ANA MARIA ?I ÎNGERII

Dacă e să credităm drept autentic unul dintre textele de escortă ale ultimului său roman (Ana Maria şi îngerii, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2010), Radu Aldulescu a trecut, în pasta ficțiunii compensatorii, o istorie adevărată: „Pe data de 9 februarie 2009, pe adresa de e-mail a Editurii Cartea Românească sosea un mesaj cu totul neobişnuit: o româncă stabilită de multă vreme la Viena voia să-şi încredințeze drama cumplită unui scriitor român, care urma să o transforme într-o carte. (...) Cel care a acceptat imediat inedita provocare a fost romancierul Radu Aldulescu. Deşi lucra la un nou roman, s-a întrerupt, şi s-a urcat în primul avion de Viena, ca să salveze o poveste şi să traducă un teribil coşmar în literă scrisă.” Provocat, la rândul lui, de această notiță peritextuală a Mădălinei Ghiu, cititorul care se adânceşte în paginile cărții nu se poate aştepta decât la o poveste care să bată, prin sporul de senzațional faptic şi de învestitură înalt existențială, orice proiect al unuia dintre cei mai pretențioşi romancieri de astăzi – Nu că romanele sale precedente (Sonata pentru acordeon, Amantul Colivăresei, Proorocii Ierusalimului, Istoria eroilor unui ținut de verdeață şi răcoare) ar fi fost lipsite de cunoscuta vitalitate, aspră, colțuroasă, dar atât de autentică; însă Ana Maria şi îngerii îşi trage seva dintr-un sol îmbogățit cu un cu totul altfel de humus, un humus pe care, bineînțeles, doar un specialist în geologia romanescă de talia lui Radu Aldulescu l-ar putut valoriza cu atâta pricepere.
Până să ajungă să recunoască şi să valideze mărcile identificatoare ale stilului aldulescian, până să cântărească, altfel spus, cât şi cum a re-încărcat scriitorul povestea salvând-o şi traducând-o în literă scrisă, lectorul trebuie să se recunoască atras de amestecul ei de ingrediente dintre cele mai picante. Baza rețetei este asigurată de două poveşti de viață aproape fără egal, avându-le ca protagoniste pe Mariana Bejan şi pe fiica acesteia, Ana Maria. Protagonista de drept a cărții, Mariana, este fiica unei sudorițe fruntaşe, decorate pentru vagi merite muncitoreşti de însuşi Ceauşescu, şi a unui fost portar de fotbal, Savu Bejan, condamnat pentru motive ideologice la fel de vagi în câteva rânduri şi în consecință ajuns un bețiv scandalagiu. În mod firesc, tânăra simte nevoia imperioasă de eliberare din mediul sordid în care este captivă; cum sportul („o mică spărtură în zidul carcerei prin care se strecura cum putea”) şi dansul nu-i ajung, se lasă în voia unei alte pasiuni, aceea pentru un instructor-coregraf, Remus Delea, zis Belea, a cărui „carismă de beduin hipnotizator” o face să nu remarce semnalele de avertisment primite din mai multe surse de încredere. În loc să îl ocolească pe „golanul, curvarul, seducătorul, corupătorul de ochelariste serioase, de bună-credință“, Mariana i se aruncă direct în brațe, cedându-i cu impresia că „dăduse peste bărbatul vieții ei, care avea nevoie de ajutorul ei” şi cu un soi de vocație de martiră care o va urmări, de altfel, pe tot parcursul vieții sale zbuciumate: „o să i se dedice”. Abia după ce Remus îi va toca în localuri de lux şi banii familiei, şi pe cei ai cunoscuților deveniți creditorii unei Mariane la fel de pline de încredere ca la început, femeia înțelege că se află la un pas să fie condamnată şi alege să fugă din România, lăsându-şi, deocamdată, fetița pe mâinile rigidei mami. Acesta e, de fapt, începutul unui tăvălug factologic halucinant, care pe orice altcineva decât Mariana Bejan ar fi fost suficient să o piardă cel puțin mental. Într-un întunecat miez de noiembrie 1987, o mami înfiorător de singură căci deposedată, momentan, de bunul ei cel mai de preț, fuge, ajunge mai întâi în Ungaria, de unde reuşeşte apoi să treacă în lagărul Traiskirchen din Austria. Aici Mariana („un fir de nisip în mizeria acestui univers al morții”) trăieşte prima experiență a umilirii fizice, prin intermediul unor gardiene cu porniri lesbi-sado-maso; puțin mai târziu, este violată cu sălbăticie de cei unsprezece kosovari din lagăr şi experimentează, aproape epuizată, un regressus ad uterum întors: „coborî în adâncuri, spre fundul pământului şi mai departe, printre figuri duse, de toate neamurile, culorile si rasele, supte, întunecate, îndârjite, sălbăticite în acel iad unde nu era milă, iertare şi împăcare”. Ieşirea anevoioasă la lumină înseamnă din nou fuga şi un alt şir de încercări teribile: demonul foamei şi al frigului, sechestrarea, bătaia şi rolul de obiect sexual al unor țigani-moldoveni-olteni „sufletişti” etc. etc.
Finalmente, reuşeşte să se angajeze pe un post mizer şi munceşte până la epuizare, dar din momentul în care îşi poate recupera fetița, experiențele traumatizante din trecut şi „periplul anevoios prin hățişuri ale instituțiilor vieneze” (Primărie, Instanța pentru Copii a Judecătoriei din Viena, Societate de asigurări, grădiniță privată, şcoala) i se par cu totul suportabile. Treptat, viața îi dă semne că ar putea să se aclimatizeze şi cu starea de fapt impusă de condiția marginală de auslander: pune pe picioare o mică afacere, ba chiar se trezeşte curtată, la Imbiss-ul vienez unde serveşte, de o sumedenie de ratați care o văd, după caz, fie ca pe o „mamă bună”, fie ca pe o „bucățică delicioasă”, râvnind-o cu egală poftă, din simplul motiv că le împarte mâncare şi băutură. În paralel, Mariana îşi tratează nostalgiile, golul sufletesc şi gustul (niciodată mărturisit) al ratării cu accese bulimice nestăvilite, care o metamorfozează fizic, dintr-o tânără cu o constituție atletică ațâțătoare într-o epavă de feminitate şi senzualitate sau, mai amar poetic, într-un „înger de o sută douăzeci de kilograme, chinuit de pofte şi patimi grele”. Parte din ele vor fi ostoite de Manfred, un individ din speța perversă de care eroina se simte, irepresibil, atrasă în continuare („aceeaşi căutătură pervers–lenevoasă marcată de cearcănele premature ale tuturor viciilor şi acelaşi aer dezabuzat ca Remus”), singurul care va fi totuşi recunoscut ca tatăl adoptiv al Anei Maria – ceea ce nu-l va împiedica, peste un număr oarecare de ani, să plece împreună cu amanta, lăsând îngerul obez în kilograme şi gesturi de mărinimie cu o datorie de peste 100.000 de euro la fiscul austriac.
Cealaltă poveste, deşi este oarecum trecută pe plan secund, se construieşte, în mod firesc, în jurul Anei Maria, fiica marcată de stigmatul unei maladii necruțătoare, Lupus. Ceea ce ajunge să suprascrie orice altă emblemă identitară, fie ea îndatorată unei eredități complicate sau creşterii într-un mediu eclectic, obscur şi în fond ostil. Deşi, până la un punct, romancierul ține să dea iluzia că istoria formării Anei Maria are numeroase elemente comune cu ale adolescenților dintotdeauna şi din orice mediu socio-istoric (el scenografiază, atent, trăirile specifice vârstei, de la frustrările declanşate de anumite schimbări anatomico-fiziologice şi conflictele generaționiste uzuale până la tensiunile erotice resimțite față de cei mai nepotriviți potențiali parteneri şi la pasiunile interzise, trăite însă plenar), cititorul ştie de la început că se află în fața unei eroine cu totul neobişnuite. Această adolescentă doar în aparență prea fragilă este nevoită să „evolueze” şi să viețuiască, fără să se plângă prea mult, cu o formă de alteritate radicală amenințătoare, care o pândeşte din umbră şi o loveşte, decis, când se aşteaptă mai puțin. Dar Ana Maria a învățat, de la mama atât de puternică, o anume demnitate a suferinței şi chiar un mecanism mai subtil de sublimare a suferinței. Doar că maniera de rezistență la convulsiile destinale este alta: dacă Mariana îşi dizolvă amarul existențial în misionarism şi mâncare, fiica evadează din existența chinuitoare prin dans şi credința aproape fanatică în îngeri. Din fericire pentru ea, nu înțelege că, din atleți ai intermedierii sus-jos, celest-terestru, spiritual-material, îngerii i se transformă în agenți ai răului, care îi muşcă din viața corpului (Lupus) şi cea a sufletului (Gabriel, profitorul neobrăzat din spița lui Remus şi a lui Manfred).
În Ana Maria şi îngerii, Radu Aldulescu ne oferă însă cu mult mai mult decât două istorii individuale, oricât de complicate şi de ofertante ar părea ele, în ordinea desfăşurării existențiale ori a învestiturii simbolice. În fapt, el demonstrează şi aici că este unul dintre puținii romancieri apți să interfereze cele mai variate planuri narative („amintirile din grădina raiului„ infantil şi devenirea individuală ratată, iubirea maternă şi prietenia, lupta inegală cu o maladie incurabilă şi moartea, inconsistența de fond a lumii vest-europene, crepusculul unei lumi şi naşterea chinuită a alteia, mutația inerentă a valorilor spirituale şi culturale în epoca postdecembristă ş.a.), într-o narațiune alertă, trepidantă, care niciun moment nu lasă senzația diluării, a pierderii suflului epic esențial. Excelent radiograf al mediilor şi mentalităților, prozatorul nu-şi refuză apoi nicăieri deliciile de a surprinde cât mai fidel spectacolul crud al existenței umane, cu actori captivanți şi regie obscură. Acesta se relevă de altfel peste tot: şi în România ceauşistă sordidă, mizerabilă, în ciuda spoielii de echitate şi etică a muncii, şi în Austria marginală, aceea a auslanderilor care nu reuşesc niciodată să se adapteze socio-profesional şi cu atât mai puțin mentalitar. Tot de abilitatea instanței auctoriale de a construi un univers ficțional viu, verosimil şi polifonic ține, în fine, un alt aspect esențial pentru poetica romanescă. Dacă interfața textuală din Ana Maria şi îngerii este susținută de captivanta poveste a dublei formări feminine, în nodurile căreia se fixează şi o subtilă meditație despre ratare şi inadecvare, despre iluzoriu şi dezrădăcinare, în adâncurile ei se întrezăresc zone sibilinice, în care melancoliile tulburi capătă luciri întunecat expresioniste, iar frustrările diurne ulcerează violent, cerându-se răzbunate prin ficțiunea care, singură, are virtuți taumaturgice. Convulsiile acestea subterane, şi nu rupturile aparente, sfâşierile continue pe care le trăieşte în viața de suprafață perechea Mariana-Ana Maria, îi dau cititorului certitudinea că se află în fața unui roman de prim raft.