Cronica literară
Gheorghe Grigurcu
UN SCRIITOR AL CETĂ?II
Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 2011
Comentatorii noştri actuali ai fenomenelor social-politice se pot împărți în trei categorii. În prima intră zelatorii comunismului, nostalgici unii, de tipul foştilor nomenclaturişti care nu ezită a apărea pe sticlă cu o lacrimă conținută în evocarea „epocii de aur”, alții spumegînd de mînie (nu tocmai proletară!) față de relele prezentului, precum răposatul Păunescu sau inenarabilul Vadim. De asemenea cîțiva tineri docți, care se străduiesc a scoate în relief „părțile bune” ale totalitarismului roşu, a le amplifica astfel încît racilele acestuia aproape să nu se mai observe, printr-o serie de speculații pe cît de tendențioase pe atît de jignitoare la adresa celor ce-au trăit realitățile în cauză. Insolența lor, coroborată cu o pretențioasă bibliografie, nu credem că ar avea circumstanțe atenuante. A doua categorie e cea a abililor, adaptabililor, oportuniştilor, care „s-au avut bine” cu toate cîrmuirile ce s-au perindat în ultimele patru-cinci decenii. Comod instalați, dacă nu de-a dreptul prosperi sub Ceauşescu, în paralel lăudați la Europa liberă, au vrut, fireşte, să facă după decembrie o figură de „disidenți”. Cu o grabă suspectă, puterea iliesciană i-a blagoslovit cu funcții dintre cele mai măgulitoare: care ministru, care diplomat, care şef de importantă instituție culturală, editură sau revistă din Capitală. Unii au ieşit din decor, alții însă au avut grijă de-a se apropia de toate guvernările ce s-au succedat, în frunte cu aşa-zişii „boieri ai minții”. Ferindu-se a elogia perioada comunistă, ei au adoptat îndeobşte o tactică mai „subtilă”. Aceea de-a amalgama binele, mai puțin binele şi răul, de-a emite o nebuloasă „inteligentă” care să acopere întreg ecranul analizei actualității printr-un joc de sofisme, ori pur şi simplu „a schimba vorba” printr-o practică dilematică ce nu exclude însă manifestarea unor partipriuri şi umori fie în direcția favorabilă protectorilor lor, fie în cea a propriului interes. Abia ultima categorie e cea în care suntem în măsură a regăsi conştiința unei reale desprinderi de trecut. Din nefericire, ea e restrînsă, răzlețită, alcătuită din personalități cărora nu li s-a îngăduit să ajungă la pîrghiile conducerii şi care astfel s-au limitat la o prezență exclusiv scriptică. Spiritul lor critic acut stînjeneşte, atitudinea lor neconcesivă îi pune în încurcătură mai cu seamă pe exponenții conjuncturii, care, explicabil, s-au străduit să-i evite, să-i excludă, lansînd nu o dată împotriva lor şarje veninoase. Îi am în vedere pe Paul Goma, Dorin Tudoran, Dan Culcer, ca şi pe Doina Cornea, Ana Blandiana, Romulus Rusan, Ileana Mălăncioiu, Liviu Ioan Stoiciu, Magda Ursache. S-ar putea zice, inversînd un joc de cuvinte amar referitor la comuniştii „ilegalişti”: „mulți au fost, puțini au rămas”. Deoarece pretențiile de-a reprezenta înnoirea, democratizarea, purificarea le-au avut mult mai numeroşi condeieri, îndată după răsturnarea dictatorului, pescuitori în apele tulburi ale momentului de răscruce. Ne propunem acum să ne oprim asupra unuia dintre componenții acestei grupări minoritare, s-o numesc a bunei credințe, şi anume Bujor Nedelcovici.
Exilat din 1987, cînd cere azil politic în Franța, Bujor Nedelcovici n-a încetat a se interesa îndeaproape de situația din România, punîndu-şi la inimă tribulațiile noastre postrevoluționare derivate din insuficiența unor schimbări rămase adesea doar la stadiul declarativ. „Lichidarea lumii vechi”, care, dat fiind numărul morților din decembrie şi la mineriade de care s-a însoțit această aspirație, a fost/este departe de-a fi mulțumitoare. N-am ținut un „doliu” moral după decesul istoric al unei orînduiri aberante. N-am acces la o adevărată libertate a conştiinței sociale, întrucît cazurile individuale ce o ilustrează rămîn încă stînjenitor de puține. Continuă a predomina un „blocaj psihic”, un amestec de inhibiție şi angoasă, ne lipseşte „o pozitivitate umană” ce se cuvine a decurge din recunoaşterea valorilor autentice. „La noi nu s-a simțit nevoia unei „revoluții spirituale, asemănătoare unui ’68”, cum a fost în Europa şi America. La noi nu s-a simțit nevoia unei schimbări, a unei înnoiri, aşa cum îți schimbi hainele şi sufletul atunci cînd te duci la o nuntă sau la un botez… după ce ai purtat un doliu. La noi nu s-a născut un „Nou Prunc” după „Cruciada copiilor” şi după tot ce s-a petrecut timp de aproape o jumătate de secol”. De ce oare? Lipsind o ruptură de fond de trecut, a avut loc o „rinocerizare în travesti”: „A fost o continuitate instituțională a nomenclaturii politice culturale şi intelectuale. Sau poate a fost o iluzie că ar fi fost posibilă o desprindere sau o ruptură?! Nu am avut ce aştepta de la vechea nomenclatură, dar am sperat… că intelectualii pot marca prin poziția lor şi intervențiile în presă şi lucrările de specialitate, să marcheze o linie de despărțire între „înainte şi după”. Iluzie! Iluzie! A fost o „reformă care nu se mai reforma” şi care a condus la o „republică a oligarhilor”. O „contemporaneisation” care avea o singură deviză: „Acum Aici”: să profităm şi să ne îmbogățim”. În societatea totalitară, „Regele era Bulă” iar „Regină Băşcălia”. Ne „salvam”, derizoriu, prin ironie, caricatură, haz de necaz. Azi, în locul responsabilității, a confruntării prezentului cu trecutul pentru a asigura celui dintîi o salvare („metanoia”) în zona mentalității, intervine indiferența: „într-o discuție cu un amic, un distins intelectual, am amintit titlul unei cărți, «Sentimentul tragic al existenței» (Unamuno). El mi-a răspuns: „De ce tragic, dragul meu? De ce să intrăm în tragic? La noi nu e nimic tragic”. Superficialitate, neseriozitate, ignoranță, dispreț față de cunoaştere, lenea mentală… o orbire voită şi comodă. Un alt intelectual, un filosof, care a servit toate guvernele de după ’90, pretindea că nu trebuie să „rămînem țintuiți într-un singur proiect”. Deci? Să fim „liber-schimbişti””. Era obligatorie o solidă mişcare intelectuală, sprijinită de mass media, uniunile de creație, alte organisme culturale, de voința fiecărui membru al intelighenției care să lumineze catacombele Securității, dar problema Gulagului nici nu se mai pune cu seriozitate. Ne lipsesc „maeştrii spirituali”, „modelele morale”, „liderii de opinie”. După cum „procesul comunismului” se transformă într-un bluff. „Procesul comunismului?! Greşit formulat! Nu se poate intenta un proces împotriva unei ideologii. Culpabilitatea este individuală ci nu colectivă. Procesul comuniştilor vinovați penal? Utopie! Un proces economic sau moral? Iluzii! Generalii de securitate sunt invitați ca mari vedete la televiziune, în Franța, Markus Wolf (general STASI), iar în România, generalul Pleşiță sau Priboi! „Noaptea generalilor” nu a sosit încă, apar în plină zi şi la lumina reflectoarelor din studiourile de televiziune. Trăim printre asasini”. Vechii torționari ca şi căpeteniile lor din sfera partidului unic hălăduiesc netulburați, cu pensii mari, în locuințe de invidiat… Unde e justiția, măcar elementară, unde e minima moralia decît în titlul unei cărți a de altminteri foarte descurcărețului Andrei Pleşu?
S-a votat ordonanța de urgență nr. 31/ 2002, privind interzicerea organizațiilor şi a simbolurilor cu caracter fascist, rasist şi xenofob, dar… atît. Fascismului mult mai îndepărtat în timp, care n-a produs numărul de victime cu care s-ar putea „mîndri” comunismul, i se dă, ilogic, dezolant, o mai mare importanță decît acestuia: „De ce nu există o lege care să pedepsească negaționismul comunismului care se manifestă direct – prin elogiul perioadei dinainte de ’90 – sau indirect printr-o politică angajată numai în prezent şi în viitor, fără respectul memoriei şi al trecutului?”. Şi oroare: „Sunt voci care spun că această orbire nu este întîmplătoare – pentru ca Gulagul să nu intre în concurență cu Auschwitzul”. Măsurile ce se iau la noi pentru expulzarea comunismului sunt prea adesea pur formale, demagogice. E vorba fie de operația de tabula rasa a trecutului, răsfrîntă bunăoară în declarația de pomină a lui Ion Iliescu: „La noi au fost rezolvate toate problemele, cu excepția celei economice”, fie de un cu totul neangajant act al lui Traian Băsescu, care a enunțat în Parlament că „regimul comunist a fost ilegitim şi criminal”, fără a se lua nicio măsură concretă: „Nu cumva a fost o strategie abilă pentru a linişti spiritele?! Ar fi imposibilă o lustrație? Oare nu cumva muntele a născut… un şoarece?”. Cele două milioane de victime cîte a înregistrat „măreața orînduire” ce se voia eternă pe meleagurile româneşti cad într-o culpabilă uitare. Dar nu există oare un efect al nedreptății pe care o perpetuăm, o reacție a ei fatidică? Din păcate, da. E malformația prezentului, care încalcă „datoria de a nu uita”. Care şi-a ales drept „lege fundamentală” „continuitatea şi pricopsirea cu orice preț”. Trecutul nesocotit nu e defel inofensiv: „Abia acum trecutul – care nu mai trece – începe să se răzbune pentru că nu l-am luat în serios şi se manifestă prin minciună, promisiuni goale, corupție, ambiții personale, luptă pentru putere… procedurile democratice sunt respectate, dar sunt „forme fără fond”, acționăm în vid de parcă am fi nişte imagini de sinteză… Am ascuns gunoiul sub covor, strîns de aproape cincizeci de ani acum începe să putrezească şi miroase urît. „Miasma”, spuneau grecii”.
Iată care e poziția lui Bujor Nedelcovici. Recunoaştem că rîndurile d-sale pot produce, la ora de față, impresia unei repetiții, a unui deja vu, întrucît, aşa cum arătam într-un alt articol închinat aceluiaşi autor, intervine o uzură a adevărului. Poate că se întîmplă la fel şi cu textele subsemnatului… Dar ce să faci dacă realul pe care-l avem în vedere e repetitiv? Cum să fie scrisul nostru, consecvenți fiind, decît aşijderea repetitiv? Spiritul are o fiziologie a sa care presupune aceleaşi reacții la aceiaşi stimuli, aidoma făpturii somatice. Dacă ți-e frig, dacă ți-e foame, poți spune altceva decît că ți-e frig, că ți-e foame? Această uzură a adevărului e o chestiune delicată pe care mizează oamenii conjuncturii, profitorii de diverse spețe ai perioadelor de criză. Însă cu riscul de a-i agasa, de a-i plictisi pe unii, cum ne-am putea îngădui să adnotăm altfel acest răstimp zis, eufemistic, „de tranziție”, decît aşa cum ne cere conştiința? Avizat de această împrejurare, Bujor Nedelcovici mărturiseşte: „„Am fost gata să mă răfuiesc cu toți şi cu toate”! Este adevărat! Ştiu că sunt o persoană dificilă, poate chiar antipatică, provocatoare, rebelă, anacronică, iconoclastă, inclasabilă, inadecvată la timpurile moderne, incomodă pentru mulți, dar cum poate fi un scriitor comod şi să se acomodeze într-un „timp al violențelor şi al asasinilor” ? Nu am avut o strategie a afirmării; nu am avut o tactică a tăcerii ambivalente”. Ni-e teamă că nu există alternativă. Se cade ca scriitorul să se opună puterii politice, dacă o socoteşte egoistă, cinică, tangentă la corupție, în loc de-a nutri iluzii sau a o adula: „Un scriitor trebuie să fie prezent în „Cetate”, este o conştiință, are o responsabilitate. „Ecrire c’est agir”, spunea Francois Mauriac. „Ecrire comme un combat”, „scriu, deci sunt””.
Cine sunteți, Bujor Nedelcovici? Bujor Nedelcovici în dialog cu Sergiu Grigore,
Ed. Allfa, 2010, 468 pag.
Exilat din 1987, cînd cere azil politic în Franța, Bujor Nedelcovici n-a încetat a se interesa îndeaproape de situația din România, punîndu-şi la inimă tribulațiile noastre postrevoluționare derivate din insuficiența unor schimbări rămase adesea doar la stadiul declarativ. „Lichidarea lumii vechi”, care, dat fiind numărul morților din decembrie şi la mineriade de care s-a însoțit această aspirație, a fost/este departe de-a fi mulțumitoare. N-am ținut un „doliu” moral după decesul istoric al unei orînduiri aberante. N-am acces la o adevărată libertate a conştiinței sociale, întrucît cazurile individuale ce o ilustrează rămîn încă stînjenitor de puține. Continuă a predomina un „blocaj psihic”, un amestec de inhibiție şi angoasă, ne lipseşte „o pozitivitate umană” ce se cuvine a decurge din recunoaşterea valorilor autentice. „La noi nu s-a simțit nevoia unei „revoluții spirituale, asemănătoare unui ’68”, cum a fost în Europa şi America. La noi nu s-a simțit nevoia unei schimbări, a unei înnoiri, aşa cum îți schimbi hainele şi sufletul atunci cînd te duci la o nuntă sau la un botez… după ce ai purtat un doliu. La noi nu s-a născut un „Nou Prunc” după „Cruciada copiilor” şi după tot ce s-a petrecut timp de aproape o jumătate de secol”. De ce oare? Lipsind o ruptură de fond de trecut, a avut loc o „rinocerizare în travesti”: „A fost o continuitate instituțională a nomenclaturii politice culturale şi intelectuale. Sau poate a fost o iluzie că ar fi fost posibilă o desprindere sau o ruptură?! Nu am avut ce aştepta de la vechea nomenclatură, dar am sperat… că intelectualii pot marca prin poziția lor şi intervențiile în presă şi lucrările de specialitate, să marcheze o linie de despărțire între „înainte şi după”. Iluzie! Iluzie! A fost o „reformă care nu se mai reforma” şi care a condus la o „republică a oligarhilor”. O „contemporaneisation” care avea o singură deviză: „Acum Aici”: să profităm şi să ne îmbogățim”. În societatea totalitară, „Regele era Bulă” iar „Regină Băşcălia”. Ne „salvam”, derizoriu, prin ironie, caricatură, haz de necaz. Azi, în locul responsabilității, a confruntării prezentului cu trecutul pentru a asigura celui dintîi o salvare („metanoia”) în zona mentalității, intervine indiferența: „într-o discuție cu un amic, un distins intelectual, am amintit titlul unei cărți, «Sentimentul tragic al existenței» (Unamuno). El mi-a răspuns: „De ce tragic, dragul meu? De ce să intrăm în tragic? La noi nu e nimic tragic”. Superficialitate, neseriozitate, ignoranță, dispreț față de cunoaştere, lenea mentală… o orbire voită şi comodă. Un alt intelectual, un filosof, care a servit toate guvernele de după ’90, pretindea că nu trebuie să „rămînem țintuiți într-un singur proiect”. Deci? Să fim „liber-schimbişti””. Era obligatorie o solidă mişcare intelectuală, sprijinită de mass media, uniunile de creație, alte organisme culturale, de voința fiecărui membru al intelighenției care să lumineze catacombele Securității, dar problema Gulagului nici nu se mai pune cu seriozitate. Ne lipsesc „maeştrii spirituali”, „modelele morale”, „liderii de opinie”. După cum „procesul comunismului” se transformă într-un bluff. „Procesul comunismului?! Greşit formulat! Nu se poate intenta un proces împotriva unei ideologii. Culpabilitatea este individuală ci nu colectivă. Procesul comuniştilor vinovați penal? Utopie! Un proces economic sau moral? Iluzii! Generalii de securitate sunt invitați ca mari vedete la televiziune, în Franța, Markus Wolf (general STASI), iar în România, generalul Pleşiță sau Priboi! „Noaptea generalilor” nu a sosit încă, apar în plină zi şi la lumina reflectoarelor din studiourile de televiziune. Trăim printre asasini”. Vechii torționari ca şi căpeteniile lor din sfera partidului unic hălăduiesc netulburați, cu pensii mari, în locuințe de invidiat… Unde e justiția, măcar elementară, unde e minima moralia decît în titlul unei cărți a de altminteri foarte descurcărețului Andrei Pleşu?
S-a votat ordonanța de urgență nr. 31/ 2002, privind interzicerea organizațiilor şi a simbolurilor cu caracter fascist, rasist şi xenofob, dar… atît. Fascismului mult mai îndepărtat în timp, care n-a produs numărul de victime cu care s-ar putea „mîndri” comunismul, i se dă, ilogic, dezolant, o mai mare importanță decît acestuia: „De ce nu există o lege care să pedepsească negaționismul comunismului care se manifestă direct – prin elogiul perioadei dinainte de ’90 – sau indirect printr-o politică angajată numai în prezent şi în viitor, fără respectul memoriei şi al trecutului?”. Şi oroare: „Sunt voci care spun că această orbire nu este întîmplătoare – pentru ca Gulagul să nu intre în concurență cu Auschwitzul”. Măsurile ce se iau la noi pentru expulzarea comunismului sunt prea adesea pur formale, demagogice. E vorba fie de operația de tabula rasa a trecutului, răsfrîntă bunăoară în declarația de pomină a lui Ion Iliescu: „La noi au fost rezolvate toate problemele, cu excepția celei economice”, fie de un cu totul neangajant act al lui Traian Băsescu, care a enunțat în Parlament că „regimul comunist a fost ilegitim şi criminal”, fără a se lua nicio măsură concretă: „Nu cumva a fost o strategie abilă pentru a linişti spiritele?! Ar fi imposibilă o lustrație? Oare nu cumva muntele a născut… un şoarece?”. Cele două milioane de victime cîte a înregistrat „măreața orînduire” ce se voia eternă pe meleagurile româneşti cad într-o culpabilă uitare. Dar nu există oare un efect al nedreptății pe care o perpetuăm, o reacție a ei fatidică? Din păcate, da. E malformația prezentului, care încalcă „datoria de a nu uita”. Care şi-a ales drept „lege fundamentală” „continuitatea şi pricopsirea cu orice preț”. Trecutul nesocotit nu e defel inofensiv: „Abia acum trecutul – care nu mai trece – începe să se răzbune pentru că nu l-am luat în serios şi se manifestă prin minciună, promisiuni goale, corupție, ambiții personale, luptă pentru putere… procedurile democratice sunt respectate, dar sunt „forme fără fond”, acționăm în vid de parcă am fi nişte imagini de sinteză… Am ascuns gunoiul sub covor, strîns de aproape cincizeci de ani acum începe să putrezească şi miroase urît. „Miasma”, spuneau grecii”.
Iată care e poziția lui Bujor Nedelcovici. Recunoaştem că rîndurile d-sale pot produce, la ora de față, impresia unei repetiții, a unui deja vu, întrucît, aşa cum arătam într-un alt articol închinat aceluiaşi autor, intervine o uzură a adevărului. Poate că se întîmplă la fel şi cu textele subsemnatului… Dar ce să faci dacă realul pe care-l avem în vedere e repetitiv? Cum să fie scrisul nostru, consecvenți fiind, decît aşijderea repetitiv? Spiritul are o fiziologie a sa care presupune aceleaşi reacții la aceiaşi stimuli, aidoma făpturii somatice. Dacă ți-e frig, dacă ți-e foame, poți spune altceva decît că ți-e frig, că ți-e foame? Această uzură a adevărului e o chestiune delicată pe care mizează oamenii conjuncturii, profitorii de diverse spețe ai perioadelor de criză. Însă cu riscul de a-i agasa, de a-i plictisi pe unii, cum ne-am putea îngădui să adnotăm altfel acest răstimp zis, eufemistic, „de tranziție”, decît aşa cum ne cere conştiința? Avizat de această împrejurare, Bujor Nedelcovici mărturiseşte: „„Am fost gata să mă răfuiesc cu toți şi cu toate”! Este adevărat! Ştiu că sunt o persoană dificilă, poate chiar antipatică, provocatoare, rebelă, anacronică, iconoclastă, inclasabilă, inadecvată la timpurile moderne, incomodă pentru mulți, dar cum poate fi un scriitor comod şi să se acomodeze într-un „timp al violențelor şi al asasinilor” ? Nu am avut o strategie a afirmării; nu am avut o tactică a tăcerii ambivalente”. Ni-e teamă că nu există alternativă. Se cade ca scriitorul să se opună puterii politice, dacă o socoteşte egoistă, cinică, tangentă la corupție, în loc de-a nutri iluzii sau a o adula: „Un scriitor trebuie să fie prezent în „Cetate”, este o conştiință, are o responsabilitate. „Ecrire c’est agir”, spunea Francois Mauriac. „Ecrire comme un combat”, „scriu, deci sunt””.
Cine sunteți, Bujor Nedelcovici? Bujor Nedelcovici în dialog cu Sergiu Grigore,
Ed. Allfa, 2010, 468 pag.