Comentarii critice
Mircea Bârsilă
MARIANA MARIN SAU VOCAȚIA LIRICă ŞI VIAȚA
Articol publicat în ediția Viața Românească 8-9 / 2008
Poezia Marianei Marin a atras încă de la început atenția, prin componenta confesivă şi prin orientarea mesajului liric spre revolta existențială. Confesiunea este marcată de oroarea față de existența cheltuită, dintr-o obligativitate lăuntrică, pentru a produce literatură. Nostalgia vieții adevărate (adică a vieții alienate, dar care nu implică sentimentul alienării) aşa cum o trăiesc oamenii obişnuiți stârneşte umilințe, invidii şi, respectiv, milă de sine. Poeta este gata să renunțe în orice moment, la „rolul” pe care, neavând încotro, trebuie să-l joace în lume, căci, din punctul ei de vedere, a fi poet(ă) are înțelesul unei irevocabile damnațiuni: o damnațiune care, prin datele ei ce țin de tema blestemului, atârnă cu mult mai greu în balanța lumii chiar şi decât damnațiunea de „curvă a cartierului”:
“babă sinistră şi alcoolică
pe care atât mi-ai prezis-o
într-un tarot jerpelit de Marseille
nu am ajuns.
Doar fierea urcă-ncet pe oglinzi.
Între timp, curva cartierului
îmi face semne deocheate
(dar pline de miez).
Mă întreb de unde mai are
atâta inimă-n ea.
I-aş propune oricând să schimbăm rolurile.
Să huzurească ea aici,
în acest teritoriu încremenit în fleşcăială
(dar glorios)
Să cobor şi eu dincolo şi-n abis
Hop!Hop! Şi cu sarea pe coadă...
dar cine să mai aibe azi, Doamne, inimă
pentru o atât de perfectă cădere a măştii
în mască?
(Nastratinul colectiv, în Mutilarea artistului la tinerețe, Editura „Muzeul Literaturii Române”, 1999).
Ipostaza de poetă „blestemată” (o mască definitivă şi care exclude atât ludicul, cât şi dualismul specific ascunderii temporale sub mască), presupune scrutarea lucidă, necruțătoare a propriei existențe şi a lumii şi, respectiv, sentimentul unei justițiare situări în „textul” (mult mai mare) în care suntem „croşetați” şi care se caracterizează prin aşa-numita comunicare „de gradul zero” şi prin continua amenințare a declinului şi a morții, ca în poemul:
Era o vreme a textelor
şi a gradului zero în comunicare.
Până şi moartea textua
Pe deasupra oraşului
Până şi iubirea noastră
Trăgea după ea tot mai greu.
Sacii de vid.
Eram croşetați
La un text mult mai mare”. (Comentariu la eseul lui Alexandru Muşina privind eşecul generației 80)
„Eram aidoma unei biserici amenințate cu demolarea
fapt care exista şi în realitate
pe care îl puteam pipăi cu privirea zilnic
în oraşul meu prăfuit.
Clopotele îmi băteau turbat sub piele,
în creier
şi nu puteam să mă întreb pentru cine.
Ştiam!
De la un anotimp la altul,
Ba poate mai des,
Rămâneau tot mai puțini.
Una dintre fete spunea
Că am devenit nişte ciocli.
Mi-era frică de telefoanele de la miezul nopții
prin care ne anunțau moartea prietenilor
şi transa în care intram cu toții
la înmormântare
şi cu atâtea gâtleje ale minții
urletul mut: cine urmează?” (Tinerețe fără artă)
Pentru Mariana Marin, arta de a trăi tinerețea s-a stins în apropierea vârstei de treizeci de ani – vârsta intrării în deplina maturitate –, iar această „poză” (în sensul lovinescian al termenului), se vădeşte a fi, pe de o parte, de sorginte romantică, iar pe de alta, un „împrumut” din lirica feminină modernă, situată tematic în orizontul insurgenței. În poemul Elegie sunt numite poetele care au cunoscut – fiecare în felul ei – tragica „mutilare a artistului la tinerețe”:
Mutilarea artistului la tinerețe la -15 grade
Nici cazul Sylviei Plath nu este posibil,
Nici frânghia Veronicăi Micle nu are săpun
Din când în când amintirea stinsă a Țvetaevei
Tăcerea în care se îneacă Ahmatova
Şi mizeria, sărăcia acelui Ierusalim
Din care Else mă cheamă.
Da, Sapho, s-a mai îngrăşat pământul
De când ne-ai lăsat.
Celebra ta urâțenie şi gingăşia lui Emily
n-au făcut să ajungă până la mine decât aceşti mărăcini
ce-mi strâng aidoma unor cătuşe
talentul şi viața”.
În optica Marianei Marin, talentul şi viața sau mai exact ştiința de a trăi se află într-o relație lipsită complet de solaritate, iar literatura, în pofida măreției sale spirituale, are statutul unui edificiu care impune, în mod obligatoriu, autosacrificarea celor ce au contribuit la înălțarea sa:
„Până şi zece mii de spânzurători
Înălțate de-a lungul marilor literaturi
Ar fi mai puțin înfricoşătoare
Decât ceea ce mi-e dat să aud” (Zece mii de spânzurători)
Tot mai apăsător, sindromul depresiv asociat cu frigul lăuntric, provoacă o stare de vinovăție (vinovatul fără vină!), de oboseală existențială şi de singurătate ce se adânceşte până la dorința recluziunii într-un sanatoriu, ca figură a izolării:
„Doamne,
De m-aş putea odihni într-un sanatoriu de munte
Printre pastile roz şi albastre,
Un sanatoriu cu miros puternic de brad
Şi covoare moi
Cu doamne cochete şi nevrozate
Cu conflicte plăcute, mici, conjugale (...)
De m-aş putea odihni în oricare sanatoriu al vieții
În cotloane diverse şi simple, cinstite,
Unde să nu existe decât un pat unde să dorm
Şi un lighean în care să vomit
Tot ce dându-mi ai luat, Doamne
Tot să vomit”. (Elegie)
Revolta Marianei Marin nu este doar verbală, aşa cum se întâmplă în scriitura celor ce mimează o asemenea stare. Revolta sa, într-adevăr autentică, este cât se poate de firească, în aspectul ei estetic, şi, prin aceasta, beneficiază de atuul verosimilității. De la o pagină la alta (şi de la o carte la alta), sentimentul înfrângerii – atât în planul „experimentului social”, cât şi în cel ontologic – se intensifică, până la dobândirea, într-un portativ modern, a aşa-numitei măreții tragice. Treptat, poeta intră în competiție cu modelele feminine, în ceea ce priveşte martirajul, iar singurele momente de înseninare sunt obținute prin întoarcerea în trecut:
„Într-o vreme şi eu aveam un creier frumos.
Îmi spuneam: uite ce frumos îmi curge sângele.
Uite, ce curată e moartea mea lentă.
Rochiile mele grele aveau un înțeles,
Mâna mea stângă iubea mâna mea dreaptă.
Într-o vreme îmi puneam cercei
Şi te aşteptam pregătită ca o mireasă” (Maică închipuită)
Este greu de spus câtă teatralitate conțin tânguirile Marianei Marin şi nonconformismul ei, ca expresie a inadaptabilității la un context al cărui „arhetip” este patul lui Procust. Din unghiul nostru de vedere, teatralitatea – atât cât există – este, în cazul ei, fertilă, întrucât are acoperire existențială şi un remarcabil potențial de „naivitate” – indispensabilă în orizontul eroicității –, care asigură un „ce” aparte discursului dirijat spre necesara expresivitate. Având ce să spună, poeta, „se rosteşte” cu o dureroasă simplitate elegiacă şi care îngăduie orice: descrierea directă, introspecția, zborul imaginației, viziunea, coşmarul etc.
Conflictul cu un real tot mai agresiv şi renunțarea la utopiile „hrănite cu sânge” – şi care se hrănesc, acum, din ele însele – au dobândit, în poezia Marianei Marin, calitatea de vectori ai mesajului liric.
Pierderea capacității de a mai hrăni utopii – un loc aparte avându-l, între acestea, iluzia gloriei – este semnul „capitulării” lăuntrice, într-o lume în care timpul a devenit toxic şi unde însăşi speranța miraculoasei salvări, în ultimul ceas, s-a volatilizat, în conformitate cu un neştiut scenariu, prin întermediul căruia se manifestă răul din lume:
„Ce faci când harnic o lume
Îți distruge casa dinlăuntrul tău,
Îşi vopseşte în negru ferestrele,
Îşi batjocoreşte pereții?
Cum să te aperi de toxicitatea timpului
În care trăieşti?
Mereu am crezut că există
Şi un al doisprezecelea ceas
Pentru bucuria de a fi.
M-am târât cu greu către el,
i-am şlefuit fiecare secundă de iad,
am fost de partea bună a lucrurilor
şi întâmplărilor până la el.
Azi nu se spune
că el a bătut de mult
Şi doar eu n-am auzit
Cum şerpeşte au sunat clopotele
Pentru cei aidoma mie
La marginea universului rămaşi înghețați
În tristețe şi bâlci!” (Casa)
Confesiunea Marianei Marin, o confesiune-mărturie, divulgă o solitudine tragică în „închisoarea” prezentului inflexibil şi înjositor. Ironica încercare de „reparație” a propriei vieți. („Te uiți într-o bună zi prostit/ la propria ta viață/ îi mai retuşezi o mână,/ îi mai aşezi o grimasă/ sub aşternuturi de care nimeni nu ştie./ îi mai torni un ghinion în pahar” – (Zece mii de spânzurători), obsesia dezastrului personal („Dar năpârca vineție a dezastrului/ cât de bine mi-o amintesc/. S-a strecurat tiptil încă din copilărie/ pe maidanul din spatele casei noastre,/ şi-a făcut cuib, a inventat jocuri cu miez,/ mi-a sărit în față când tocmai treceam, / cu pas aburit dintr-o vârstă în alta” – O grămăjoară de ace) sau asumarea unei îngrozitoare ipostaze, ce aminteşte de zeița Demetra reprezentată, în zilele cumplitelor ei deznădejdi, cu cap de iapă şi felurite lighioane în pletele coamei („ şi, mai ales, voi avea un curaj nebun/ față de toți şobolanii pe care cu atâta dragoste/ mi i-am împletit în păr / într-o seară la Caien/ atât de departe de casă” – Stăpânita) anticipează , în chip sarcastic, soluția acceptării minciunii protectoare şi, implicit, cea a cuvenitei biciuiri a nedreptului destin:
„Mai devreme sau mai târziu tot te vei întoarce
La minciuna țesută între tine şi lume
Ea, micuță iapă fumurie,
Care îți apără imaginația
Când sloiurile o iau la vale.
O vei striga atunci în gura mare
Şi în copite aurite o vei implora să danseze
Peste ceea ce numai viață nu s-a numi.t
«Te duci să-ți întâmpini destinul?
Atunci nu-ți uita biciul!»” (Septembrie sau mai bine pe ger)
Sentimentul anihilării, într-o lume care, din păcate, nu i-a oferit decât varianta alienării, şi, totodată, refuzul alianței cu o realitate „distrugătoare” şi tiranică aşază poezia Marianei Marin sub semnul unei autentice atitudini protestatare şi al strigătului existențial. Un strigăt întru totul atipic în „corul” bucureştean al optzeciştilor.
Mircea Bârsilă
“babă sinistră şi alcoolică
pe care atât mi-ai prezis-o
într-un tarot jerpelit de Marseille
nu am ajuns.
Doar fierea urcă-ncet pe oglinzi.
Între timp, curva cartierului
îmi face semne deocheate
(dar pline de miez).
Mă întreb de unde mai are
atâta inimă-n ea.
I-aş propune oricând să schimbăm rolurile.
Să huzurească ea aici,
în acest teritoriu încremenit în fleşcăială
(dar glorios)
Să cobor şi eu dincolo şi-n abis
Hop!Hop! Şi cu sarea pe coadă...
dar cine să mai aibe azi, Doamne, inimă
pentru o atât de perfectă cădere a măştii
în mască?
(Nastratinul colectiv, în Mutilarea artistului la tinerețe, Editura „Muzeul Literaturii Române”, 1999).
Ipostaza de poetă „blestemată” (o mască definitivă şi care exclude atât ludicul, cât şi dualismul specific ascunderii temporale sub mască), presupune scrutarea lucidă, necruțătoare a propriei existențe şi a lumii şi, respectiv, sentimentul unei justițiare situări în „textul” (mult mai mare) în care suntem „croşetați” şi care se caracterizează prin aşa-numita comunicare „de gradul zero” şi prin continua amenințare a declinului şi a morții, ca în poemul:
Era o vreme a textelor
şi a gradului zero în comunicare.
Până şi moartea textua
Pe deasupra oraşului
Până şi iubirea noastră
Trăgea după ea tot mai greu.
Sacii de vid.
Eram croşetați
La un text mult mai mare”. (Comentariu la eseul lui Alexandru Muşina privind eşecul generației 80)
„Eram aidoma unei biserici amenințate cu demolarea
fapt care exista şi în realitate
pe care îl puteam pipăi cu privirea zilnic
în oraşul meu prăfuit.
Clopotele îmi băteau turbat sub piele,
în creier
şi nu puteam să mă întreb pentru cine.
Ştiam!
De la un anotimp la altul,
Ba poate mai des,
Rămâneau tot mai puțini.
Una dintre fete spunea
Că am devenit nişte ciocli.
Mi-era frică de telefoanele de la miezul nopții
prin care ne anunțau moartea prietenilor
şi transa în care intram cu toții
la înmormântare
şi cu atâtea gâtleje ale minții
urletul mut: cine urmează?” (Tinerețe fără artă)
Pentru Mariana Marin, arta de a trăi tinerețea s-a stins în apropierea vârstei de treizeci de ani – vârsta intrării în deplina maturitate –, iar această „poză” (în sensul lovinescian al termenului), se vădeşte a fi, pe de o parte, de sorginte romantică, iar pe de alta, un „împrumut” din lirica feminină modernă, situată tematic în orizontul insurgenței. În poemul Elegie sunt numite poetele care au cunoscut – fiecare în felul ei – tragica „mutilare a artistului la tinerețe”:
Mutilarea artistului la tinerețe la -15 grade
Nici cazul Sylviei Plath nu este posibil,
Nici frânghia Veronicăi Micle nu are săpun
Din când în când amintirea stinsă a Țvetaevei
Tăcerea în care se îneacă Ahmatova
Şi mizeria, sărăcia acelui Ierusalim
Din care Else mă cheamă.
Da, Sapho, s-a mai îngrăşat pământul
De când ne-ai lăsat.
Celebra ta urâțenie şi gingăşia lui Emily
n-au făcut să ajungă până la mine decât aceşti mărăcini
ce-mi strâng aidoma unor cătuşe
talentul şi viața”.
În optica Marianei Marin, talentul şi viața sau mai exact ştiința de a trăi se află într-o relație lipsită complet de solaritate, iar literatura, în pofida măreției sale spirituale, are statutul unui edificiu care impune, în mod obligatoriu, autosacrificarea celor ce au contribuit la înălțarea sa:
„Până şi zece mii de spânzurători
Înălțate de-a lungul marilor literaturi
Ar fi mai puțin înfricoşătoare
Decât ceea ce mi-e dat să aud” (Zece mii de spânzurători)
Tot mai apăsător, sindromul depresiv asociat cu frigul lăuntric, provoacă o stare de vinovăție (vinovatul fără vină!), de oboseală existențială şi de singurătate ce se adânceşte până la dorința recluziunii într-un sanatoriu, ca figură a izolării:
„Doamne,
De m-aş putea odihni într-un sanatoriu de munte
Printre pastile roz şi albastre,
Un sanatoriu cu miros puternic de brad
Şi covoare moi
Cu doamne cochete şi nevrozate
Cu conflicte plăcute, mici, conjugale (...)
De m-aş putea odihni în oricare sanatoriu al vieții
În cotloane diverse şi simple, cinstite,
Unde să nu existe decât un pat unde să dorm
Şi un lighean în care să vomit
Tot ce dându-mi ai luat, Doamne
Tot să vomit”. (Elegie)
Revolta Marianei Marin nu este doar verbală, aşa cum se întâmplă în scriitura celor ce mimează o asemenea stare. Revolta sa, într-adevăr autentică, este cât se poate de firească, în aspectul ei estetic, şi, prin aceasta, beneficiază de atuul verosimilității. De la o pagină la alta (şi de la o carte la alta), sentimentul înfrângerii – atât în planul „experimentului social”, cât şi în cel ontologic – se intensifică, până la dobândirea, într-un portativ modern, a aşa-numitei măreții tragice. Treptat, poeta intră în competiție cu modelele feminine, în ceea ce priveşte martirajul, iar singurele momente de înseninare sunt obținute prin întoarcerea în trecut:
„Într-o vreme şi eu aveam un creier frumos.
Îmi spuneam: uite ce frumos îmi curge sângele.
Uite, ce curată e moartea mea lentă.
Rochiile mele grele aveau un înțeles,
Mâna mea stângă iubea mâna mea dreaptă.
Într-o vreme îmi puneam cercei
Şi te aşteptam pregătită ca o mireasă” (Maică închipuită)
Este greu de spus câtă teatralitate conțin tânguirile Marianei Marin şi nonconformismul ei, ca expresie a inadaptabilității la un context al cărui „arhetip” este patul lui Procust. Din unghiul nostru de vedere, teatralitatea – atât cât există – este, în cazul ei, fertilă, întrucât are acoperire existențială şi un remarcabil potențial de „naivitate” – indispensabilă în orizontul eroicității –, care asigură un „ce” aparte discursului dirijat spre necesara expresivitate. Având ce să spună, poeta, „se rosteşte” cu o dureroasă simplitate elegiacă şi care îngăduie orice: descrierea directă, introspecția, zborul imaginației, viziunea, coşmarul etc.
Conflictul cu un real tot mai agresiv şi renunțarea la utopiile „hrănite cu sânge” – şi care se hrănesc, acum, din ele însele – au dobândit, în poezia Marianei Marin, calitatea de vectori ai mesajului liric.
Pierderea capacității de a mai hrăni utopii – un loc aparte avându-l, între acestea, iluzia gloriei – este semnul „capitulării” lăuntrice, într-o lume în care timpul a devenit toxic şi unde însăşi speranța miraculoasei salvări, în ultimul ceas, s-a volatilizat, în conformitate cu un neştiut scenariu, prin întermediul căruia se manifestă răul din lume:
„Ce faci când harnic o lume
Îți distruge casa dinlăuntrul tău,
Îşi vopseşte în negru ferestrele,
Îşi batjocoreşte pereții?
Cum să te aperi de toxicitatea timpului
În care trăieşti?
Mereu am crezut că există
Şi un al doisprezecelea ceas
Pentru bucuria de a fi.
M-am târât cu greu către el,
i-am şlefuit fiecare secundă de iad,
am fost de partea bună a lucrurilor
şi întâmplărilor până la el.
Azi nu se spune
că el a bătut de mult
Şi doar eu n-am auzit
Cum şerpeşte au sunat clopotele
Pentru cei aidoma mie
La marginea universului rămaşi înghețați
În tristețe şi bâlci!” (Casa)
Confesiunea Marianei Marin, o confesiune-mărturie, divulgă o solitudine tragică în „închisoarea” prezentului inflexibil şi înjositor. Ironica încercare de „reparație” a propriei vieți. („Te uiți într-o bună zi prostit/ la propria ta viață/ îi mai retuşezi o mână,/ îi mai aşezi o grimasă/ sub aşternuturi de care nimeni nu ştie./ îi mai torni un ghinion în pahar” – (Zece mii de spânzurători), obsesia dezastrului personal („Dar năpârca vineție a dezastrului/ cât de bine mi-o amintesc/. S-a strecurat tiptil încă din copilărie/ pe maidanul din spatele casei noastre,/ şi-a făcut cuib, a inventat jocuri cu miez,/ mi-a sărit în față când tocmai treceam, / cu pas aburit dintr-o vârstă în alta” – O grămăjoară de ace) sau asumarea unei îngrozitoare ipostaze, ce aminteşte de zeița Demetra reprezentată, în zilele cumplitelor ei deznădejdi, cu cap de iapă şi felurite lighioane în pletele coamei („ şi, mai ales, voi avea un curaj nebun/ față de toți şobolanii pe care cu atâta dragoste/ mi i-am împletit în păr / într-o seară la Caien/ atât de departe de casă” – Stăpânita) anticipează , în chip sarcastic, soluția acceptării minciunii protectoare şi, implicit, cea a cuvenitei biciuiri a nedreptului destin:
„Mai devreme sau mai târziu tot te vei întoarce
La minciuna țesută între tine şi lume
Ea, micuță iapă fumurie,
Care îți apără imaginația
Când sloiurile o iau la vale.
O vei striga atunci în gura mare
Şi în copite aurite o vei implora să danseze
Peste ceea ce numai viață nu s-a numi.t
«Te duci să-ți întâmpini destinul?
Atunci nu-ți uita biciul!»” (Septembrie sau mai bine pe ger)
Sentimentul anihilării, într-o lume care, din păcate, nu i-a oferit decât varianta alienării, şi, totodată, refuzul alianței cu o realitate „distrugătoare” şi tiranică aşază poezia Marianei Marin sub semnul unei autentice atitudini protestatare şi al strigătului existențial. Un strigăt întru totul atipic în „corul” bucureştean al optzeciştilor.
Mircea Bârsilă