Comentarii critice
Antoaneta Turda
AL DOILEA MESAGER SAU DESPRE CONDIȚIA ARTISTULUI ÎN ROMÂNIA COMUNISTĂ
Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 2011
Se împlinesc 25 de ani de când lui Bujor Nedelcovici i s-a acordat Premiul Libertății din partea Pen Club-ului din Franța, pentru romanul Al doilea mesager, în care Monica Lovinescu recunoştea: „prima mare utopie negativă, în linie orwelliană văzută din Răsărit”1, prin el autorul situându-se, alături de Dalos György (1985) George Orwell (O mie nouă sute optzeci şi patru) Cinghiz Aimatov (O zi mai lungă decât veacul), Ismail Kadare (Slujitorul din Palatul viselor) şi Arthur Koestler (Întuneric la amiază), între marii scriitori distopici ai lumii.
Cu titlul inițial Ereticul îmblânzit, scriitorul dă acest volum incediar pentru un stat dictatorial, spre a putea lua atitudine: „Când am început romanul, mi-am propus câteva obiective care îmi erau destul de limpezi: să scriu o carte în deplină libertate, fără să-mi fie teamă de cenzură exterioară şi, în special, fără cenzură interioară, marele nostru duşman…să nu urmăresc să public romanul cu orice preț, adică să nu accept «târgul cu târguitorii de cuvinte»; să fie un roman care să depăşească coordonatele social-politice ale României şi să prezinte «fenomenul sistemului totalitar», oriunde s-ar afla…să am puterea şi curajul de a privi pentru prima dată nimicnicia în față şi să mă plasez în viitor, adică: ce şi cum va fi peste 10-20 de ani, să aibă tensiunea şi profunzimea ultimei cărți pe care Dumnezeu îmi îngăduie să o zămislesc.”2
Scris după canoanele distopiei, el are, în forma finală, un titlu la fel de simbolic care demonstrează că, oricând, un mesager ajuns dintr-o lume în alta poate să o schimbe. Având în centrul atenției toate mecanismele dictaturii şi ale alienării omului în ideologia generală, acest roman de maturitate aduce în fața cititorilor săi, folosindu-se de doar câteva personaje şi o insulă, un univers în care elementele autobiografice (edificator este dialogul dintre anticarul Martin şi eroul principal, Danyel Raynal) duc la ideea lui Saint-Beuve că aspectul biografic este hotărâtor în analizarea operei unui scriitor. Vocea anticarului Martin, care apreciază, după obiecte, o epocă, se alătură celorlalte: a negustorului de porumbei, a Michellei Rolebon, a lui Grieg, băiețelul pe care Danyel Raynal nu-l poate educa, a arheologului Marcel – toate întregind universul uman în care speranța uneşte indivizii în lupta pentru schimbarea unei lumi atinse de morbul răului.
Cu o intrigă simplă ce constă în relatarea reîntoarcerii scriitorului Danyel Raynal pe Insula Belle Île, condusă de Guvernatorul al cărui „cap robust de mongoloid”3 care se mişcă pe gâtul scurt „ca turela unui tanc”4 şi „buze subțiri, vinete şi uscate”5 (amănunte schizoide ce se răsfrâng asupra întregii societăți pe care o guvernează ca pe propria moşie), prozatorul construieşte totul pe scheletul meditațiilor intelectualului într-o lume în care este supus Ideoterapiei, o doctrină menită a spăla creierul, asemeni eroului din Legenda mancurtului din romanul O zi mai lungă decât veacul, al lui Aitmatov. Retragerea în propria ființă îl împinge pe individ spre un univers compensatoriu bine relevat de Jean: „Realitatea înlocuită de o ficțiune, un mecanism utopic care ține loc de viață... aşa cum eu aş scoate din cuibul acela tot ce se află acolo... pene, ouă, iar, când rândunica s-ar întoarce, ar găsi în loc de ouă, nişte pietre şi ar fi obligată să creadă că trăieşte o «mare revoluție», chiar dacă pietrele niciodată nu vor deveni pui de rândunică... Şi totuşi, noi considerăm pietrele nişte păsări!”6
Regimul totalitar, în care absurdul este considerat realitate, stârneşte revolta care se vrea stârpită din faşă de către Guvernator şi lacheii săi, educatorii Institutului de îndrumare, care „vindecă” ademenind, prin diverse metode, chiar şi indivizii capabili precum personajul central, căruia îi sunt furate până şi visele: „Văd fețele lor, aceeaşi expresie reprodusă în 15 exemplare: obraji rotunzi, bine hrăniți, fruntea pătrată, tunsoarea scurtă, privirea rece, impersonală, aerul celor care au învățat să rostească de pe acum un singur cuvânt: DA. Flagelat de privirile şi tăcerea lor încremenită şi acuzatoare.Vor să mă ucidă cu pietrele tăcerii şi ale ochilor, cu ajutorul cărora azvârlă spre mine ura lor dezlănțuită.”7 Deci, scrisul devine singura soluție, pentru că „Un scriitor adevărat scrie din ură şi furie, dar cu smerenie şi imensă iubire...”8, iubirea de adevăr transformându-se în sinistre strigăte adresate puterii: „Sunt singur. Auzi! Ai mei sunt toți morți...Puterea mea stă în morții mei şi în cuvântul scris, iar tu nu ai cum să te atingi de ei şi de paginile mele...Dacă îmi vei tăia mâinile, voi zgâria hârtia cu un cui pe care îl voi ține în gură! Auzi, guvernatorule?”9. Frustrările alungă orice ataşament (îndrăgostiții Michelle şi Danyel monologhează doar în fața unei vieți netrăite, iar dialogul dintre Grieg, tânărul care nu va accepta ideile mentorului său şi profesorul Danyel Raynal, care conştientizează cel mai bine răul de pe Insulă, nu duce nicăieri).
Analiza detaliată a vibrațiilor sufleteşti ce păstrează totuşi speranța duce acest roman distopic pe tărâmul utopiei, prin meditații tulburătoare, precum cea a negustorului de porumbei, care, după despărțirea de Danyel, spune: „Dacă mai există unul singur în Insula noastră...nu e totul pierdut. I-aş desena chipul pe acest zid, pentru a acoperi petele de sos, pe celălalt perete aş aşeza „Pelerinajul epilepticilor”, lângă fereastră „Prăbuşirea magicianului”, dincolo „Coloana orbilor”, iar, afară, în locul firmei „Restaurant-cantină”, aş pune „Masa calicilor”. Fixăm delirul cu ajutorul tablourilor, cum ar spune poetul...”10.
Re-lectura în libertate a romanului Al doilea mesager îndeamnă la neuitare, mai ales grație alternării relatărilor simple cu meditații, precum aceea despre labirintul puterii, aceasta fiind văzută ca o psiho-morfoză şi dezmembrare a mecanismului uman, dovedind că o descătuşare a eului încolțit de o realitate sufocantă se produce doar prin autoexilare, oricât de dureroasă ar fi aceasta: „Am plecat de «acolo» şi am venit «aici», pendulul este oprit la margine, valurile se întind pe țărm, dar nu se mai întorc în mare, nimic pe verticală... mlaştină, nisip mişcător, covor rulant, amețeală...Nu mă pot întoarce «acolo». Eram un exilat «în exterior». Ce să fac «aici»? Sunt un exilat «în interior»...Ce cale să iau? Unde să-mi găsesc echilibrul?! Acolo era o lume în stare de veghe şi permanentă mişcare, ce urmărea modificarea din exterior a individului şi a societății. Aici, o lume modificată din interior şi transformată în lungi coloane care mărşăluiesc spre o țintă ce se îndepărtează permanent. O lume în stare de somn şi bântuită de coşmare, omizi, animale care îşi sug laptele sau...ceața care apare la oră fixă.”11
Roman al realității absurde şi al neliniştii omului autoexilat, Al doilea mesager, după cele trei variante din laboratorul de creație, a avut un destin ciudat, chiar de la apariția sa, în România, când a stârnit, la Uniunea Scriitorilor, reacția lui Dan Deşliu: „Ismail Kadare, scriitorul albanez, îşi publică romanele în Occident. În schimb, noi, în loc să fim mândri că un coleg de-al nostru a publicat o carte la Paris, îl dăm afară şi îl hulim.”12 Sunt gesturi de care, din păcate, românii nu s-au debarasat nici acum, reacționând la tot ceae nu le convine, în buna tradiție națională, aşa cum fac exponenții Ideoterapiei din romanul lui Bujor Nedelcovici.
Bibliografie
George Achim - Iluzia ipostaziată: Utopie şi distopie în cultura română, Limes, Cluj-Napoca, 2002.
Bogdan Crețu - Utopia negativă în literatura română, Cartea Românească, Bucureşti, 2008
Monica Lovinescu - Unde scurte, vol.IV, Editura Humanitas, 1994,
Florin Manolescu - Enciclopedia exilului literar românesc 1946-1989: scriitori, reviste, instituții, organizații, Editura Compania, Bucureşti, 2003
Bujor Nedelcovici - Aici şi acum, Cartea Românească, Bucureşti, 1996
Bujor Nedelcovici - Al doilea mesager, Editura Eminescu, Bucureşti, 1991
(Text preluat din suplimentul online al revistei Bibliotheca Septentrionalis Baia Mare)
Cu titlul inițial Ereticul îmblânzit, scriitorul dă acest volum incediar pentru un stat dictatorial, spre a putea lua atitudine: „Când am început romanul, mi-am propus câteva obiective care îmi erau destul de limpezi: să scriu o carte în deplină libertate, fără să-mi fie teamă de cenzură exterioară şi, în special, fără cenzură interioară, marele nostru duşman…să nu urmăresc să public romanul cu orice preț, adică să nu accept «târgul cu târguitorii de cuvinte»; să fie un roman care să depăşească coordonatele social-politice ale României şi să prezinte «fenomenul sistemului totalitar», oriunde s-ar afla…să am puterea şi curajul de a privi pentru prima dată nimicnicia în față şi să mă plasez în viitor, adică: ce şi cum va fi peste 10-20 de ani, să aibă tensiunea şi profunzimea ultimei cărți pe care Dumnezeu îmi îngăduie să o zămislesc.”2
Scris după canoanele distopiei, el are, în forma finală, un titlu la fel de simbolic care demonstrează că, oricând, un mesager ajuns dintr-o lume în alta poate să o schimbe. Având în centrul atenției toate mecanismele dictaturii şi ale alienării omului în ideologia generală, acest roman de maturitate aduce în fața cititorilor săi, folosindu-se de doar câteva personaje şi o insulă, un univers în care elementele autobiografice (edificator este dialogul dintre anticarul Martin şi eroul principal, Danyel Raynal) duc la ideea lui Saint-Beuve că aspectul biografic este hotărâtor în analizarea operei unui scriitor. Vocea anticarului Martin, care apreciază, după obiecte, o epocă, se alătură celorlalte: a negustorului de porumbei, a Michellei Rolebon, a lui Grieg, băiețelul pe care Danyel Raynal nu-l poate educa, a arheologului Marcel – toate întregind universul uman în care speranța uneşte indivizii în lupta pentru schimbarea unei lumi atinse de morbul răului.
Cu o intrigă simplă ce constă în relatarea reîntoarcerii scriitorului Danyel Raynal pe Insula Belle Île, condusă de Guvernatorul al cărui „cap robust de mongoloid”3 care se mişcă pe gâtul scurt „ca turela unui tanc”4 şi „buze subțiri, vinete şi uscate”5 (amănunte schizoide ce se răsfrâng asupra întregii societăți pe care o guvernează ca pe propria moşie), prozatorul construieşte totul pe scheletul meditațiilor intelectualului într-o lume în care este supus Ideoterapiei, o doctrină menită a spăla creierul, asemeni eroului din Legenda mancurtului din romanul O zi mai lungă decât veacul, al lui Aitmatov. Retragerea în propria ființă îl împinge pe individ spre un univers compensatoriu bine relevat de Jean: „Realitatea înlocuită de o ficțiune, un mecanism utopic care ține loc de viață... aşa cum eu aş scoate din cuibul acela tot ce se află acolo... pene, ouă, iar, când rândunica s-ar întoarce, ar găsi în loc de ouă, nişte pietre şi ar fi obligată să creadă că trăieşte o «mare revoluție», chiar dacă pietrele niciodată nu vor deveni pui de rândunică... Şi totuşi, noi considerăm pietrele nişte păsări!”6
Regimul totalitar, în care absurdul este considerat realitate, stârneşte revolta care se vrea stârpită din faşă de către Guvernator şi lacheii săi, educatorii Institutului de îndrumare, care „vindecă” ademenind, prin diverse metode, chiar şi indivizii capabili precum personajul central, căruia îi sunt furate până şi visele: „Văd fețele lor, aceeaşi expresie reprodusă în 15 exemplare: obraji rotunzi, bine hrăniți, fruntea pătrată, tunsoarea scurtă, privirea rece, impersonală, aerul celor care au învățat să rostească de pe acum un singur cuvânt: DA. Flagelat de privirile şi tăcerea lor încremenită şi acuzatoare.Vor să mă ucidă cu pietrele tăcerii şi ale ochilor, cu ajutorul cărora azvârlă spre mine ura lor dezlănțuită.”7 Deci, scrisul devine singura soluție, pentru că „Un scriitor adevărat scrie din ură şi furie, dar cu smerenie şi imensă iubire...”8, iubirea de adevăr transformându-se în sinistre strigăte adresate puterii: „Sunt singur. Auzi! Ai mei sunt toți morți...Puterea mea stă în morții mei şi în cuvântul scris, iar tu nu ai cum să te atingi de ei şi de paginile mele...Dacă îmi vei tăia mâinile, voi zgâria hârtia cu un cui pe care îl voi ține în gură! Auzi, guvernatorule?”9. Frustrările alungă orice ataşament (îndrăgostiții Michelle şi Danyel monologhează doar în fața unei vieți netrăite, iar dialogul dintre Grieg, tânărul care nu va accepta ideile mentorului său şi profesorul Danyel Raynal, care conştientizează cel mai bine răul de pe Insulă, nu duce nicăieri).
Analiza detaliată a vibrațiilor sufleteşti ce păstrează totuşi speranța duce acest roman distopic pe tărâmul utopiei, prin meditații tulburătoare, precum cea a negustorului de porumbei, care, după despărțirea de Danyel, spune: „Dacă mai există unul singur în Insula noastră...nu e totul pierdut. I-aş desena chipul pe acest zid, pentru a acoperi petele de sos, pe celălalt perete aş aşeza „Pelerinajul epilepticilor”, lângă fereastră „Prăbuşirea magicianului”, dincolo „Coloana orbilor”, iar, afară, în locul firmei „Restaurant-cantină”, aş pune „Masa calicilor”. Fixăm delirul cu ajutorul tablourilor, cum ar spune poetul...”10.
Re-lectura în libertate a romanului Al doilea mesager îndeamnă la neuitare, mai ales grație alternării relatărilor simple cu meditații, precum aceea despre labirintul puterii, aceasta fiind văzută ca o psiho-morfoză şi dezmembrare a mecanismului uman, dovedind că o descătuşare a eului încolțit de o realitate sufocantă se produce doar prin autoexilare, oricât de dureroasă ar fi aceasta: „Am plecat de «acolo» şi am venit «aici», pendulul este oprit la margine, valurile se întind pe țărm, dar nu se mai întorc în mare, nimic pe verticală... mlaştină, nisip mişcător, covor rulant, amețeală...Nu mă pot întoarce «acolo». Eram un exilat «în exterior». Ce să fac «aici»? Sunt un exilat «în interior»...Ce cale să iau? Unde să-mi găsesc echilibrul?! Acolo era o lume în stare de veghe şi permanentă mişcare, ce urmărea modificarea din exterior a individului şi a societății. Aici, o lume modificată din interior şi transformată în lungi coloane care mărşăluiesc spre o țintă ce se îndepărtează permanent. O lume în stare de somn şi bântuită de coşmare, omizi, animale care îşi sug laptele sau...ceața care apare la oră fixă.”11
Roman al realității absurde şi al neliniştii omului autoexilat, Al doilea mesager, după cele trei variante din laboratorul de creație, a avut un destin ciudat, chiar de la apariția sa, în România, când a stârnit, la Uniunea Scriitorilor, reacția lui Dan Deşliu: „Ismail Kadare, scriitorul albanez, îşi publică romanele în Occident. În schimb, noi, în loc să fim mândri că un coleg de-al nostru a publicat o carte la Paris, îl dăm afară şi îl hulim.”12 Sunt gesturi de care, din păcate, românii nu s-au debarasat nici acum, reacționând la tot ceae nu le convine, în buna tradiție națională, aşa cum fac exponenții Ideoterapiei din romanul lui Bujor Nedelcovici.
Bibliografie
George Achim - Iluzia ipostaziată: Utopie şi distopie în cultura română, Limes, Cluj-Napoca, 2002.
Bogdan Crețu - Utopia negativă în literatura română, Cartea Românească, Bucureşti, 2008
Monica Lovinescu - Unde scurte, vol.IV, Editura Humanitas, 1994,
Florin Manolescu - Enciclopedia exilului literar românesc 1946-1989: scriitori, reviste, instituții, organizații, Editura Compania, Bucureşti, 2003
Bujor Nedelcovici - Aici şi acum, Cartea Românească, Bucureşti, 1996
Bujor Nedelcovici - Al doilea mesager, Editura Eminescu, Bucureşti, 1991
(Text preluat din suplimentul online al revistei Bibliotheca Septentrionalis Baia Mare)