Note clasice
Liviu Franga
PORTRET CULTURAL ÎN EFIGIE
Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 2011
Peste mai puțin de doi ani se vor împlini patru secole şi jumătate de la plecarea din Istorie şi din viață a celui cunoscut sub numele de Despot Vodă, iar dacă scădem aceşti doi ani şi revenim la actualitatea prezentului, avem a celebra în memorie fix patru veacuri şi jumătate de la intrarea aceluiaşi personaj în marea Istorie prin urcarea sa pe tronul Moldovei, după bătălia strălucit câştigată asupra lui Alexandru Vodă Lăpuşneanu. Astfel încât o carte, precum aceasta, despre care voi înfățişa câteva gânduri mai jos,1 înainte să plece în lume pe un drum pe care îl merită cu prisosință mai primitor decât acela ce i-a fost dat personajului însuşi cuprins în carte, îmi pare a veni spre noi în chipul cel mai fericit şi în momentul cel mai bine ales, al aniversării.
Titlul ales de autor, dl cercetător Valentin Talpalaru, poate părea înşelător prin neutralitatea sa. El face trimitere la câte două (în fapt, trei) dintre proiectele majore de ordin cultural, şi nu numai politico-social sau economic ori religios, pe care domnitorul moldovean, originar din inima insulară a Greciei (Creta, cel mai probabil: cf. p. 11; nici Samos sau alte poziții geografice nu sunt completamente excluse) şi prefigurând destinul constantinopolitan al Țărilor Române de peste aproximativ un veac şi jumătate, va fi încercat să le pună în aplicare. Dar nu numai despre „Academia de la Suceava” – împreună cu necesara ei anexă, Biblioteca Palatină tot de acolo – şi nu numai despre Schola Latina de la Cotnari este vorba în carte, cum pare a indica titlul ei, strict delimitat din punct de vedere ştiințific. Este cu mult mai mult decât atât, şi îl invităm şi noi pe cititor să se lase purtat în periplul succesivelor capitole de curiozitatea documentară, de rigoarea interpretativă şi de aplombul demonstrativ al investigației întreprinse – vorba prefațatorului, profesorul Traian Diaconescu – cu tot atâta ştiință, pe cât cu suflet.
Primele două capitole (Utopia unei biografii, pp. 10-20, şi Itinerar spiritual: Montpellier, Paris, Wittenberg, pp. 21-31), încheiate – ca şi toate celelalte, de altfel – fiecare cu câte un consistent corpus de note, în cea mai bună tradiție a cercetării ştiințifice, sunt uvertura unei opere care ambiționează să reconstituie portretul cultural-spiritual, dar şi subtextul moral al acțiunilor celui ce avea să-şi lege existența de un colț de istorie nord-danubiană, urcat până acolo dinspre sărate mări însorite greceşti şi ajuns în cele din urmă, după întortocheate peregrinări studioase apusene. Valentin Talpalaru nu face nici istorie pur biografic-cronologică, nici cercetare strict şi exclusiv documentar– arhivistică. Aşa cum o concepe el, istoria evenimențială presupune o reconstrucție riguroasă ştiințific, dincolo de care pulsează aspirațiile, reveriile, înfăptuirile şi / sau eşecurile, desigur parțiale, dar treptate, ale protagonistului, aici Iacob Basilicus Heraclides, viitorul Ioan Vodă Despot al Moldovei.
Cele trei capitole care urmează întăresc întreitul profil personal cumulat (biografic, spiritual-moral şi cultural) printr-o metodă mai puțin utilizată în scrierile de factură istorică. Nu chipul viitorului domn – student mai întâi, apoi cavaler, om de arme, practician şi teoretician, în sfârşit strateg al culiselor de curte imperială – este scos direct în relief, ci, invers, prin apăsarea con-textului politico-social, militar şi religios-cultural, con-text adus convingător în prim-plan, iese cu pregnanță în relief portretul condotierului grec, animat de spiritul unei interesate fraternități europene antimusulmane. Privilegiul din anul 1555, conferit prințului de Samos (Despotae Sami), cu multiple aspirații identitare de către Carol Quintul, apoi bogata corespondență aparținând tânărului aspirant la gloria armelor şi a propriei persoane, în sfârşit relatările despre acest personaj autoimpus atenției curților apusene, relatări aparținând contemporanilor, fețe bisericeşti sau / şi politice, dau plină substanță acestei secțiuni secunde a volumului.
Ea se continuă cu alte două capitole (Creditul elegiilor lui Sommer, pp. 107-139, şi Poezia în limba latină din secolul XVI şi istoriile literare, pp. 140-158), care aduc în centrul cercetării cele mai importante şi, totodată, complexe surse din domeniul istoric: textele literare, în cazul de față elegiile lui Johannes Sommer şi epopeea contemporanului său, Christianus Schesaeus. Este limpede că, pentru autor, literatura nu reprezintă doar o sursă – grandioasă, desigur – a Istoriei, o sursă de cunoaştere a fapticului – ceea ce ştim şi experimentăm din Antichitatea cea mai timpurie –, ci cu mult mai mult decât atât: literatura, în orice formă a ei – poetică, spre exemplu, ca mai sus – este o față a Istoriei, este Istorie ca atare, şi putem şi trebuie să o citim şi ca atare, Literatura ca Istorie. Pentru că, din textul pur literar – fie, în cazul nostru, poezia elegiacă a lui Sommer, fie eposul lui Schesaeus –, realitatea umană a Despotului reiese altfel, transpare în mod cu totul diferit decât din documentele arhivistice propriu-zise. Se interpun, între om şi personajul istoric, transfigurarea literară, mitoficțiunea poetică, sensibilul reverberat estetic. Iar Valentin Talpalaru ne pune în față şi le pune față în față, cu inteligența şi priceperea experimentatului cercetător, cele două oglinzi ale Istoriei: documentul strict şi transpoziția lui în ficțiune.
Astfel încât ultimul capitol, intitulat Proiectul de Academie şi Schola Latina de la Cotnari, un proiect cultural european (pp.159-198) – cel mai consistent sub raport cantitativ-informațional –, capitol asociat unor ultime concluzii (În loc de concluzii, pp.199-211) şi unor extrem de binevenite anexe documentare (Addenda, pp.213-252), anexe finalizate prin obligatoria Bibliografie (fie şi selectivă, pp. 253-261), îl readuce pe cititor în miezul dezbaterii deschise de această carte. Meritele autorului se vădesc aici, în această ultimă secțiune, prin excelență savantă, cu strălucire. Tezele şi ipotezele cărții se integrează acum într-o viziune unitară, de sistem. Academia suceveană şi aferenta ei Bibliotecă de curte sau palatină, cărora li se adaugă inițiata Schola Latina de la Cotnari – toate aceste trei embrioane instituționale fiind atent radiografiate de către cercetător, ca ființare în epocă şi, mai ales, ca impact asupra evoluției culturale româneşti, dincolo de perspectiva îngust locală – au constituit nu formele pasagere ale unui utopic proiect cultural cu ambiții şi (re)surse europene, ci o realitate strategică viabilă prin organizarea ei, chiar dacă doar inițializată, o parte componentă integrantă a umanismului românesc înscris cu drepturi depline, şi pe această cale, în cultura europeană a Renaşterii.
În încheierea – provizorie – a acestor rânduri, nu mai avem de spus decât un cuvânt de felicitare. Pentru o carte care este, în acelaşi timp, şi document (mai exact, o colecție atent controlată de varii documente), dar şi exegeză, recte interpretare istorică, nu mai puțin, în sfârşit, o analiză culturală amplă, corelând cauzele cu efectele şi ecourile, de locală ori amplă rezonanță. Rigoarea meseriei nu dăunează, dimpotrivă, stimulează, ordonează şi sistematizează interpretarea critică, ferind-o de primejdiile atât de atrăgătoare ale eseului amatoristic. Pentru o viitoare reeditare, unele mici inadvertențe, care nu scapă filologului înrăit de acribie, pot fi îndreptate.2
Neînsemnate, toate acestea din urmă, față cu frumoasa realizare oferită de cercetătorul ieşean, după ani de studiu şi căutări. Cel puțin două dintre concluziile investigației sale rămân, după părerea mea, de acum înainte, achiziții definitive ale culturii româneşti pentru vârsta sa târziu medievală. Prima integrează corpului gigantic al literaturii române creațiile în limba latină ale unor scriitori alogeni care au ilustrat, inclusiv prin prezență fizică, literele sfârşitului de Ev Mediu românesc. A doua achiziție priveşte chipul cultural al domniei unui alt alogen, integrat şi el peisajului medieval românesc, pe care, ca protagonist, a simțit, în respectiva vreme, că îl poate, la rândul lui, intregra culturii şi spiritualității europene, pe fundalul căreia exista şi din care provenea.3
Acesta este adâncul sens şi merit de seamă al cărții lui Valentin Talpalaru, care, cu priceperea pasionată a specialistului erudit, a aşezat în efigie chipul unui erou survolând „meteoric” fundalul cultural al vremurilor sale. O carte, salutată aici, şi de mine, cu un întru totul îndreptățit entuziasm.
Titlul ales de autor, dl cercetător Valentin Talpalaru, poate părea înşelător prin neutralitatea sa. El face trimitere la câte două (în fapt, trei) dintre proiectele majore de ordin cultural, şi nu numai politico-social sau economic ori religios, pe care domnitorul moldovean, originar din inima insulară a Greciei (Creta, cel mai probabil: cf. p. 11; nici Samos sau alte poziții geografice nu sunt completamente excluse) şi prefigurând destinul constantinopolitan al Țărilor Române de peste aproximativ un veac şi jumătate, va fi încercat să le pună în aplicare. Dar nu numai despre „Academia de la Suceava” – împreună cu necesara ei anexă, Biblioteca Palatină tot de acolo – şi nu numai despre Schola Latina de la Cotnari este vorba în carte, cum pare a indica titlul ei, strict delimitat din punct de vedere ştiințific. Este cu mult mai mult decât atât, şi îl invităm şi noi pe cititor să se lase purtat în periplul succesivelor capitole de curiozitatea documentară, de rigoarea interpretativă şi de aplombul demonstrativ al investigației întreprinse – vorba prefațatorului, profesorul Traian Diaconescu – cu tot atâta ştiință, pe cât cu suflet.
Primele două capitole (Utopia unei biografii, pp. 10-20, şi Itinerar spiritual: Montpellier, Paris, Wittenberg, pp. 21-31), încheiate – ca şi toate celelalte, de altfel – fiecare cu câte un consistent corpus de note, în cea mai bună tradiție a cercetării ştiințifice, sunt uvertura unei opere care ambiționează să reconstituie portretul cultural-spiritual, dar şi subtextul moral al acțiunilor celui ce avea să-şi lege existența de un colț de istorie nord-danubiană, urcat până acolo dinspre sărate mări însorite greceşti şi ajuns în cele din urmă, după întortocheate peregrinări studioase apusene. Valentin Talpalaru nu face nici istorie pur biografic-cronologică, nici cercetare strict şi exclusiv documentar– arhivistică. Aşa cum o concepe el, istoria evenimențială presupune o reconstrucție riguroasă ştiințific, dincolo de care pulsează aspirațiile, reveriile, înfăptuirile şi / sau eşecurile, desigur parțiale, dar treptate, ale protagonistului, aici Iacob Basilicus Heraclides, viitorul Ioan Vodă Despot al Moldovei.
Cele trei capitole care urmează întăresc întreitul profil personal cumulat (biografic, spiritual-moral şi cultural) printr-o metodă mai puțin utilizată în scrierile de factură istorică. Nu chipul viitorului domn – student mai întâi, apoi cavaler, om de arme, practician şi teoretician, în sfârşit strateg al culiselor de curte imperială – este scos direct în relief, ci, invers, prin apăsarea con-textului politico-social, militar şi religios-cultural, con-text adus convingător în prim-plan, iese cu pregnanță în relief portretul condotierului grec, animat de spiritul unei interesate fraternități europene antimusulmane. Privilegiul din anul 1555, conferit prințului de Samos (Despotae Sami), cu multiple aspirații identitare de către Carol Quintul, apoi bogata corespondență aparținând tânărului aspirant la gloria armelor şi a propriei persoane, în sfârşit relatările despre acest personaj autoimpus atenției curților apusene, relatări aparținând contemporanilor, fețe bisericeşti sau / şi politice, dau plină substanță acestei secțiuni secunde a volumului.
Ea se continuă cu alte două capitole (Creditul elegiilor lui Sommer, pp. 107-139, şi Poezia în limba latină din secolul XVI şi istoriile literare, pp. 140-158), care aduc în centrul cercetării cele mai importante şi, totodată, complexe surse din domeniul istoric: textele literare, în cazul de față elegiile lui Johannes Sommer şi epopeea contemporanului său, Christianus Schesaeus. Este limpede că, pentru autor, literatura nu reprezintă doar o sursă – grandioasă, desigur – a Istoriei, o sursă de cunoaştere a fapticului – ceea ce ştim şi experimentăm din Antichitatea cea mai timpurie –, ci cu mult mai mult decât atât: literatura, în orice formă a ei – poetică, spre exemplu, ca mai sus – este o față a Istoriei, este Istorie ca atare, şi putem şi trebuie să o citim şi ca atare, Literatura ca Istorie. Pentru că, din textul pur literar – fie, în cazul nostru, poezia elegiacă a lui Sommer, fie eposul lui Schesaeus –, realitatea umană a Despotului reiese altfel, transpare în mod cu totul diferit decât din documentele arhivistice propriu-zise. Se interpun, între om şi personajul istoric, transfigurarea literară, mitoficțiunea poetică, sensibilul reverberat estetic. Iar Valentin Talpalaru ne pune în față şi le pune față în față, cu inteligența şi priceperea experimentatului cercetător, cele două oglinzi ale Istoriei: documentul strict şi transpoziția lui în ficțiune.
Astfel încât ultimul capitol, intitulat Proiectul de Academie şi Schola Latina de la Cotnari, un proiect cultural european (pp.159-198) – cel mai consistent sub raport cantitativ-informațional –, capitol asociat unor ultime concluzii (În loc de concluzii, pp.199-211) şi unor extrem de binevenite anexe documentare (Addenda, pp.213-252), anexe finalizate prin obligatoria Bibliografie (fie şi selectivă, pp. 253-261), îl readuce pe cititor în miezul dezbaterii deschise de această carte. Meritele autorului se vădesc aici, în această ultimă secțiune, prin excelență savantă, cu strălucire. Tezele şi ipotezele cărții se integrează acum într-o viziune unitară, de sistem. Academia suceveană şi aferenta ei Bibliotecă de curte sau palatină, cărora li se adaugă inițiata Schola Latina de la Cotnari – toate aceste trei embrioane instituționale fiind atent radiografiate de către cercetător, ca ființare în epocă şi, mai ales, ca impact asupra evoluției culturale româneşti, dincolo de perspectiva îngust locală – au constituit nu formele pasagere ale unui utopic proiect cultural cu ambiții şi (re)surse europene, ci o realitate strategică viabilă prin organizarea ei, chiar dacă doar inițializată, o parte componentă integrantă a umanismului românesc înscris cu drepturi depline, şi pe această cale, în cultura europeană a Renaşterii.
În încheierea – provizorie – a acestor rânduri, nu mai avem de spus decât un cuvânt de felicitare. Pentru o carte care este, în acelaşi timp, şi document (mai exact, o colecție atent controlată de varii documente), dar şi exegeză, recte interpretare istorică, nu mai puțin, în sfârşit, o analiză culturală amplă, corelând cauzele cu efectele şi ecourile, de locală ori amplă rezonanță. Rigoarea meseriei nu dăunează, dimpotrivă, stimulează, ordonează şi sistematizează interpretarea critică, ferind-o de primejdiile atât de atrăgătoare ale eseului amatoristic. Pentru o viitoare reeditare, unele mici inadvertențe, care nu scapă filologului înrăit de acribie, pot fi îndreptate.2
Neînsemnate, toate acestea din urmă, față cu frumoasa realizare oferită de cercetătorul ieşean, după ani de studiu şi căutări. Cel puțin două dintre concluziile investigației sale rămân, după părerea mea, de acum înainte, achiziții definitive ale culturii româneşti pentru vârsta sa târziu medievală. Prima integrează corpului gigantic al literaturii române creațiile în limba latină ale unor scriitori alogeni care au ilustrat, inclusiv prin prezență fizică, literele sfârşitului de Ev Mediu românesc. A doua achiziție priveşte chipul cultural al domniei unui alt alogen, integrat şi el peisajului medieval românesc, pe care, ca protagonist, a simțit, în respectiva vreme, că îl poate, la rândul lui, intregra culturii şi spiritualității europene, pe fundalul căreia exista şi din care provenea.3
Acesta este adâncul sens şi merit de seamă al cărții lui Valentin Talpalaru, care, cu priceperea pasionată a specialistului erudit, a aşezat în efigie chipul unui erou survolând „meteoric” fundalul cultural al vremurilor sale. O carte, salutată aici, şi de mine, cu un întru totul îndreptățit entuziasm.