Note din lăuntru
G. Pienescu
CORVOADA GINGAŞĂ
Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 2011
Literatură ratată, pseudoliteratură, de vreme ce, în principiu, exclude invenția, fabulația, impunând redarea cât mai exactă, cât mai corectă a faptelor şi a circumstanțelor relatate, amintirile îşi obligă autorul să se repete. Oricum ți-ai potrivi vârful creionului pe hârtie, oricât de numeroase şi de felurite ar fi aspectele unui subiect şi oricât de mult te-ai strădui să pară, cel puțin prin cuvintele lor, altfel decât cele pe care le-ai mai evocat cândva şi decât împrejurările acelora, limitele lor şi ale umbrei tale, peste care orice-ai face, nu poți sări, te obligă să te repeți. Te obligă şi suitele istorisirilor, asociațiile iscate spontan din încrucişările logice sau accidentale, subtile, ale unor suvenire tangente, echilibrul paginii sau corespondențele dintre episoade. Salvarea scriitorilor de amintiri şi a pseudoliteraturii lor este, fără îndoială, numai nuanțarea altfel a impresiilor şi a emoțiilor dintâi, evocate altădată. Deşi am încercat să răspund cât mai bine acestei exigențe, intuiția îmi spune că nu prea am reuşit pe măsura dorinței de a reuşi.
Quasi-oficial, despre ediția Tudor Arghezi, Scrieri, a început să se vorbească la finele lunii aprilie sau în prima chenzină a lunii mai din anul 1960, în ziua când directorul E.S.P.L.A., „poetul revoluționar” Ion Bănuță, şi cei doi redactori-şefi, Mihai Şora şi Mihai Gafița, au fost convocați de Mihai Beniuc, preşedintele Uniunii Scriitorilor, la sediul Uniunii. După întoarcerea treimei conducătoare, Mihai Şora, scoțându-mă din redacție, mi-a spus, sotto voce, care a fost tema convocării: până la 21 mai, ziua aniversară a lui Tudor Arghezi, editura trebuia să elaboreze proiectul unei serii de „opere complete” ale poetului,”în opt volume şi încă vreo câteva, pentru ce va mai scrie maestrul până când…”. Împărtăşindu-mi secretul convocării – căci în ziua respectivă şi încă vreo câteva zile după aceea sarcina trasată editurii a fost şi a rămas secretă – , Mihai Şora a surâs semnificativ. După ce mi-am exprimat uimirea, ne-am despărțit fără alte comentarii decât cele subînțelese din priviri şi din tonalitățile scurtului dialog.
„Opere complete în opt volume şi încă vreo câteva, pentru ce va mai scrie maestrul până când…” era un proiect ce indica ab initio, pe lângă ignorarea voită sau ne-voită a operei argheziene, neîndoielnica intenție cenzorială a proiectanților, evidentă în numărul prestabilit al volumelor şi totodată ticăloasa lor generozitate funebră: “…şi încă vreo câteva pentru ce va mai scrie maestrul până când…”. Că nu mă înşeală memoria în ceea ce priveşte numărul volumelor o dovedeşte următoarea ştire, pe care am reprodus-o şi cu alt prilej, apărută în ziarul Informația zilei (nr. 2857 din 11 octombrie 1962), la rubrica „Prin Capitală”, sub titlul În curând: „La Întreprinderea poligrafică nr.4 a început recent tipărirea primelor volume din seria de opt volume a operelor complete de Tudor Arghezi”.
În după-amiaza aceleiaşi zile, după o prealabilă convorbire telefonică, m-am dus la Tudor Arghezi. Nu în Mărțişor, ci în apartamentul ce i se repartizase la etajul întâi al unei vile de pe Şoseaua (Bulevardul) Aviatorilor, nr. 70. Repartizarea se făcuse la intervenția regretatei dr. Marcela Pitiş, pentru a-i înlesni poetului o seamă de consultații medicale necesare, la Spitalul de Endocrinologie1 (fost Saint Vincent de Paul).
Ca de obicei în orele noastre de lucru, eu îi citeam câteva proze din colecția mea copiată manuscrisă, proze neincluse în volume, iar el îmi dicta, eu scriind printre rânduri şi marginal, modificările considerate necesare2. Într-o pauză dintre bonghineli3, Tudor Arghezi mi-a spus că, în cursul dimineții, Mihai Beniuc îl înştiințase prin telefon că Uniunea Scriitorilor a trasat E.S.P.L.A. sarcina să pregătească proiectul unei ediții de „opere complete, în zece – douăsprezece volume”. Deci în câteva ore, numărul volumelor de opere complete crescuse de la opt la zece – douăsprezece, un spor de patru volume ce urmau să cuprindă, poate, şi cărțile pe care „ le va mai scrie maestrul până când…”. Tot în cursul dimineții, Radiodifuziunea îi solicitase, pentru a doua zi, un interviu cu aceeaşi temă: ediția de „opere complete”. Dacă ambele proiecte, şi cel transmis mie de Mihai Şora, şi cel adus la cunoştința lui Tudor Arghezi de Mihai Beniuc, sugerau, prin numărul prestabilit şi limitat de volume, după cum am spus, fie necunoaşterea operei argheziene, adunată în volume şi răspândită în publicații periodice, fie intențiile cenzoriale ale proiectanților, invitația Radiodifuziunii mi s-a părut a fi unul din tertipurile „elegante” ale lui Leonte Răutu şi ale activiştilor lui prin care se obținea acordul public, de principiu, cu intențiile lor, al câte unui scriitor ce trebuia îndeaproape „îndrumat”.
Cele două proiecte şi interviul solicitat mi-au incitat spiritul polemic. Ca să dejoc presupusele intenții ascunse4 în proiecte şi în solicitarea interviului, dar îndemnat şi de posibilitatea, atunci întrevăzută, de a-mi transforma propria-mi colecție manuscrisă şi parțial dactilografiată în ediție tipărită subt supravegherea autorului, am spus, fără să mă gândesc la toate consecințele spuselor mele, consecințe ce s-ar fi putut ivi mai târziu, şi care, cu concursul doamnei Domnica Theodorescu (alias Mitzura Arghezi), s-au ivit, după plecarea Dincolo a lui Tudor Arghezi:
– Maestre, dacă-mi dați câteva foi de hârtie, pot schița acum, cu ajutorul dumneavoastră, un contraproiect de treizeci de volume.
Spunând aceste cuvinte, ştiam pe ce mă bizui. Aveam în „arhiva” mea 23 de caiete de câte 150 de pagini cadrilate fiecare şi încă vreo 300 de pagini dactilografiate, conținând còpii după versuri şi proze argheziene neincluse, după cum am mai spus, niciodată până atunci (1960), în cărțile publicate de poet (cu excepția textelor din cele două ediții – 1955 şi 1956 – ale colecției Pagini din trecut) şi vreo 5000 de fişe bibliografice adunate din cărți şi din cele peste 80 de periodice parcurse între anii 1946 şi 19605. După licărirea de-o clipă a ochilor lui, mi s-a părut că propunerea mea nu l-a contrariat, ci că, dimpotrivă, i-a plăcut. Şi atunci, în după-amiaza acelei zile de la finele lui aprilie sau de la începutul lunii mai din anul 1960, pe câteva file puse pe o mică masă rotundă, în holul apartamentului de la etaj al vilei de pe Şoseaua (Bulevardul) Aviatorilor, nr.70, am mâzgălit titlurile a 34 de cărți, ce urmau să alcătuiască, după socotelile mele de atunci, o corespunzătoare ediție de „opere alese”, nu o ediție de „opere complete”, pentru că nu se întemeia pe o bibliografie exhaustivă şi pentru că multe din textele bonghinite fuseseră deja eliminate de exigențele scriitorului.Dar pentru ca treaba,atâta câtă fusese făcută, să fie cel puțin provizoriu încheiată şi ținând seama îndeosebi de interviul de a doua zi, le-am dat celor 34 de cărți şi grupajelor de texte din ele câteva titluri, ca de pildă: La noi acasă, Troparele zilei, Variante, Medalioane, Acuarele, Profiluri, Pensula şi dalta, Răzlețe, Mizerii, Tabula rasa, Semne cu creionul, Critici picturale, Spini de hârtie şi altele.Unele din titlurile stabilite atunci (preluate câteva din ciclurile de articole şi tablete publicate în ziare şi în reviste) au fost incluse în proiectul definitiv al ediției şi se citesc întocmai în Scrieri, altele au rămas numai pe ciorna dintâi a contraproiectului6, iar unele texte, bonghinindu-le, au impus grupaje şi titluri diferite de cele hotărâte inițial şi înscrise în primul contraproiect şi în câteva din variantele lui ulterioare – unul de 46 de volume, a cărui dată de redactare şi ale cărui titluri, în absența „jurnalului” ediției şi a „dosarului de carte”, nu le pot indica, dar diferit de cel ce s-ar putea creiona pe baza celor 46 de volume tipărite subt îngrijirea d-nei Domnica Theodorescu (alias Mitzura Arghezi) şi a lui Traian Radu; altul de 50 de volume (din 7 iunie 1965) şi în sfârşit, cel de 61 de volume (din 28 februarie 1967). Datele indicate nu sînt, bineînțeles, cele din „jurnalul” ediției sau cele din „dosarul de carte”, ci datele referatelor redactate de mine pentru informarea directorului editurii. Manuscrisele referatelor şi ale contraproiectelor au fost găsite printre sfărâmăturile locuiței mele de până la 4 martie 1977. Niciunul dintre referate şi din contraproiecte, al căror număr de pagini (cca 350) nu-mi îngăduie să sper că le-aş putea putea publica în Viața Românească, nu a fost luat în seamă de cuplul iluştrilor impostori pereche, care a continuat, după eliminarea mea, să se ocupe de redactarea ediției Scrieri aşa cum nu s-au priceput mai bine7.
Interviul radiodifuzat a doua zi după stabilirea primului contraproiect a infirmat intențiile şi proiectele „forurilor superioare”, transmise editurii prin Mihai Beniuc şi a făcut inutilă monitorizarea ediției de către un „comitet coordonator”, stabilit imediat de Ion Bănuță, comitet compus din doi „monitori” externi (Tudor Vianu şi Dumitru Micu) şi un „monitor” intern (Mihai Şora). Cei trei monitori, de îndată ce li s-a propus să-l supravegheze pe Tudor Arghezi, să-l îndrume şi să-i filtreze opțiunile în elaborarea ediției, au refuzat sarcinile cu care vroia să-i „onoreze” directorul editurii. Deci ediția Tudor Arghezi, Scrieri, a continuat să fie aşa cum a stabilit Mihai Şora, „ediție de autor”, adică proiectată şi îngrijită de Tudor Arghezi. A continuat să fie până când exigențele şi hotărârile poetului au început să fie nesocotite de reaua-voință şi de ignoranțele conjugate ale celor doi impostori ale căror nume creionul meu refuză deocamdată să le mai scrie.
Colaborarea auxiliară cu Tudor Arghezi a mâzgălitorului acestor însemnări în zigzag s-a întemeiat pe intensa, profunda bucurie trăită la citirea şi recitirea versurilor şi prozelor lui, pe frumusețea nouă a poeziei argheziene, care a eliminat vechile clişee poetice, pe complexitatea sensibilității poetului şi pe varietatea şi subtilitatea mijloacelor lui de expresie, prin imagini nemaicitite, de o sensibilă concretețe şi puternică sugestivitate şi printr-o excepțională ingeniozitate în arta de a potrivi cuvintele într-alt fel decât le potriveau poeții de dinaintea lui sau cei contemporani lui, aşa încât îşi împrumută unele altora valențele, nuanțele sensurilor şi accentele, dând totodată versurilor şi frazelor tonalități şi ritmuri noi, proprii, argheziene. Nu sînt nici critic, nici istoric literar, ci numai un fidel cititor de poezie. În această calitate îmi permit să fac următoarea observație, desigur banală: dacă până în 1927, cine năzuia să invoce pe româneşte muzele poeziei, trebuia mai întâi să învețe limba română scrisă de Mihai Eminescu, după apariția Cuvintelor potrivite a trebuit şi trebuie să învețe şi limba română scrisă de Tudor Arghezi.
Şi s-a mai întemeiat colaborarea mea auxiliară cu Tudor Arghezi – colaborare auxiliară ale cărei amănunte le voi menționa atunci când le va veni timpul în desfăşurarea acestor însemnări – , după cum am afirmat, pe cercetarea individuală – insist: strict individuală –, a peste 80 de publicații periodice şi pe colecția mea de texte argheziene neincluse vreodată, până în 1960, în volume, copiate manu propria, colecție totalizând peste 3500 de pagini. Despre cum a început şi cum s-a înfăptuit (până în 1960) această colecție, pe care se bazează peste 80% din textele tipărite ale ediției Tudor Arghezi, Scrieri, va veni vorba, cu detalii sensibile şi poate şi semnificative, în paginile următoare. Deocamdată mărturisesc încă o dată că primul text, pe care l-am copiat, în 1945, a fost excepționala mărturisire sau excepționalul eseu antimemorialistic Dintr-un foişor, apărută/apărut în Revista Fundațiilor Regale.
Începută într-o vreme şi la o vârstă nepotrivite unei atare corvezi – o vreme a găzduirii refugiaților din Bucovina şi din Moldova de Nord, care constataseră, înaintea lui Mihail Sadoveanu, că „lumina vine de la Răsărit”, odată cu trupele sovietice eliberatoare prin cotropire; într-un moment social-politic de instabilitate, de răsturnări ale structurilor tradiționale şi de haos, şi la o vârstă a examenelor (bacalaureat, examene de admitere în facultăți) –, corvoada parcurgerii publicațiilor periodice şi mai ales corvoada copierii, sau cum am numit-o însumi, ca s-o înnobilez, canonul benedictin, nu a fost spornică în primul an, 1946-1947, şi din cauza locuințelor familiei, una în Craiova şi alta în Bucureşti. Abia din 1947, odată cu stabilirea la Bucureşti, cu reechilibrarea casnică a familiei şi cu introducerea regularității şi în viața de student, mi-am reluat canonul benedictin, mai întâi în Biblioteca Centrală a Facultății de Litere şi Filosofie şi în Biblioteca Fundației Regele Carol I. Observând că în aceste biblioteci colecțiile ziarelor şi ale revistelor sînt incomplete, mi-am îndreptat atenția spre Biblioteca Academiei Române. Dar în 1947, studenții nu aveau acces în această bibliotecă, fără recomandarea unui profesor universitar ori a unui membru al Academiei. În ceea ce mă priveşte, am avut şansa de a beneficia de recomandarea lui Alexandru Rosetti, profesor universitar, rector al Universității bucureştene şi membru al Academiei. Dacă nu mă înşeală memoria, am evocat cândva, într-o altă creionare, episodul obținerii acestei recomandări din partea profesorului Rosetti. Dar pentru că episodul respectiv marchează, la o analiză retrospectivă a străduințelor mele anterioare anului 1960, inclus de Tudor Arghezi în metafora corvoada gingaşă, începutul celei de-a doua etape a corvezii, mi se pare că nu greşesc reamintindu-l şi ca omagiu adus amintirii profesorului.
Titular al catedrei „Limba română şi dialectele ei”, profesorul Rosetti era o personalitate cu atitudini şi gesturi originale, care il făceau deosebit de stimat şi de iubit de mulți dintre discipolii lui. Unul din aceste gesturi, devenit tradițional, era acela de a selecta, după câteva seminarii, un grup de studenți şi de a discuta cu ei, din când în când, şi alte chestiuni decât cele specifice catedrei, ca de pildă, dacă şi cum fac față dificultăților vieții, multe şi grele în anii aceia de după război şi subt „eliberarea” sovietică, dificultăți de înlăturarea cărora – obținerea unui loc într-un cămin, a unui loc la o cantină studențească – depindea, uneori, posibilitatea continuării studiilor. „Papà Rosetti”, cum îi spuneau studenții, spre deosebire de amicii lui, care îl numeau după apelativul cu care li se adresa el, „Cher ami”, i-a ajutat pe mulți, cu autoritatea lui de rector, să depăşească asemenea dificultăți şi să-şi poată continua studiile.Venindu-mi şi mie rândul la un asemenea dialog de bunăvoințe, „Papà Rosetti”, care era, după cum am mai spus în aceste Note din lăuntru, şi director al Fundației Regale pentru Literatură şi Artă, mi-a propus, pentru a-mi înlesni buzunarul, să devin, chiar de a doua zi, corector extern al Editurii Fundațiilor Regale. Bine-nțeles că i-am mulțumit. Însă, cu toate că ştiam că nu se cuvine să-i ceri aceluia ce-ți face un dar – căci de un dar era vorba – , să-ți mai dăruiască şi altceva, am îndrăznit, totuşi, să-l rog, spre surprinderea lui evidentă, să adaoge la darul promis o recomandare cu ajutorul căreia să pot obține un permis de lectură la B.A.R. Nu i-am spus chiar aşa, dar, după cum m-a privit, am înțeles că urechea lui interioară cam aşa auzise cererea mea şi poate că o şi comentase pe din lăuntru: „Qu’il est mal élevé!”
Uimit, dar surâzând ca de obicei, indiferent de motivul şi de intensitatea contrarietății – profesorul era „om de lume” şi „aristocrat”, aşa cum l-a scris pe Gaitany penița de romancier a lui George Călinescu –, m-a întrebat pentru ce îmi trebuie un asemenea permis, de vreme ce am la dispoziție bibliotecile Facultății. Îmi amintesc că am răspuns: „Pentru că vreau să citesc tot ce a scris Arghezi”. Cu aceeaşi expresie de contrarietate surâzătoare, profesorul a scos dintr-un buzunar interior al sacoului un porte-feuille, din porte-feuille o carte de vizită, şi, subt calitatea sa oficială de „Rector”, tipărită, a scris: „Stimate domnule Baiculescule, rogu-te, dă-i tânărului meu student G. Pienescu, un permis de lectură. Vrea să citească Arghezi!”. Am pierdut, din nefericire, în seismul din 4 martie 1977, pe lângă alte lucruri de preț, şi cartea de vizită a profesorului adresată directorului B.A.R., dar cuvintele înscrise, inclusiv semnul de exclamare, care exprima, poate, mirarea că permisul îmi trebuia pentru un subiect străin de temele seminarului catedrei, nu l-am uitat. Poate că, mai ales, din cauza folosirii vocativului în scrierea numelui propriu al directorului, folosire neobişnuită în formulele de adresare oficiale şi neoficiale moderne şi, de asemenea, din cauza subtilei nuanțe imperative sugerată de postpunerea pronumelui, formă veche respectuoasă, e adevărat, dar mai puțin consonantă cu adjectivul, şi el în vocativ, „stimate”, combinație ce denotă că profesorul avea stil nu numai în comportamentul social, dar şi în condei.
A doua zi, treceam prima oară în viață pragul Editurii Fundației Regale pentru Literatură şi Artă, unde am desluşit lesne tainele corecturii chiar pe paginile lucrării profesorului Alexandru Rosetti, Istoria limbii române I. Limba Latină, iar în a treia zi eram posesorul primului meu permis de lectură în Biblioteca Academiei Române. Pentru el i-am rămas recunoscător profesorului Rosetti şi după 1950, când obțineam permise de lectură anuale fără intervenția lui, şi după ce împrejurările vieții, trufiile nesatisfăcute ale unora şi minciunile infame ale altora, precum şi, probabil, obişnuitele mele închistări la intuirea adversităților l-au îndepărtat de simpatia şi de recunoştința mea constante.
După obținerea permisului rosettian, folosind informațiile din articolele de critică literară, am început să-mi petrec „ceasurile vacante” parcurgând publicațiile literare din care aflam, din aproape-n aproape, sau presupuneam că a colaborat Tudor Arghezi. Toate informațiile despre poet şi despre scrierile lui întâlnite în paginile parcurse le consemnam pe fişe bibliografice. Şi mi-am reluat canonul benedictin necesar alcătuirii „ediției” manuscrise pe care doream să o am în bibliotecă8.
Acest travaliu (inclusiv fişarea bibliografică a tuturor textelor, şi a celor copiate, şi a celor necopiate, precum şi a comentariilor critice, din publicațiile periodice, despre scrierile argheziene) l-am întrerupt de câteva ori, în anii 1950 şi 1951, obligat de împrejurările evocate în paginile anterioare ale Notelor din lăuntru (intrarea în „câmpul muncii” la Direcția Generală a Editurilor, Poligrafiei şi Difuzării Cărții – E.P.D. – şi acomodarea cu dispecerlâcul epedistic, apoi, în 1952, transferarea la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă – E.S.P.L.A. – şi acomodarea cu activitatea şi cu ambianța din această editură şi, în sfârşit, din redacția de Valorificare a Moştenirii Literare –(V.M.L.9).
Quasi-oficial, despre ediția Tudor Arghezi, Scrieri, a început să se vorbească la finele lunii aprilie sau în prima chenzină a lunii mai din anul 1960, în ziua când directorul E.S.P.L.A., „poetul revoluționar” Ion Bănuță, şi cei doi redactori-şefi, Mihai Şora şi Mihai Gafița, au fost convocați de Mihai Beniuc, preşedintele Uniunii Scriitorilor, la sediul Uniunii. După întoarcerea treimei conducătoare, Mihai Şora, scoțându-mă din redacție, mi-a spus, sotto voce, care a fost tema convocării: până la 21 mai, ziua aniversară a lui Tudor Arghezi, editura trebuia să elaboreze proiectul unei serii de „opere complete” ale poetului,”în opt volume şi încă vreo câteva, pentru ce va mai scrie maestrul până când…”. Împărtăşindu-mi secretul convocării – căci în ziua respectivă şi încă vreo câteva zile după aceea sarcina trasată editurii a fost şi a rămas secretă – , Mihai Şora a surâs semnificativ. După ce mi-am exprimat uimirea, ne-am despărțit fără alte comentarii decât cele subînțelese din priviri şi din tonalitățile scurtului dialog.
„Opere complete în opt volume şi încă vreo câteva, pentru ce va mai scrie maestrul până când…” era un proiect ce indica ab initio, pe lângă ignorarea voită sau ne-voită a operei argheziene, neîndoielnica intenție cenzorială a proiectanților, evidentă în numărul prestabilit al volumelor şi totodată ticăloasa lor generozitate funebră: “…şi încă vreo câteva pentru ce va mai scrie maestrul până când…”. Că nu mă înşeală memoria în ceea ce priveşte numărul volumelor o dovedeşte următoarea ştire, pe care am reprodus-o şi cu alt prilej, apărută în ziarul Informația zilei (nr. 2857 din 11 octombrie 1962), la rubrica „Prin Capitală”, sub titlul În curând: „La Întreprinderea poligrafică nr.4 a început recent tipărirea primelor volume din seria de opt volume a operelor complete de Tudor Arghezi”.
În după-amiaza aceleiaşi zile, după o prealabilă convorbire telefonică, m-am dus la Tudor Arghezi. Nu în Mărțişor, ci în apartamentul ce i se repartizase la etajul întâi al unei vile de pe Şoseaua (Bulevardul) Aviatorilor, nr. 70. Repartizarea se făcuse la intervenția regretatei dr. Marcela Pitiş, pentru a-i înlesni poetului o seamă de consultații medicale necesare, la Spitalul de Endocrinologie1 (fost Saint Vincent de Paul).
Ca de obicei în orele noastre de lucru, eu îi citeam câteva proze din colecția mea copiată manuscrisă, proze neincluse în volume, iar el îmi dicta, eu scriind printre rânduri şi marginal, modificările considerate necesare2. Într-o pauză dintre bonghineli3, Tudor Arghezi mi-a spus că, în cursul dimineții, Mihai Beniuc îl înştiințase prin telefon că Uniunea Scriitorilor a trasat E.S.P.L.A. sarcina să pregătească proiectul unei ediții de „opere complete, în zece – douăsprezece volume”. Deci în câteva ore, numărul volumelor de opere complete crescuse de la opt la zece – douăsprezece, un spor de patru volume ce urmau să cuprindă, poate, şi cărțile pe care „ le va mai scrie maestrul până când…”. Tot în cursul dimineții, Radiodifuziunea îi solicitase, pentru a doua zi, un interviu cu aceeaşi temă: ediția de „opere complete”. Dacă ambele proiecte, şi cel transmis mie de Mihai Şora, şi cel adus la cunoştința lui Tudor Arghezi de Mihai Beniuc, sugerau, prin numărul prestabilit şi limitat de volume, după cum am spus, fie necunoaşterea operei argheziene, adunată în volume şi răspândită în publicații periodice, fie intențiile cenzoriale ale proiectanților, invitația Radiodifuziunii mi s-a părut a fi unul din tertipurile „elegante” ale lui Leonte Răutu şi ale activiştilor lui prin care se obținea acordul public, de principiu, cu intențiile lor, al câte unui scriitor ce trebuia îndeaproape „îndrumat”.
Cele două proiecte şi interviul solicitat mi-au incitat spiritul polemic. Ca să dejoc presupusele intenții ascunse4 în proiecte şi în solicitarea interviului, dar îndemnat şi de posibilitatea, atunci întrevăzută, de a-mi transforma propria-mi colecție manuscrisă şi parțial dactilografiată în ediție tipărită subt supravegherea autorului, am spus, fără să mă gândesc la toate consecințele spuselor mele, consecințe ce s-ar fi putut ivi mai târziu, şi care, cu concursul doamnei Domnica Theodorescu (alias Mitzura Arghezi), s-au ivit, după plecarea Dincolo a lui Tudor Arghezi:
– Maestre, dacă-mi dați câteva foi de hârtie, pot schița acum, cu ajutorul dumneavoastră, un contraproiect de treizeci de volume.
Spunând aceste cuvinte, ştiam pe ce mă bizui. Aveam în „arhiva” mea 23 de caiete de câte 150 de pagini cadrilate fiecare şi încă vreo 300 de pagini dactilografiate, conținând còpii după versuri şi proze argheziene neincluse, după cum am mai spus, niciodată până atunci (1960), în cărțile publicate de poet (cu excepția textelor din cele două ediții – 1955 şi 1956 – ale colecției Pagini din trecut) şi vreo 5000 de fişe bibliografice adunate din cărți şi din cele peste 80 de periodice parcurse între anii 1946 şi 19605. După licărirea de-o clipă a ochilor lui, mi s-a părut că propunerea mea nu l-a contrariat, ci că, dimpotrivă, i-a plăcut. Şi atunci, în după-amiaza acelei zile de la finele lui aprilie sau de la începutul lunii mai din anul 1960, pe câteva file puse pe o mică masă rotundă, în holul apartamentului de la etaj al vilei de pe Şoseaua (Bulevardul) Aviatorilor, nr.70, am mâzgălit titlurile a 34 de cărți, ce urmau să alcătuiască, după socotelile mele de atunci, o corespunzătoare ediție de „opere alese”, nu o ediție de „opere complete”, pentru că nu se întemeia pe o bibliografie exhaustivă şi pentru că multe din textele bonghinite fuseseră deja eliminate de exigențele scriitorului.Dar pentru ca treaba,atâta câtă fusese făcută, să fie cel puțin provizoriu încheiată şi ținând seama îndeosebi de interviul de a doua zi, le-am dat celor 34 de cărți şi grupajelor de texte din ele câteva titluri, ca de pildă: La noi acasă, Troparele zilei, Variante, Medalioane, Acuarele, Profiluri, Pensula şi dalta, Răzlețe, Mizerii, Tabula rasa, Semne cu creionul, Critici picturale, Spini de hârtie şi altele.Unele din titlurile stabilite atunci (preluate câteva din ciclurile de articole şi tablete publicate în ziare şi în reviste) au fost incluse în proiectul definitiv al ediției şi se citesc întocmai în Scrieri, altele au rămas numai pe ciorna dintâi a contraproiectului6, iar unele texte, bonghinindu-le, au impus grupaje şi titluri diferite de cele hotărâte inițial şi înscrise în primul contraproiect şi în câteva din variantele lui ulterioare – unul de 46 de volume, a cărui dată de redactare şi ale cărui titluri, în absența „jurnalului” ediției şi a „dosarului de carte”, nu le pot indica, dar diferit de cel ce s-ar putea creiona pe baza celor 46 de volume tipărite subt îngrijirea d-nei Domnica Theodorescu (alias Mitzura Arghezi) şi a lui Traian Radu; altul de 50 de volume (din 7 iunie 1965) şi în sfârşit, cel de 61 de volume (din 28 februarie 1967). Datele indicate nu sînt, bineînțeles, cele din „jurnalul” ediției sau cele din „dosarul de carte”, ci datele referatelor redactate de mine pentru informarea directorului editurii. Manuscrisele referatelor şi ale contraproiectelor au fost găsite printre sfărâmăturile locuiței mele de până la 4 martie 1977. Niciunul dintre referate şi din contraproiecte, al căror număr de pagini (cca 350) nu-mi îngăduie să sper că le-aş putea putea publica în Viața Românească, nu a fost luat în seamă de cuplul iluştrilor impostori pereche, care a continuat, după eliminarea mea, să se ocupe de redactarea ediției Scrieri aşa cum nu s-au priceput mai bine7.
Interviul radiodifuzat a doua zi după stabilirea primului contraproiect a infirmat intențiile şi proiectele „forurilor superioare”, transmise editurii prin Mihai Beniuc şi a făcut inutilă monitorizarea ediției de către un „comitet coordonator”, stabilit imediat de Ion Bănuță, comitet compus din doi „monitori” externi (Tudor Vianu şi Dumitru Micu) şi un „monitor” intern (Mihai Şora). Cei trei monitori, de îndată ce li s-a propus să-l supravegheze pe Tudor Arghezi, să-l îndrume şi să-i filtreze opțiunile în elaborarea ediției, au refuzat sarcinile cu care vroia să-i „onoreze” directorul editurii. Deci ediția Tudor Arghezi, Scrieri, a continuat să fie aşa cum a stabilit Mihai Şora, „ediție de autor”, adică proiectată şi îngrijită de Tudor Arghezi. A continuat să fie până când exigențele şi hotărârile poetului au început să fie nesocotite de reaua-voință şi de ignoranțele conjugate ale celor doi impostori ale căror nume creionul meu refuză deocamdată să le mai scrie.
Colaborarea auxiliară cu Tudor Arghezi a mâzgălitorului acestor însemnări în zigzag s-a întemeiat pe intensa, profunda bucurie trăită la citirea şi recitirea versurilor şi prozelor lui, pe frumusețea nouă a poeziei argheziene, care a eliminat vechile clişee poetice, pe complexitatea sensibilității poetului şi pe varietatea şi subtilitatea mijloacelor lui de expresie, prin imagini nemaicitite, de o sensibilă concretețe şi puternică sugestivitate şi printr-o excepțională ingeniozitate în arta de a potrivi cuvintele într-alt fel decât le potriveau poeții de dinaintea lui sau cei contemporani lui, aşa încât îşi împrumută unele altora valențele, nuanțele sensurilor şi accentele, dând totodată versurilor şi frazelor tonalități şi ritmuri noi, proprii, argheziene. Nu sînt nici critic, nici istoric literar, ci numai un fidel cititor de poezie. În această calitate îmi permit să fac următoarea observație, desigur banală: dacă până în 1927, cine năzuia să invoce pe româneşte muzele poeziei, trebuia mai întâi să învețe limba română scrisă de Mihai Eminescu, după apariția Cuvintelor potrivite a trebuit şi trebuie să învețe şi limba română scrisă de Tudor Arghezi.
Şi s-a mai întemeiat colaborarea mea auxiliară cu Tudor Arghezi – colaborare auxiliară ale cărei amănunte le voi menționa atunci când le va veni timpul în desfăşurarea acestor însemnări – , după cum am afirmat, pe cercetarea individuală – insist: strict individuală –, a peste 80 de publicații periodice şi pe colecția mea de texte argheziene neincluse vreodată, până în 1960, în volume, copiate manu propria, colecție totalizând peste 3500 de pagini. Despre cum a început şi cum s-a înfăptuit (până în 1960) această colecție, pe care se bazează peste 80% din textele tipărite ale ediției Tudor Arghezi, Scrieri, va veni vorba, cu detalii sensibile şi poate şi semnificative, în paginile următoare. Deocamdată mărturisesc încă o dată că primul text, pe care l-am copiat, în 1945, a fost excepționala mărturisire sau excepționalul eseu antimemorialistic Dintr-un foişor, apărută/apărut în Revista Fundațiilor Regale.
Începută într-o vreme şi la o vârstă nepotrivite unei atare corvezi – o vreme a găzduirii refugiaților din Bucovina şi din Moldova de Nord, care constataseră, înaintea lui Mihail Sadoveanu, că „lumina vine de la Răsărit”, odată cu trupele sovietice eliberatoare prin cotropire; într-un moment social-politic de instabilitate, de răsturnări ale structurilor tradiționale şi de haos, şi la o vârstă a examenelor (bacalaureat, examene de admitere în facultăți) –, corvoada parcurgerii publicațiilor periodice şi mai ales corvoada copierii, sau cum am numit-o însumi, ca s-o înnobilez, canonul benedictin, nu a fost spornică în primul an, 1946-1947, şi din cauza locuințelor familiei, una în Craiova şi alta în Bucureşti. Abia din 1947, odată cu stabilirea la Bucureşti, cu reechilibrarea casnică a familiei şi cu introducerea regularității şi în viața de student, mi-am reluat canonul benedictin, mai întâi în Biblioteca Centrală a Facultății de Litere şi Filosofie şi în Biblioteca Fundației Regele Carol I. Observând că în aceste biblioteci colecțiile ziarelor şi ale revistelor sînt incomplete, mi-am îndreptat atenția spre Biblioteca Academiei Române. Dar în 1947, studenții nu aveau acces în această bibliotecă, fără recomandarea unui profesor universitar ori a unui membru al Academiei. În ceea ce mă priveşte, am avut şansa de a beneficia de recomandarea lui Alexandru Rosetti, profesor universitar, rector al Universității bucureştene şi membru al Academiei. Dacă nu mă înşeală memoria, am evocat cândva, într-o altă creionare, episodul obținerii acestei recomandări din partea profesorului Rosetti. Dar pentru că episodul respectiv marchează, la o analiză retrospectivă a străduințelor mele anterioare anului 1960, inclus de Tudor Arghezi în metafora corvoada gingaşă, începutul celei de-a doua etape a corvezii, mi se pare că nu greşesc reamintindu-l şi ca omagiu adus amintirii profesorului.
Titular al catedrei „Limba română şi dialectele ei”, profesorul Rosetti era o personalitate cu atitudini şi gesturi originale, care il făceau deosebit de stimat şi de iubit de mulți dintre discipolii lui. Unul din aceste gesturi, devenit tradițional, era acela de a selecta, după câteva seminarii, un grup de studenți şi de a discuta cu ei, din când în când, şi alte chestiuni decât cele specifice catedrei, ca de pildă, dacă şi cum fac față dificultăților vieții, multe şi grele în anii aceia de după război şi subt „eliberarea” sovietică, dificultăți de înlăturarea cărora – obținerea unui loc într-un cămin, a unui loc la o cantină studențească – depindea, uneori, posibilitatea continuării studiilor. „Papà Rosetti”, cum îi spuneau studenții, spre deosebire de amicii lui, care îl numeau după apelativul cu care li se adresa el, „Cher ami”, i-a ajutat pe mulți, cu autoritatea lui de rector, să depăşească asemenea dificultăți şi să-şi poată continua studiile.Venindu-mi şi mie rândul la un asemenea dialog de bunăvoințe, „Papà Rosetti”, care era, după cum am mai spus în aceste Note din lăuntru, şi director al Fundației Regale pentru Literatură şi Artă, mi-a propus, pentru a-mi înlesni buzunarul, să devin, chiar de a doua zi, corector extern al Editurii Fundațiilor Regale. Bine-nțeles că i-am mulțumit. Însă, cu toate că ştiam că nu se cuvine să-i ceri aceluia ce-ți face un dar – căci de un dar era vorba – , să-ți mai dăruiască şi altceva, am îndrăznit, totuşi, să-l rog, spre surprinderea lui evidentă, să adaoge la darul promis o recomandare cu ajutorul căreia să pot obține un permis de lectură la B.A.R. Nu i-am spus chiar aşa, dar, după cum m-a privit, am înțeles că urechea lui interioară cam aşa auzise cererea mea şi poate că o şi comentase pe din lăuntru: „Qu’il est mal élevé!”
Uimit, dar surâzând ca de obicei, indiferent de motivul şi de intensitatea contrarietății – profesorul era „om de lume” şi „aristocrat”, aşa cum l-a scris pe Gaitany penița de romancier a lui George Călinescu –, m-a întrebat pentru ce îmi trebuie un asemenea permis, de vreme ce am la dispoziție bibliotecile Facultății. Îmi amintesc că am răspuns: „Pentru că vreau să citesc tot ce a scris Arghezi”. Cu aceeaşi expresie de contrarietate surâzătoare, profesorul a scos dintr-un buzunar interior al sacoului un porte-feuille, din porte-feuille o carte de vizită, şi, subt calitatea sa oficială de „Rector”, tipărită, a scris: „Stimate domnule Baiculescule, rogu-te, dă-i tânărului meu student G. Pienescu, un permis de lectură. Vrea să citească Arghezi!”. Am pierdut, din nefericire, în seismul din 4 martie 1977, pe lângă alte lucruri de preț, şi cartea de vizită a profesorului adresată directorului B.A.R., dar cuvintele înscrise, inclusiv semnul de exclamare, care exprima, poate, mirarea că permisul îmi trebuia pentru un subiect străin de temele seminarului catedrei, nu l-am uitat. Poate că, mai ales, din cauza folosirii vocativului în scrierea numelui propriu al directorului, folosire neobişnuită în formulele de adresare oficiale şi neoficiale moderne şi, de asemenea, din cauza subtilei nuanțe imperative sugerată de postpunerea pronumelui, formă veche respectuoasă, e adevărat, dar mai puțin consonantă cu adjectivul, şi el în vocativ, „stimate”, combinație ce denotă că profesorul avea stil nu numai în comportamentul social, dar şi în condei.
A doua zi, treceam prima oară în viață pragul Editurii Fundației Regale pentru Literatură şi Artă, unde am desluşit lesne tainele corecturii chiar pe paginile lucrării profesorului Alexandru Rosetti, Istoria limbii române I. Limba Latină, iar în a treia zi eram posesorul primului meu permis de lectură în Biblioteca Academiei Române. Pentru el i-am rămas recunoscător profesorului Rosetti şi după 1950, când obțineam permise de lectură anuale fără intervenția lui, şi după ce împrejurările vieții, trufiile nesatisfăcute ale unora şi minciunile infame ale altora, precum şi, probabil, obişnuitele mele închistări la intuirea adversităților l-au îndepărtat de simpatia şi de recunoştința mea constante.
După obținerea permisului rosettian, folosind informațiile din articolele de critică literară, am început să-mi petrec „ceasurile vacante” parcurgând publicațiile literare din care aflam, din aproape-n aproape, sau presupuneam că a colaborat Tudor Arghezi. Toate informațiile despre poet şi despre scrierile lui întâlnite în paginile parcurse le consemnam pe fişe bibliografice. Şi mi-am reluat canonul benedictin necesar alcătuirii „ediției” manuscrise pe care doream să o am în bibliotecă8.
Acest travaliu (inclusiv fişarea bibliografică a tuturor textelor, şi a celor copiate, şi a celor necopiate, precum şi a comentariilor critice, din publicațiile periodice, despre scrierile argheziene) l-am întrerupt de câteva ori, în anii 1950 şi 1951, obligat de împrejurările evocate în paginile anterioare ale Notelor din lăuntru (intrarea în „câmpul muncii” la Direcția Generală a Editurilor, Poligrafiei şi Difuzării Cărții – E.P.D. – şi acomodarea cu dispecerlâcul epedistic, apoi, în 1952, transferarea la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă – E.S.P.L.A. – şi acomodarea cu activitatea şi cu ambianța din această editură şi, în sfârşit, din redacția de Valorificare a Moştenirii Literare –(V.M.L.9).