Cronica plasticii
Florin Toma
TABLOURI VĂZUTE DINTR-O PARTE (I)
Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 2011
Aceia dintre noi care se ajută de vedere şi ca să viseze, nu numai să constate, au ajuns – prin educația răbdării aglutinate în interes, precum şi prin folosirea just aşteptată a lentilelor oftalmice originare – la o dibăcie a ochiului aproape ieşită din comun. Aceasta îi plasează automat într-o seminție mai specială cumva, de trăitori serioşi şi responsabili ai efemerului, capabili în primul rând să distingă un ceva cât de mic, acolo unde majoritatea nu vede absolut nimic. Să vadă mai limpede, ba chiar şi cu ochii închişi, ceva aflat, pentru ceilalți, într-o ceață deasă. Un fel de Eyes wide shut, ultimul film (1999) al lui Stanley Kubrick, considerat un manifest al viziunii piezişe, al abordării realului nu fățiş, nu voiniceşte, nu prin heirupism sentimentaloid – precum personajele romantismului vizual – ci câş, dintr-o parte, oblic, pe furiş, pervers, aproape voyeuristic, am spune. Şi, fireşte, cu câştiguri de imagine uriaşe, greu cuantificabile (chiar şi de către corifeii academismului!).
În celebra sa carte, On n’y voit rien!, Daniel Arrasse – reputat critic, istoric şi teoretician al artei (din păcate, dispărut prea de timpuriu dintre noi!) – face, într-o manieră originală, apologia unei slăbiciuni a vederii noastre. Anchetând minuțios şi super-competent şase capodopere ale unor maeştri universali (Velàsquez, Tizian, Breugel, Tintoretto), el inaugurează, prin aplicații şi argumente savuroase, încărcate de umor şi subtilități culturale, de fapt alte etaje, superioare, necunoscute până atunci, ale edificiului semantic, avertizându-ne în acelaşi timp că am pierdut din vedere o sumă de detalii (pe care le-am considerat, probabil, pasabile!). Demonstrația fostului profesor de istoria artei de la Sorbona, strălucit specialist în Renaştere, care ne atrage atenția că, din neglijență sau din incultura văzului, ne-au scăpat puncte de fugă interesante, potențiale deschizătoare de noi perspective – şi, nota bene, n-a fost vorba, în demersul lui Arrasse de tipul de capcane astuțioase, ca-n faimosul tablou Ambasadorii, al lui Hans Holbein, unde intențiile apoftegmatice moralizatoare sunt evidente – se transformă, până la urmă într-o declarație de iubire pentru artă. Şi că, una peste alta – dacă vrem sau dacă vreți – e bine, când şi când, să mai intrăm într-un muzeu sau să mai deschidem o carte cu poze (un album).
Exercițiul nostru este mai discret, dar recurge la aceeaşi tehnică de a privi totul dintr-o parte...precum noaptea, atunci când scrutăm cerul şi, dacă ne uităm prea direct, prea insistent la un astru, acesta la un moment dat piere, dispare, dar, în schimb, vederea noastră periferică revelează alte şi alte stele dimprejur, mult mai mici, pe care, altminteri, în mod obişnuit, nu le-am vedea. Tema de lucru se aplică unor autori şi lucrări din expozițiile româneşti din ultima vreme sau de mai demult, la care ne-am uitat cu grijă.
Mai adăugăm că, deşi modest, exercițiul se sprijină, fără nicio exagerare, pe aceeaşi iubire de artă ca şi a maestrului care ne-a ajutat cu încurajarea: „Nu vedeți nimic!”.
HOREA CUCERZAN – Declarația colinei de la Blaj
E grav. E grav să te naşti la doi paşi de Câmpia Libertății unei țări. E grav ca prima ființă pe care o vezi, atunci când deschizi ochii întâia oară, să fie colina lui Dumnezeu (iar nu, că tot veni vorba, Il diavolo sulle coline, precum Cesare Pavese, tristul!). E grav să faci din femeia iubită manifestul existenței. E grav să le îngemănezi pe acestea două. Iar, adunate în mănunchi, toate, sunt nu grave, ci deosebit de grave. Adică, solemne. Acoperite de o pânză diafană de cinstire blândă. Horea Cucerzan a avut privilegiul de a se ivi într-un Centru, unde, prin poziția geostrategică a minții, aflată în deplină libertate, a primit misia de grație să aşeze femeia la baza reliefului. De fapt, dreptul de preempțiune asupra unei construcții antropotopice originale. Ce-i aparține în totalitate. Aşa că nimic nu-l opreşte să se declare cu mândrie unic părinte al femeii-colină. Cea dintâi şi cea mai frumoasă dintre zămislirile sale. Recurența sănătoasă a acestei teme, femeia prin al cărei trup pictorul străbate cu privirea spațiul originar imaginat într-o deliberată confuzie, este, în fond, declarația de dragoste a unui artist cu nimic mai neîncăpătoare decât geo-simbolistica senină cu care a fost inclusă aşezarea Blaj în spiritul neamului românesc. Se ghicesc în nenumăratele ipostaze ale acestui proiect al său, ce se circumscriu, toate, aceleiaşi iubiri respectuoase pentru origine: o dulceață a văzduhului, un fior al nostalgiei începutului, o lumină de var, albă, ce deifică întreg peisajul, o cumințenie a formelor şi o sacralitate a înțelesului profund asupra vieții, pe care, în mod sigur, numai oamenii acelor locuri le percep. Aproape fără să ştie, întrucât ele fac parte din ființa lor. Consubstanțialitate de zi cu zi. Horea Cucerzan nu îşi ia trecutul personal, îl pliază frumos şi îl aşază în arhiva sentimentală, spre a recurge, apoi, când şi când, la pildele lui. Nu! El face ceea ce ştie să facă mai bine artistul, îl retrăieşte. Fiecare duct, fiecare linie, fiecare pată de lumină sunt puse să tragă la jugul memoriei. De aici, rezultă o lume fabuloasă prin echilibrul dintre grație şi profunzime, recreată sub oblăduirea unei cromatici solare, de o incandescență imaterială şi îngânată de contururi cursive şi elegante. Nudurile involte şi viguroase (n-au nimic din moleşeala căzută a odaliscelor obosite!), dincolo de care zărim petice de cer, păduri, ceață şi umbre tainice – şi în funcție de care se alcătuieşte peisajul – degajă aceeaşi senzualitate şi emoție ce trebuie că le-a resimțit şi Ziditorul, atunci, la Facerea Lumii. Trupul femeii lui Cucerzan nu înseamnă comuniunea cu natura. Aici, nu e vorba de mica înțelegere între regnuri. Femeia este însăşi plămada. Pământul. Lutul. Huma. Agiagul, cum se spune în zonă. Distracția solidă a hazardului. Hora nebună a întâmplării. Aceasta este femeia-colină a lui Horea Cucerzan. O geogonie trează şi de o concretețe feerică.
SILVIA RADU – Mâna Maicii Domnului
Are dimensiunea privirii pe care va fi avut-o, probabil, Mama Geea. Impresia pe care o lasă chiar ființa ei colțuroasă şi htonică este că pământul îi este însăşi plămada. Tocmai de aceea, mâna ei este în stare nu numai să modeleze lutul în năluci înaripate (m-am speriat când am văzut atâția îngeri răsărind brusc lângă mine, atunci când m-am aflat pentru prima oară în atelierul artistei!), dar să şi rupă cu pensula mănunchiuri de flori din grădină, pe care, apoi, să le nemurească. Ajunşi aici, în acest punct, nu se poate să nu ne oprim o clipă la mărturisirea Silviei Radu, atunci când am întrebat-o de ce sunt florile ei atât de aproape de privirea noastră: De fiecare dată când încep un tablou, îngenunchez şi spun o rugăciune. Şi după aceea? La sfârşit, când termin totul, Îi mulțumesc! Vorbeşte un pic repezit, cuvintele parcă o încurcă şi, de aceea, vrea să scape cât mai repede de ele. Grăbită să dea numaidecât hrană tenacității sale de a lucra mai departe, fără niciun răgaz sau să-şi ascundă tristețea singurătății în care, de trei ani, a lăsat-o – o, doamnă tristă şi cernită! (Mi-e tare, tare greu fără el!) – bărbatul şi iubitul de-o viață, sculptorul Vasile Gorduz? Nota bene, despre care, ca un semn al devotamentului fără margini, vorbeşte ca despre o instituție (Gorduz ținea mult la ucenicii lui!... Gorduz nu se odihnea decât rareori!). Şi din forța căruia, iarăşi nota bene, şi-a tras, probabil, energiile îndreptate înspre sculptură (puțini ştiu sau cei care ştiu au uitat că autoarea statuii Sfântul Gheorghe răpunând balaurul, din Piața Sf. Gheorghe din Timişoara, parte a Memorialului Revoluției, este chiar Silvia Radu!). Undeva, în atelierul artistei, la poalele aripilor unui serafim, un mic altar al bărbatului Gorduz. Lumânări aprinse, o candelă, icoane, flori. Fotografii ale unor înalte fețe bisericeşti, părinții spirituali ai celor doi. Imaginea centrală: Vasile Gorduz cu barbă colilie, în cămaşă țărănească, albă, lungă (Gorduz avea o pasiune pentru ele, aşa îi plăcea să umble vara, în cămăşoaie!...). Ca un Dumnezeu zâmbind fericit că i se recunoaşte existența. Lucrările Silviei Radu – ce răsar de sub mâinile ei într-o nestăvilită frecvență, dovadă putința de a organiza trei expoziții doar anul acesta – se simte că au în ele un duh. Duhul Sfânt sălăşluieşte în ele. Fiindcă, privindu-le, simți cum răspândesc undele unei linişti colosale, ale unei quietudini întinse şi profunde, moale şi pufoase, precum, pare-se, Pacea dintâi. Probabil că există undeva o cauzalitate, un determinism, o funcțiune provocatoare, ale căror resorturi însă cel puțin nouă ne scapă. De Sfântul Dumitru, Silvia Radu îşi va vedea unul din vise împlinit. De câțiva ani buni, se străduieşte – mai cu contribuție proprie, mai cu ajutoare, mai cu donații – să dureze o mânăstire în satul său natal, Pătroaia, la granița dintre județele Dâmbovița şi Argeş (şi, coincidență, locul în care s-a născut excepționalul poet optzecist Vivi Anghel, plecat, din păcate, prea devreme din mijocul nostru!). Şi iată că, după multe eforturi, dar cu smerenie şi credință, lăcaşul sfânt – care este decorat în întregime de binefăcătoarea lui – va putea fi târnosit la finele lunii octombrie. Sunt convins că atunci, Silvia Radu va îngenunchea din nou şi va culege un buchet imens de flori din Grădina Domnului. Parte din el o va aşeza la altarul lui Vasile Gorduz, iar pe cealaltă o va picta şi ne-o va dărui nouă, privitorilor.
CONSTANTIN BLENDEA - Depanatorul de aripi
Închipuiți-vă că suntem în existența în care nu trebuie. Adică, nu noi suntem cei cărora li se cuvine privilegiul de a fi în lumină. Sau, altfel spus, nu ne aflăm în viața chiar cea mai potrivită pentru noi. Drept, pentru care, avem nevoie de o călăuză. De un povățuitor şi, totodată, îndrumător, adică un vizionar care să ne arate drumul. Adevărat. Pentru că adevăratul drum pe care merg oamenii – în fapt, la origine, nişte îngeri cheliți de aripi – este zborul. Avântul în plutire. Apare însă un impediment: aripile noastre n-au mai fost folosite de multă vreme şi sunt fie în ruină, fie deteriorate. Prin urmare, cineva, acelaşi, adică acel călăuzitor de care aminteam mai devreme, trebuie ori să ne făurească altele, ori să ni le îndrepte, să ni le corijeze. Cea mai recentă retrospectivă a operei sale ne-a argumentat, încă o dată, dacă mai era nevoie, că pictorul Constantin Blendea este un iscusit creator şi depanator de aripi. În grad de maestru. Un meseriaş de geniu care a deprins de undeva, de sus, din tăriile Cerului, meşteşugul de a construi aripi şi de a le pune la orice. Chiar şi lumii. Sau oricui. Ceea ce se remarca, printre altele, la Constantin Blendea, adică magica suprapunere a unei fotograme unice dezghiocate cândva de Paul Eluard din căuşul imageriei lumii sale personale – les oiseaux qui maintenant volent de leurs propres ombres, păsările care zboară acum cu propriile lor umbre – devine, de fapt, preocuparea de căpătâi a pictorului nostru. Înghesuirea lumii, prin eforturi demiurgice, în dimensiunile unei aripi. În potențialitatea zborului fără umbră. Fiindcă ea, umbra, nu mai este pandantul fizic şi optic al luminii. Complementaritatea ei este anulată, deoarece e preschimbată în supliment de lumină. Aflat tot timpul în vedere. Lumina şi umbra – ne atrage atenția Blendea – nu se află în raport de adversitate, ci de continuitate. Derivă una din alta. Premonitoriu, fiindcă anticipează zborul, elanul. Aici, poate că filiația sa paternală, pe itinerariul căreia întâlnim repere ale artei plutirii în imponderabil, dacă ar fi să ne gândim doar la Vasile Blendea sau Constantin Brâncuşi, i-a impus, în mod sigur cu severitate, gena precumpănitoare a zborului. Apoi, se mai face un pas şi se ajunge, invariabil, la culoare. Care are aceleaşi efecte expresive ca şi plastica formelor. Cu rezonanțe consistente în conştiința critică. Vasile Drăguț remarcă, în monografia din 1987, dedicată pictorului, o indiscutabilă vibrație coloristică, dar care, deşi uneori este intensă, rămâne subordonată stării de echilibru al compozițiilor. Cum ar veni, aripa lui Blendea nu numai că sugerează, dar şi vibrează în policromie. Deasupra pământului albastru ca o naramză (amintind de un vers faimos, tot al lui Eluard: La Terre est bleue comme une orange!). Sau zbânțuindu-se în căuşurile albului eclatant. Albul borțos al lui Blendea, ce ordonează spațiul în fiecare secundă a privirii, care fagurizează devălmăşia, astfel încât aripa înghite toată lumina, ținând loc chiar şi umbrei, ori a cărui sintaxă limpezeşte volumetric perspectiva, fără ca autorul să recurgă la vreun şiretlic. Tuturor acestor referințe – sigur, absolut necesare – li se adaugă alte şi alte energii ce-i potențează artistului robustețea: de la pulsațiile simbolice patrimoniale şi exasperările htonice, până la intimismul să-i spunem recreativ, ori vitalismul indus, mai demult, de experiența contactului cu imensitatea spirituală a Italiei. Colecția de instrumente înaripate a lui Constantin Blendea – aşezată în ordine, parcă pe invizibile rasteluri colorate – ne alină, fără îndoială, o parte din suferința provocată de netrebnicia de a nu ne mai putea desprinde, aşa cum va fi fost înainte de odinioară, în ante-illo tempore. Important e să ne ştim protejați: că avem alături de noi un agitator al zborului. Un nemuritor meşter de vise şi, la un caz de ceva, reparator de aripi.
MIRCEA DEACA – Tratament inițiatoriu
Orice expoziție a lui Mircea Deaca – fie că e la Galeria-domiciliu din strada Occidentului, fie la Palatul Parlamentului, fie la Galeria Ana, aşa cum a fost cea mai recentă – pune mai puțin probleme de lumină estetică ori de clasificare, cât una de natură epistemologică. De cunoaştere. Ele pot fi înțelese, de fiecare dată, ca o inițiatecă, dacă ne este permisă folosirea unei prețiozități politicoase, în care artistul manifestă trei defecte. Nu capitale, ci sublime. Mai întâi, vede mai mult decât vrea să exprime, apoi, ştie mult mai mult decât ceea ce vede şi, în fine, exprimă nu mai puțin de cât ştie. Triunghiul acesta viziune-cunoaştere-expozeu (ce are, deloc întâmplător, în centrul său un ochi!) îl ia în primire din primul moment pe vizitatorul care parcurge traseul obligatoriu (în ritmurile necesare, fireşte!). El, acest triunghi, are calitatea de a nu permite niciun fel de ezitări, fasoane ori angoase. Nu admite explicații neonorante. Şi nici nu este de acord cu târguieli, fie ele chiar şi savante. Deşi, la prima vedere, tablourile par nişte ludicării în folosul unei copilăriri culturale, cine rămâne la stadiul acela greşeşte. Pentru că jocurile de fisuri imaginare dau pânzelor o vechime falsă, cu trimitere înapoi pe arcul timpului. Cerneala neagră, apoi acrilată, înghețată, dublată de un soi de rafaelism al formelor şi de siguranța aproape prezumțioasă a liniei extrem de minuțios lucrată, dau impresia unui palimpsest hieratic, în spatele căruia doar ghicim că se ascund şi alte mesaje. Inavuabile. Angelismul lipsit de lumină al nudurilor nedefinite, ci, dimpotrivă, aruncat cu bună ştiință, ca o provocare, în tonuri negre şi de penumbră, ne determină să trecem la bănuieli. Ar trebui ca artistul să fie supus unei ordalii medievale (foc, apă clocotită etc.), pentru ca el să-şi recunoască vina că se joacă periculos pe buza misterului. Tot atunci, prin această probă, ni se va da, în sfârşit, dreptate. Că nu ştim nimic din ceea ce vede el, artistul. La fel ca nişte mistere post-eleusine, în care inițierea se face prin absență. O grație a grotescului sublimată în asumarea inexplicitului. Spre a ne salva, n-avem încotro şi recurgem la rezerva personală de sevă îngeretică, pe care, ca un (ne)făcut, suntem mereu în pericol de a o pierde. În urma ei, odată consumată, rămânem doar nişte umbre, care trag după ele răgazurile de a fi om. Regular sau nu. Cu însemne sau fără. Cu şorț sau nu. În spatele lui Mircea Deaca, se ascunde un polimorfism îngrijorător pentru vremurile acestea simpliste. De la un filolog, critic literar, spirit civic, doctor în cinema, artist plastic cu expoziții şi cu un atelier deux-pièces la Paris, până la un vizionar nărăvit definitiv la coşmaruri sobre. Un Hieronymus Bosch hâtru, care-şi orchestrează viziunile pe umărul paralitic al lui Breugel. Ăl Bătrân. Cam ca Fellini aşa, când o lua pe arătură!
MARIEA PETCU-CHIOIBAŞ – Războiul pentru Neatârnarea
S-a stabilit demult: oriunde ne aşezăm, oriîncotro o apucăm în viața asta, în orice direcție o luăm, avem tot timpul originea cu noi. Noi nu trebuie să facem nimic. Fiindcă ea, baştina, ne însoțeşte peste tot. Stă ascunsă acolo, modestă, chircită într-un ungher al minții sau într-un colțişor al sufletului. Dar e prezentă. Mereu. E adevărat, când şi când, mai tresaltă, se mai zbate ca o ființă intrauterină, încearcă să iasă din imersiune singură, dar, în general, mai totdeauna ea trebuie ajutată să revină. Numai prin luptă. Nu e nicio glumă, pictorița Mariea Petcu (e nefiresc acest ea, dar aşa-i corect, din cauza greşelii tradiționalului conțopist etilizat de la Sfatul Popular!) s-a născut în satul Neatârnarea. Fostă Cailderea, lângă Beidaud (comună de reşedință). Aşezare în Podişul Casimcei, la 20 km. de Babadag, cu puțin peste 500 de locuitori, altitudinea 180 m., cod poştal 827011. Are patru străzi lungi, mari (de tip avenida de țară) şi puțin peste 10 ulicioare transverse. În fine, fără să ne ferim de un anume misticism al conexiunilor logice, la 2,5 km. nord-vest de Beidaud, între Valea Cailderea şi Valea cu Cişmea, se găsesc semnele unei cetăți getice datând din sec. VI î.Ch... Scuzați insistența, dar am vrut să vedeți şi dvs. cum e cu Neatârnarea. Artista acestei aşezări în lume poartă cu ea în pântecul creației şi aici, la Bucureşti, şi acum, după atâta vreme, toposul ei natural de întreținere, originar, în formă precis coloidală, depus cu hărnicie la afundul mentalului spiritual. Dar pe care nu-l poate lăsa aşa, de capul lui. De aceea, prin tot ceea ce întreprinde – atunci când lucrează ori îşi mângâie copiii, când zâmbeşte grijuliu ori îndrăzneşte, când visează ori deapănă imagini – ea nu face altceva decât să se lupte cu timpul. Se războieşte cu uitarea, ca să poată scoate din adânc şi aduce la suprafața existenței sale, întocmai şi negreşită, Neatârnarea. Din care construieşte ispititor, hotărâtor şi tulburător, dar cu socotință şi alean – având grijă să transfigureze totul cu privirea sa verdenolentă, decentă şi incandescentă, de smarald autentic marin – un prezent normal de...continuu. I-am admirat lucrările despre spațiul sacru al originii sale. Neatârnarea ei. Sarea în bucatele vieții sale. Secvențe dintr-o monografie a satului personal, după care e limpede că tânjeşte. Un porumbar încărcat cu o recoltă prudentă. Un preş strâns şi lăsat la soare, pe un scăunel. Un cocoş urcat pe acoperişul casei. O gâscă rătăcită sub o polată cu arhitectură indecisă. Eflorescența unei tufe de lângă prispă. O cornută cu capul întors, spre staul. O rață cu o pană în cioc, la poalele ulucilor. O târneață cu coceni uitată-n bătătură. O după-amiază de vară zăpuşită. Prim-planul unui cocoş cu guşa în flăcări. Fântâna părăsită...Toate acestea sunt cristale din toposul inițial ascunse în creuzetul artistic ce aparțin strategiei marelui război pentru Neatârnarea. Acuarelele cu care Mariea Petcu-Chioibaş instrumentează recompunerea vizuală a satului natal sunt aidoma pieselor dintr-un politicos, dar insinuant joc de puzzle. Nu sesizezi imaginea de ansamblu decât dacă, privind cu insistență fragmentul, aproape până dincolo de dimensiunile lui, desfrânezi fantezia, o despiedici fără linguşeală şi te pui pe gospodărit panorama. Îți închipui ansamblul. Sunt ca nişte lentile emoționant de bine şlefuite, prin care, atunci când ne aplecăm privirea, zărim fulgurații de lumină cerebrală, caldă. Neatârnarea e darul cel mai scump pe care artista ni-l face nouă, dependenților.
În celebra sa carte, On n’y voit rien!, Daniel Arrasse – reputat critic, istoric şi teoretician al artei (din păcate, dispărut prea de timpuriu dintre noi!) – face, într-o manieră originală, apologia unei slăbiciuni a vederii noastre. Anchetând minuțios şi super-competent şase capodopere ale unor maeştri universali (Velàsquez, Tizian, Breugel, Tintoretto), el inaugurează, prin aplicații şi argumente savuroase, încărcate de umor şi subtilități culturale, de fapt alte etaje, superioare, necunoscute până atunci, ale edificiului semantic, avertizându-ne în acelaşi timp că am pierdut din vedere o sumă de detalii (pe care le-am considerat, probabil, pasabile!). Demonstrația fostului profesor de istoria artei de la Sorbona, strălucit specialist în Renaştere, care ne atrage atenția că, din neglijență sau din incultura văzului, ne-au scăpat puncte de fugă interesante, potențiale deschizătoare de noi perspective – şi, nota bene, n-a fost vorba, în demersul lui Arrasse de tipul de capcane astuțioase, ca-n faimosul tablou Ambasadorii, al lui Hans Holbein, unde intențiile apoftegmatice moralizatoare sunt evidente – se transformă, până la urmă într-o declarație de iubire pentru artă. Şi că, una peste alta – dacă vrem sau dacă vreți – e bine, când şi când, să mai intrăm într-un muzeu sau să mai deschidem o carte cu poze (un album).
Exercițiul nostru este mai discret, dar recurge la aceeaşi tehnică de a privi totul dintr-o parte...precum noaptea, atunci când scrutăm cerul şi, dacă ne uităm prea direct, prea insistent la un astru, acesta la un moment dat piere, dispare, dar, în schimb, vederea noastră periferică revelează alte şi alte stele dimprejur, mult mai mici, pe care, altminteri, în mod obişnuit, nu le-am vedea. Tema de lucru se aplică unor autori şi lucrări din expozițiile româneşti din ultima vreme sau de mai demult, la care ne-am uitat cu grijă.
Mai adăugăm că, deşi modest, exercițiul se sprijină, fără nicio exagerare, pe aceeaşi iubire de artă ca şi a maestrului care ne-a ajutat cu încurajarea: „Nu vedeți nimic!”.
HOREA CUCERZAN – Declarația colinei de la Blaj
E grav. E grav să te naşti la doi paşi de Câmpia Libertății unei țări. E grav ca prima ființă pe care o vezi, atunci când deschizi ochii întâia oară, să fie colina lui Dumnezeu (iar nu, că tot veni vorba, Il diavolo sulle coline, precum Cesare Pavese, tristul!). E grav să faci din femeia iubită manifestul existenței. E grav să le îngemănezi pe acestea două. Iar, adunate în mănunchi, toate, sunt nu grave, ci deosebit de grave. Adică, solemne. Acoperite de o pânză diafană de cinstire blândă. Horea Cucerzan a avut privilegiul de a se ivi într-un Centru, unde, prin poziția geostrategică a minții, aflată în deplină libertate, a primit misia de grație să aşeze femeia la baza reliefului. De fapt, dreptul de preempțiune asupra unei construcții antropotopice originale. Ce-i aparține în totalitate. Aşa că nimic nu-l opreşte să se declare cu mândrie unic părinte al femeii-colină. Cea dintâi şi cea mai frumoasă dintre zămislirile sale. Recurența sănătoasă a acestei teme, femeia prin al cărei trup pictorul străbate cu privirea spațiul originar imaginat într-o deliberată confuzie, este, în fond, declarația de dragoste a unui artist cu nimic mai neîncăpătoare decât geo-simbolistica senină cu care a fost inclusă aşezarea Blaj în spiritul neamului românesc. Se ghicesc în nenumăratele ipostaze ale acestui proiect al său, ce se circumscriu, toate, aceleiaşi iubiri respectuoase pentru origine: o dulceață a văzduhului, un fior al nostalgiei începutului, o lumină de var, albă, ce deifică întreg peisajul, o cumințenie a formelor şi o sacralitate a înțelesului profund asupra vieții, pe care, în mod sigur, numai oamenii acelor locuri le percep. Aproape fără să ştie, întrucât ele fac parte din ființa lor. Consubstanțialitate de zi cu zi. Horea Cucerzan nu îşi ia trecutul personal, îl pliază frumos şi îl aşază în arhiva sentimentală, spre a recurge, apoi, când şi când, la pildele lui. Nu! El face ceea ce ştie să facă mai bine artistul, îl retrăieşte. Fiecare duct, fiecare linie, fiecare pată de lumină sunt puse să tragă la jugul memoriei. De aici, rezultă o lume fabuloasă prin echilibrul dintre grație şi profunzime, recreată sub oblăduirea unei cromatici solare, de o incandescență imaterială şi îngânată de contururi cursive şi elegante. Nudurile involte şi viguroase (n-au nimic din moleşeala căzută a odaliscelor obosite!), dincolo de care zărim petice de cer, păduri, ceață şi umbre tainice – şi în funcție de care se alcătuieşte peisajul – degajă aceeaşi senzualitate şi emoție ce trebuie că le-a resimțit şi Ziditorul, atunci, la Facerea Lumii. Trupul femeii lui Cucerzan nu înseamnă comuniunea cu natura. Aici, nu e vorba de mica înțelegere între regnuri. Femeia este însăşi plămada. Pământul. Lutul. Huma. Agiagul, cum se spune în zonă. Distracția solidă a hazardului. Hora nebună a întâmplării. Aceasta este femeia-colină a lui Horea Cucerzan. O geogonie trează şi de o concretețe feerică.
SILVIA RADU – Mâna Maicii Domnului
Are dimensiunea privirii pe care va fi avut-o, probabil, Mama Geea. Impresia pe care o lasă chiar ființa ei colțuroasă şi htonică este că pământul îi este însăşi plămada. Tocmai de aceea, mâna ei este în stare nu numai să modeleze lutul în năluci înaripate (m-am speriat când am văzut atâția îngeri răsărind brusc lângă mine, atunci când m-am aflat pentru prima oară în atelierul artistei!), dar să şi rupă cu pensula mănunchiuri de flori din grădină, pe care, apoi, să le nemurească. Ajunşi aici, în acest punct, nu se poate să nu ne oprim o clipă la mărturisirea Silviei Radu, atunci când am întrebat-o de ce sunt florile ei atât de aproape de privirea noastră: De fiecare dată când încep un tablou, îngenunchez şi spun o rugăciune. Şi după aceea? La sfârşit, când termin totul, Îi mulțumesc! Vorbeşte un pic repezit, cuvintele parcă o încurcă şi, de aceea, vrea să scape cât mai repede de ele. Grăbită să dea numaidecât hrană tenacității sale de a lucra mai departe, fără niciun răgaz sau să-şi ascundă tristețea singurătății în care, de trei ani, a lăsat-o – o, doamnă tristă şi cernită! (Mi-e tare, tare greu fără el!) – bărbatul şi iubitul de-o viață, sculptorul Vasile Gorduz? Nota bene, despre care, ca un semn al devotamentului fără margini, vorbeşte ca despre o instituție (Gorduz ținea mult la ucenicii lui!... Gorduz nu se odihnea decât rareori!). Şi din forța căruia, iarăşi nota bene, şi-a tras, probabil, energiile îndreptate înspre sculptură (puțini ştiu sau cei care ştiu au uitat că autoarea statuii Sfântul Gheorghe răpunând balaurul, din Piața Sf. Gheorghe din Timişoara, parte a Memorialului Revoluției, este chiar Silvia Radu!). Undeva, în atelierul artistei, la poalele aripilor unui serafim, un mic altar al bărbatului Gorduz. Lumânări aprinse, o candelă, icoane, flori. Fotografii ale unor înalte fețe bisericeşti, părinții spirituali ai celor doi. Imaginea centrală: Vasile Gorduz cu barbă colilie, în cămaşă țărănească, albă, lungă (Gorduz avea o pasiune pentru ele, aşa îi plăcea să umble vara, în cămăşoaie!...). Ca un Dumnezeu zâmbind fericit că i se recunoaşte existența. Lucrările Silviei Radu – ce răsar de sub mâinile ei într-o nestăvilită frecvență, dovadă putința de a organiza trei expoziții doar anul acesta – se simte că au în ele un duh. Duhul Sfânt sălăşluieşte în ele. Fiindcă, privindu-le, simți cum răspândesc undele unei linişti colosale, ale unei quietudini întinse şi profunde, moale şi pufoase, precum, pare-se, Pacea dintâi. Probabil că există undeva o cauzalitate, un determinism, o funcțiune provocatoare, ale căror resorturi însă cel puțin nouă ne scapă. De Sfântul Dumitru, Silvia Radu îşi va vedea unul din vise împlinit. De câțiva ani buni, se străduieşte – mai cu contribuție proprie, mai cu ajutoare, mai cu donații – să dureze o mânăstire în satul său natal, Pătroaia, la granița dintre județele Dâmbovița şi Argeş (şi, coincidență, locul în care s-a născut excepționalul poet optzecist Vivi Anghel, plecat, din păcate, prea devreme din mijocul nostru!). Şi iată că, după multe eforturi, dar cu smerenie şi credință, lăcaşul sfânt – care este decorat în întregime de binefăcătoarea lui – va putea fi târnosit la finele lunii octombrie. Sunt convins că atunci, Silvia Radu va îngenunchea din nou şi va culege un buchet imens de flori din Grădina Domnului. Parte din el o va aşeza la altarul lui Vasile Gorduz, iar pe cealaltă o va picta şi ne-o va dărui nouă, privitorilor.
CONSTANTIN BLENDEA - Depanatorul de aripi
Închipuiți-vă că suntem în existența în care nu trebuie. Adică, nu noi suntem cei cărora li se cuvine privilegiul de a fi în lumină. Sau, altfel spus, nu ne aflăm în viața chiar cea mai potrivită pentru noi. Drept, pentru care, avem nevoie de o călăuză. De un povățuitor şi, totodată, îndrumător, adică un vizionar care să ne arate drumul. Adevărat. Pentru că adevăratul drum pe care merg oamenii – în fapt, la origine, nişte îngeri cheliți de aripi – este zborul. Avântul în plutire. Apare însă un impediment: aripile noastre n-au mai fost folosite de multă vreme şi sunt fie în ruină, fie deteriorate. Prin urmare, cineva, acelaşi, adică acel călăuzitor de care aminteam mai devreme, trebuie ori să ne făurească altele, ori să ni le îndrepte, să ni le corijeze. Cea mai recentă retrospectivă a operei sale ne-a argumentat, încă o dată, dacă mai era nevoie, că pictorul Constantin Blendea este un iscusit creator şi depanator de aripi. În grad de maestru. Un meseriaş de geniu care a deprins de undeva, de sus, din tăriile Cerului, meşteşugul de a construi aripi şi de a le pune la orice. Chiar şi lumii. Sau oricui. Ceea ce se remarca, printre altele, la Constantin Blendea, adică magica suprapunere a unei fotograme unice dezghiocate cândva de Paul Eluard din căuşul imageriei lumii sale personale – les oiseaux qui maintenant volent de leurs propres ombres, păsările care zboară acum cu propriile lor umbre – devine, de fapt, preocuparea de căpătâi a pictorului nostru. Înghesuirea lumii, prin eforturi demiurgice, în dimensiunile unei aripi. În potențialitatea zborului fără umbră. Fiindcă ea, umbra, nu mai este pandantul fizic şi optic al luminii. Complementaritatea ei este anulată, deoarece e preschimbată în supliment de lumină. Aflat tot timpul în vedere. Lumina şi umbra – ne atrage atenția Blendea – nu se află în raport de adversitate, ci de continuitate. Derivă una din alta. Premonitoriu, fiindcă anticipează zborul, elanul. Aici, poate că filiația sa paternală, pe itinerariul căreia întâlnim repere ale artei plutirii în imponderabil, dacă ar fi să ne gândim doar la Vasile Blendea sau Constantin Brâncuşi, i-a impus, în mod sigur cu severitate, gena precumpănitoare a zborului. Apoi, se mai face un pas şi se ajunge, invariabil, la culoare. Care are aceleaşi efecte expresive ca şi plastica formelor. Cu rezonanțe consistente în conştiința critică. Vasile Drăguț remarcă, în monografia din 1987, dedicată pictorului, o indiscutabilă vibrație coloristică, dar care, deşi uneori este intensă, rămâne subordonată stării de echilibru al compozițiilor. Cum ar veni, aripa lui Blendea nu numai că sugerează, dar şi vibrează în policromie. Deasupra pământului albastru ca o naramză (amintind de un vers faimos, tot al lui Eluard: La Terre est bleue comme une orange!). Sau zbânțuindu-se în căuşurile albului eclatant. Albul borțos al lui Blendea, ce ordonează spațiul în fiecare secundă a privirii, care fagurizează devălmăşia, astfel încât aripa înghite toată lumina, ținând loc chiar şi umbrei, ori a cărui sintaxă limpezeşte volumetric perspectiva, fără ca autorul să recurgă la vreun şiretlic. Tuturor acestor referințe – sigur, absolut necesare – li se adaugă alte şi alte energii ce-i potențează artistului robustețea: de la pulsațiile simbolice patrimoniale şi exasperările htonice, până la intimismul să-i spunem recreativ, ori vitalismul indus, mai demult, de experiența contactului cu imensitatea spirituală a Italiei. Colecția de instrumente înaripate a lui Constantin Blendea – aşezată în ordine, parcă pe invizibile rasteluri colorate – ne alină, fără îndoială, o parte din suferința provocată de netrebnicia de a nu ne mai putea desprinde, aşa cum va fi fost înainte de odinioară, în ante-illo tempore. Important e să ne ştim protejați: că avem alături de noi un agitator al zborului. Un nemuritor meşter de vise şi, la un caz de ceva, reparator de aripi.
MIRCEA DEACA – Tratament inițiatoriu
Orice expoziție a lui Mircea Deaca – fie că e la Galeria-domiciliu din strada Occidentului, fie la Palatul Parlamentului, fie la Galeria Ana, aşa cum a fost cea mai recentă – pune mai puțin probleme de lumină estetică ori de clasificare, cât una de natură epistemologică. De cunoaştere. Ele pot fi înțelese, de fiecare dată, ca o inițiatecă, dacă ne este permisă folosirea unei prețiozități politicoase, în care artistul manifestă trei defecte. Nu capitale, ci sublime. Mai întâi, vede mai mult decât vrea să exprime, apoi, ştie mult mai mult decât ceea ce vede şi, în fine, exprimă nu mai puțin de cât ştie. Triunghiul acesta viziune-cunoaştere-expozeu (ce are, deloc întâmplător, în centrul său un ochi!) îl ia în primire din primul moment pe vizitatorul care parcurge traseul obligatoriu (în ritmurile necesare, fireşte!). El, acest triunghi, are calitatea de a nu permite niciun fel de ezitări, fasoane ori angoase. Nu admite explicații neonorante. Şi nici nu este de acord cu târguieli, fie ele chiar şi savante. Deşi, la prima vedere, tablourile par nişte ludicării în folosul unei copilăriri culturale, cine rămâne la stadiul acela greşeşte. Pentru că jocurile de fisuri imaginare dau pânzelor o vechime falsă, cu trimitere înapoi pe arcul timpului. Cerneala neagră, apoi acrilată, înghețată, dublată de un soi de rafaelism al formelor şi de siguranța aproape prezumțioasă a liniei extrem de minuțios lucrată, dau impresia unui palimpsest hieratic, în spatele căruia doar ghicim că se ascund şi alte mesaje. Inavuabile. Angelismul lipsit de lumină al nudurilor nedefinite, ci, dimpotrivă, aruncat cu bună ştiință, ca o provocare, în tonuri negre şi de penumbră, ne determină să trecem la bănuieli. Ar trebui ca artistul să fie supus unei ordalii medievale (foc, apă clocotită etc.), pentru ca el să-şi recunoască vina că se joacă periculos pe buza misterului. Tot atunci, prin această probă, ni se va da, în sfârşit, dreptate. Că nu ştim nimic din ceea ce vede el, artistul. La fel ca nişte mistere post-eleusine, în care inițierea se face prin absență. O grație a grotescului sublimată în asumarea inexplicitului. Spre a ne salva, n-avem încotro şi recurgem la rezerva personală de sevă îngeretică, pe care, ca un (ne)făcut, suntem mereu în pericol de a o pierde. În urma ei, odată consumată, rămânem doar nişte umbre, care trag după ele răgazurile de a fi om. Regular sau nu. Cu însemne sau fără. Cu şorț sau nu. În spatele lui Mircea Deaca, se ascunde un polimorfism îngrijorător pentru vremurile acestea simpliste. De la un filolog, critic literar, spirit civic, doctor în cinema, artist plastic cu expoziții şi cu un atelier deux-pièces la Paris, până la un vizionar nărăvit definitiv la coşmaruri sobre. Un Hieronymus Bosch hâtru, care-şi orchestrează viziunile pe umărul paralitic al lui Breugel. Ăl Bătrân. Cam ca Fellini aşa, când o lua pe arătură!
MARIEA PETCU-CHIOIBAŞ – Războiul pentru Neatârnarea
S-a stabilit demult: oriunde ne aşezăm, oriîncotro o apucăm în viața asta, în orice direcție o luăm, avem tot timpul originea cu noi. Noi nu trebuie să facem nimic. Fiindcă ea, baştina, ne însoțeşte peste tot. Stă ascunsă acolo, modestă, chircită într-un ungher al minții sau într-un colțişor al sufletului. Dar e prezentă. Mereu. E adevărat, când şi când, mai tresaltă, se mai zbate ca o ființă intrauterină, încearcă să iasă din imersiune singură, dar, în general, mai totdeauna ea trebuie ajutată să revină. Numai prin luptă. Nu e nicio glumă, pictorița Mariea Petcu (e nefiresc acest ea, dar aşa-i corect, din cauza greşelii tradiționalului conțopist etilizat de la Sfatul Popular!) s-a născut în satul Neatârnarea. Fostă Cailderea, lângă Beidaud (comună de reşedință). Aşezare în Podişul Casimcei, la 20 km. de Babadag, cu puțin peste 500 de locuitori, altitudinea 180 m., cod poştal 827011. Are patru străzi lungi, mari (de tip avenida de țară) şi puțin peste 10 ulicioare transverse. În fine, fără să ne ferim de un anume misticism al conexiunilor logice, la 2,5 km. nord-vest de Beidaud, între Valea Cailderea şi Valea cu Cişmea, se găsesc semnele unei cetăți getice datând din sec. VI î.Ch... Scuzați insistența, dar am vrut să vedeți şi dvs. cum e cu Neatârnarea. Artista acestei aşezări în lume poartă cu ea în pântecul creației şi aici, la Bucureşti, şi acum, după atâta vreme, toposul ei natural de întreținere, originar, în formă precis coloidală, depus cu hărnicie la afundul mentalului spiritual. Dar pe care nu-l poate lăsa aşa, de capul lui. De aceea, prin tot ceea ce întreprinde – atunci când lucrează ori îşi mângâie copiii, când zâmbeşte grijuliu ori îndrăzneşte, când visează ori deapănă imagini – ea nu face altceva decât să se lupte cu timpul. Se războieşte cu uitarea, ca să poată scoate din adânc şi aduce la suprafața existenței sale, întocmai şi negreşită, Neatârnarea. Din care construieşte ispititor, hotărâtor şi tulburător, dar cu socotință şi alean – având grijă să transfigureze totul cu privirea sa verdenolentă, decentă şi incandescentă, de smarald autentic marin – un prezent normal de...continuu. I-am admirat lucrările despre spațiul sacru al originii sale. Neatârnarea ei. Sarea în bucatele vieții sale. Secvențe dintr-o monografie a satului personal, după care e limpede că tânjeşte. Un porumbar încărcat cu o recoltă prudentă. Un preş strâns şi lăsat la soare, pe un scăunel. Un cocoş urcat pe acoperişul casei. O gâscă rătăcită sub o polată cu arhitectură indecisă. Eflorescența unei tufe de lângă prispă. O cornută cu capul întors, spre staul. O rață cu o pană în cioc, la poalele ulucilor. O târneață cu coceni uitată-n bătătură. O după-amiază de vară zăpuşită. Prim-planul unui cocoş cu guşa în flăcări. Fântâna părăsită...Toate acestea sunt cristale din toposul inițial ascunse în creuzetul artistic ce aparțin strategiei marelui război pentru Neatârnarea. Acuarelele cu care Mariea Petcu-Chioibaş instrumentează recompunerea vizuală a satului natal sunt aidoma pieselor dintr-un politicos, dar insinuant joc de puzzle. Nu sesizezi imaginea de ansamblu decât dacă, privind cu insistență fragmentul, aproape până dincolo de dimensiunile lui, desfrânezi fantezia, o despiedici fără linguşeală şi te pui pe gospodărit panorama. Îți închipui ansamblul. Sunt ca nişte lentile emoționant de bine şlefuite, prin care, atunci când ne aplecăm privirea, zărim fulgurații de lumină cerebrală, caldă. Neatârnarea e darul cel mai scump pe care artista ni-l face nouă, dependenților.