teosofie şi magie, altoite pe sălbăticie”.37
El a continuat însă să-l citească pe Louis Jacolliot şi după 1922. În articolele din anii universitari se dovedeşte deja prevenit asupra valorii cărților sale. Se foloseşte totuşi de prima şi cea mai controversată dintre ele, La Bible dans l’Inde (1869), în trei articole despre legenda potopului aşa cum apare în ?atapatha Br?hmana, Hari Pur?na, Mah?bh?rata şi Bh?gavata Pur?na.38 Nu menționează însă şi subtitlul cărții – Vie de Iezeus Christna –, care ar fi pus-o imediat în categoria căreia îi aparținea de drept.
Se pare că cercetarea lui Eliade pornise chiar de la acest volum controversat. Încă de la începutul articolului el afirmă că subiectul „e un capitol de o covârşitoare însemnătate în istoria religiilor, pentru că anumiți scriitori au susținut că întreaga cultură europeană ar fi izvorât din India.” În cartea sa, Jacolliot afirmase că religia mozaică are o origine pur indiană. Avizat de această dată, Eliade trimite la broşura omonimă (1882) a orientalistului belgian Charles-Joseph de Harlez de Deulin, care a expus „faptele necinstite” ale pseudo-savantului francez. În ciuda acesteia, el menține că o parte din „asemănările izbitoare dintre religia indiană şi cea mozaică n-au putut fi nici până astăzi zdruncinate”. Abia mai târziu se va detaşa cu totul de „diletanții de speța lui Jacolliot”, care le găseau tuturor presocraticilor câte un maestru indian.39
Experiența decisivă a Indiei va relega toate aceste tatonări în preistoria personală, unde vor rămâne pe de-a-ntregul uitate. În prima sa carte despre yoga, într-o notă istorică asupra receptării „miracolelor” fachirice în Europa, va declina posibilitatea de a stabili ce credibilitate au relatările lui Jacolliot din Voyage au pays des fakirs charmeurs. El citează însă cartea la a doua mână şi confundă locul în care au avut loc demonstrațiile fachirului Covindasamy.40 Scepticismul nu l-a împiedicat totuşi să-i facă loc – în Secretul doctorului Honigberger (1940) – printre sutele de volume de călătorii în India din biblioteca lui Zerlendi, „de la Marco Polo şi Tavernier până la Pierre Loti şi Jacolliot”, deşi pe cel din urmă îl consideră un „farseur”.41
Spre deosebire de doctorul Marinescu, care nu se lăsa înşelat în laborator, ci doar în bibliotecă, mai tânărul doctor Eliade învățase să treacă din regimul diurn în cel nocturn cu instanțele critice intacte.
LIVIU BORDA?
Abrevieri
A.M.E. Arhiva Mircea Eliade, în păstrarea lui Mircea Handoca, Bucureşti.
Biografie ilustrată Mircea Handoca, Mircea Eliade. O biografie ilustrată, Dacia,
Cluj-Napoca, 2004.
Convorbiri Mircea Handoca, Convorbiri cu şi despre Mircea Eliade,
Humanitas, Bucureşti, 1998.
Corespondență I-III Mircea Eliade, Europa, Asia, America... Corespondență, vol. I-III,
ed. de Mircea Handoca, Humanitas, Bucureşti, 1999, 2004.
Memorii I-II Mircea Eliade, Memorii (1907-1960), vol. I-II, ed. de Mircea Handoca,
Humanitas, Bucureşti, 1991.
Pagini regăsite Mircea Handoca, Mircea Eliade. Pagini regăsite,
Lider, Bucureşti, 2008.
RAM Mircea Eliade, Romanul adolescentului miop, ed. de Mircea Handoca,
Minerva, Bucureşti, 1989.
ST I-IV Mircea Eliade, Scrieri de tinerețe, vol. I, Cum am găsit piatra filozofa lă. 1921-1925, vol. II, Misterele şi inițierea orientală. 1926, vol. III, Itinerariu spiritual. 1927, vol. IV, Virilitate şi asceză. 1928, ed. de Mircea Handoca, Humanitas, Bucureşti, 1996, 1998, 2003, 2008.
Scrisori primite I-V Mircea Eliade şi corespondenții săi, vol. I-V, ed. de Mircea Handoca,
Bucureşti, 1993, 1999, 2003, 2006, 2007.