Eveniment
Marian Drăghici
Interviu cu acad. Solomon Marcus – "Actuala reglementare a moştenirii culturale este cu totul nedreaptă"
Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2/2012
Marian DRĂGHICI: Stimate domnule Profesor, am petrecut sărbătorile acestei ierni cu cele două cărți ale dumneavoastră apărute la sfârşitul lui 2011 la Editura Spandugino: Întâlniri cu/Meetings with SOLOMON MARCUS (2 vol.) şi Răni deschise. Total: 3070 pagini. Impresiile de lector mi le-am notat, deocamdată, într-o recenzie despre Întâlniri cu/Meetings with...., mai la vale, în continuarea interviului. Multe rămân pe-afară. Dar măcar esențialul, în ce vă priveşte, sper să fie prins. Începem interviul, pentru acordarea căruia vă mulțumesc de pe-acum foarte mult, cu o întrebare atipică, anume: ce critică/ce critici vă conving/v-au convins, dintre cei ce s-au exprimat despre cărțile dumneavoastră?
Acad. Solomon MARCUS: Ceva esențial lipseşte în cartea pe care ați avut bunăvoința de a o comenta: cele peste 450 de persoane care contribuie la ea sunt identificate prin profesie şi prin locul de proveniență, dar numai atât. În acest fel, cititorul (în cele mai multe cazuri) nu are cum să distingă între o mare personalitate din matematică, lingvistică, informatică, semiotică, literatură, fizică, chimie, medicină, filosofie, lumea şcolii etc. şi o persoană mai modestă. Cartea a urmărit în mod deliberat să prezinte reacții din cât mai variate profesii, ranguri sociale, generații, locuri geografice etc., singurul numitor comun al contributorilor fiind faptul că s-au întâlnit cu mine sau/şi cu scrierile mele, într-un fel sau altul. În aceste condiții, nici dumneavoastră nu aveați cum să vă călăuziți, în selecția de citate pe care ați operat-o, după valoarea şi semnificația celor pe care-i invocați. Recenzia pe care ați scris-o m-a impresionat prin sensibilitatea şi iubirea cu care ați însoțit-o, mi-ați găsit şi unele calități literare, fapt care m-a bucurat în mod deosebit şi pentru care vă sunt recunoscător, dar, cum se întâmplă de multe ori, ne putem întreba dacă nu cumva câştigul de afectivitate s-a produs în dauna spiritului critic.
În ceea ce priveşte recenziile cărților mele, de-a lungul anilor, modul în care ele au fost citate de diverşi autori, mă voi opri la reacțiile produse de Poetica matematică. Mi-au folosit acele comentarii, pozitive sau negative, care mi-au dat de gândit, m-au stimulat să merg mai departe, să dezvolt unele idei considerate interesante, să argumentez mai bine altele, să renunț la acelea care nu rezistă la o examinare mai atentă. Voi menționa, dintre comentariile superlative, pe acelea ale lui Jean-Marie Klinkenberg, din Grupul de Retorică Generală de la Liège iar, dintre acelea care au negat-o, pe acelea ale retoricianului Vasile Florescu (articolul său a fost publicat, dacă memoria nu mă înşeală, chiar în Viața Românească, în urmă cu vreo 40 de ani). Contestațiile acestuia din urmă erau formulate cu atâta claritate (mă onorau, plasându-mă, ca personaj negativ, în compania lui Gr. C. Moisil), încât îmi indicau cu precizie unde anume trebuie să-mi întăresc argumentele. La fel de utile mi-au fost rezervele critice formulate de Nicolae Manolescu, remarcabil, ca şi Florescu, prin claritatea ideilor. Pe baza unor critici de acest fel, mi-am putut îmbunătăți argumentele în favoarea poeticii matematice. Voi menționa şi o recenzie laudativă, dar în care laudele sunt argumentate, din partea lui Virgil Nemoianu, la Paradigme universale, vol. II.
M.D.: La o carte-feerie aniversară, precum cea despre care vorbim, spiritul meu critic, atât cât e, a reacționat onest, dizolvându-se fără fasoane în admirație.
Începutul autobiografiei dumneavoastră, primul capitol din carte, e memorabil, în stil de mare proză:„Din cea mai fragedă copilărie, îmi amintesc imaginea unei pisici care mă privea de la fereastra unei case, iar eu exclamam, arătând cu degetul spre ea: mâța geam!; privirea ei felină m-a marcat, am rămas de-a lungul anilor într-o contemplare fără sfârşit a misterului din ochii acestui mamifer, mister care a atras interesul atîtor poeți. Apoi îmi amintesc o trăsură cu cai, în care mă urcam şi strigam: cade calul!”. Domnule Profesor, „mâța geam!” cred că n-a mai zis nimeni, nu doar în literatură, în lume, în general. E o expresie bună de făcut din ea poreclă, dacă v-ar fi auzit, bunăoară, alde Moromete. „Contemplarea fără sfârşit a misterului din ochii acestui mamifer”, sună de asemenea foarte poetic. Oare ce ați descoperit prin contemplarea aceea „fără sfârşit” a privirii feline? Este şi aceasta o modalitate de cercetare, desigur. Şi ce înseamnă „fără sfârşit”? Are legătură cu infinitul cunoaşterii matematice? Poate aduce a glumă, dar nu glumesc: înseamnă că ați avut/aveți pisici toată viața, sau unde descopereați vreuna, într-o vizită, în vreun parc, gata, lăsați totul şi reluați actul mistic al contemplării?
Acad. S.M.: Ceea ce te marcheaza în primii ani ai vieții te urmăreşte în continuare până la bătrânețe. Pisica, mai apoi şi alte feline, au devenit pentru mine elemente de referință. Motanul nelipsit de lângă soba fierbinte din casa părintească, adâncit într-un somn parcă etern, în zilele geroase de iarnă, pisoiul jucăuş (“tigru tânăr”) al lui Esenin, pisica lui Baudelaire, metaforă a feminității “cu ochi de metal şi de agate”, pisica dansând la luna a lui Wm. Butler Yeats au îmbogățit trăirile mele personale în materie. Ați văzut tigrul scăpat din Grădina Zoologică din Sibiu? Nu v-ați minunat de frumusețea lui, de privirea sa plină de mândrie, de splendoarea şi eleganța mişcării trupului său, de plăcerea cu care savura libertatea de a alerga în pădure? Pun aici între paranteze sălbaticia sa, care a determinat curmarea vieții sale. Cum să nu te marcheze toate astea? După privirea misterioasă a pisicii, am descoperit-o pe aceea la fel de sfredelitoare a copilului şi mi-am spus totdeauna că, dintre toți cei care trudesc în domeniul educației, nimeni nu mi se pare mai important, după părinți, decât educatoarea şi învățătorul care se află față în față cu câteva zeci de priviri deschise lumii cu o prospețime şi o curiozitate infinite.
Pisoiul este un simbol al jocului, greu se opreşte el din plăcerea gratuită de a urmări mosorul cu ața rostogolit din poala bunicii şi observați cu câtă încântare privesc acest spectacol copiii, care, şi ei, practică instinctiv acelaşi joc gratuit. Numai după ce te-ai întâlnit cu privirile copiilor şi ai înțeles dorința lor profundă de a înțelege lumea, de a se înțelege pe ei, eşti pregătit de a-i educa. Să fie întâmplător faptul că substantivul cel mai frecvent în poeziile lui Eminescu este ochi?
M.D.: Mi-a făcut mult bine lectura celor două volume de la Spandugino, de ce? Am scăpat, cred, sau măcar sunt pe cale să scap, fie şi parțial, de trauma impactului cu matematica în anii de liceu. (Şi de aici nota de simpatie invazivă din comentariul meu la Întâlniri cu/Meetings with).Descopăr abia acum, ce i-ați spus lui Alexandru Paleologu cam pe-atunci, când aveam 16 ani, anume că o pagină de matematică nu este bună dacă, din ea, jumătate nu e limbaj natural. Şi totuşi, domnule Profesor, cum se împacă principiul lui Gauss, privind concentrarea în formule de „dur bazalt”, cum ar zice Ion Barbu, cu jumătatea de pagină de limbaj natural? Este şi ăsta un paradox al gândirii matematice?
Acad. S.M.: Gauss şi Barbilian au subliniat prin ce anume simbolismul matematic excelează, iar un argument ca al lor a motivat istoric introducerea unei componente artificiale a limbajului matematic, proces pe care-l putem asocia cu momentul Descartes-Newton-Galilei, drept început, dus apoi la desăvârşire în secolele următoare. Simbolismul matematic permite să se realizeze o densitate semantică maximă, în expresii minime ca întindere. Subliniind necesitatea şi virtutea acestui simbolism, nu ne contrazicem dacă vom sublinia şi faptul că el nu este suficient, că este absolută nevoie de colaborarea sa cu limbajul natural. Numai din echilibrul lor rezultă mareția limbajului matematic, universalitatea impactului său, deoarece raționamentele au nevoie şi de cuvinte, nu numai de formule. Dacă acest lucru este adevărat în general, el este cu deosebire valabil în ceea ce priveşte manualele şcolare, prin care se formează gândirea copiilor şi adolescenților. Deci, nu este nicio contradicție între ceea ce i-am spus lui Paleologu şi ceea ce au spus Gauss şi Barbilian.
M.D.: În lumea literară ați devenit cunoscut, celebru chiar, cu Poetica matematică (1970) şi prin poemul lui Nichita, din 1971, care se încheie cu versurile: „Matematica s-o fi scriind cu cifre/dar poezia nu se scrie cu cuvinte./Cucurigu!” E un cucurigu răsunător, memorabil în literatura română. Salută ceva sacru, libertatea spiritului. Cum era Nichita Stănescu atunci, cum v-ați cunoscut? Mie mi-a plăcut mult Florin Mugur, a cărui poezie e, din păcate, pe mâinile unui moştenitor testamentar ca Petru Romoşan, condamnată la uitare. Anul trecut s-au împlinit două decenii de la moartea lui Mugur, şi nimic. Am mai deschis subiectul într-un interviu cu Gheorghe Grigurcu, şi tot aşa, nimic.
Acad. S.M.: Nu mai țin bine minte cum l-am cunoscut pe Nichita, cred că mi s-a întâmplat să nimeresc într-un grup din cadrul revistei Gazeta literară, devenită ulterior România literară, grup din care facea parte şi Lucian Raicu.
Aflându-mă de câteva ori în preajma lui Nichita, i-am descoperit o trăsătură pe care o identificasem şi la Ion Barbu, pe vremea când îi fusesem student. Şi unul, şi altul aveau tendința de a transforma comunicarea cotidiană, exclusiv utilitară, în comunicare poetică. Trebuia să ai la tine în permanență un carnețel, să notezi. Ion Barbu vorbea în limbaj poetic şi cu femeia de serviciu, şi cu portarul. Nichita mi-a relatat că frecventase un Cerc de matematică organizat de profesorul său de şcoalã, Ion Grigore. L-am cunoscut personal şi pe acesta, fusese unul dintre cei mai buni profesori de matematică din România. Prin Ion Grigore, Nichita s-a inițiat în aritmetica transfinită, care se află în spatele ciclului Alef la puterea alef, din Laus Ptolemaei. În acest ciclu, se exprimă poetic ideea că operația de ridicare la putere (trecerea de la o mulțime la mulțimea părților ei), repetată suficient, poate conduce la numere transfinite oricât de mari. Faptul face obiectul unei teoreme matematice care, la vremea ei, în secolul al XIX-lea, a provocat o întreagă dezbatere, în care se implicase şi Vaticanul, deoarece din teorema respectivă rezultă că nu există un cel mai mare infinit. Până la urmă, Georg Cantor, creatorul teoriei mulțimilor, a admis existența unui infinit absolut, dar care nu are un statut matematic.
L-am cunoscut şi pe Florin Mugur, iar sinuciderea sa m-a impresionat, deoarece avusese loc în ziua imediat următoare unei sedințe a Consiliului de conducere al Uniunii Scriitorilor, la care m-am aflat față în față cu el şi manifesta o bună dispoziție de-a dreptul contagioasă. Mare mister! Ceea ce-mi spuneți despre moştenirea operei sale trezeşte în mine amintiri foarte neplăcute, de aceeaşi natură. De exemplu, din cauza unei moştenitoare încăpățânate, nu s-au putut publica Memoriile marelui geometru român Gheorghe Vrãnceanu.
Actuala reglementare a moştenirii culturale este cu totul nedreaptă.
M.D.: Tânjirea după inefabil este, din câte-mi dau seama, un motor „tare” al cercetărilor dumneavoastră. Inexprimabilul, ca idee, nu v-a blocat niciodată, nu ați ajuns să spuneți, ca Wittgenstein în Tractatus Logico-Philosophicus, „despre ce nu se poate vorbi, mai bine să se tacă?” Sau, poate acesta e avantajul interdisciplinarității, că un drum, odată înfundat, subiectul cunoscător se „comută” în barca altei discipline, şi astfel, căile şi orizontul cunoaşterii se desfundă, se limpezesc?
Acad. S.M.: Ne permitem să vorbim despre multe lucruri aflate dincolo de puterile limbajului uman. Arta e unul dintre ele. Braque observa că ceea ce este cu adevarăt artistic într-o operă de artă nu poate fi spus în cuvinte. Dar nu numai arta se află în această situație. Limbajul uman, întregul nostru sistem senzorial şi intuitiv îşi încetează competența de îndată ce vrem să depăşim universul macroscopic. Aproape întreaga noastră istorie s-a desfãşurat în context macroscopic şi de aceea apare o criză a limbajului în acele domenii care au ca obiect teritorii aflate dincolo de universul macroscopic, cum ar fi mecanica cuantică, biologia moleculară şi fizica relativistă. Poezia, prin excelență, este din capul locului o întreprindere “imposibilă”, deoarece ea se face, cum bine a observat cineva, nu cu idei, ci cu cuvinte, iar cuvintele fac parte din limbaj; acesta, la rândul său, este o activitate secvențială, aflată sub monitorizarea emisferei cerebrale stângi, în contrast cu intuițiile, afectivitatea şi emoțiile, care se află sub controlul emisferei cerebrale drepte şi care sunt sursa de bază a poeziei. Tot aşa, fizica cuantică, genetica moleculară şi fizica relativistă sunt întreprinderi “imposibile”, în măsura în care studiul lor se face folosind cuvinte, deci limbaj. Nici fața umană nu poate fi individualizată printr-o descriere cu ajutorul cuvintelor. Înțelegem mai mult decât putem spune şi de multe ori spunem lucruri pe care de fapt nu le înțelegem. Le facem pe toate, folosind tot felul de compromisuri (metafora este unul dintre ele). Modificând puțin o observație a lui Roland Barthes, am scris undeva că există două strategii, a piersicii cu un sâmbure impenetrabil şi a cepei cu o infinitate de foi. Prima strategie vede arta ca o piersică; ajuns la sâmburele ei (inefabilul), trebuie să te opreşti. Strategia cepei mi se pare mai atrăgătoare, cu condiția specificată: numărul de foi ale cepei să fie infinit. La fiecare moment, ai reuşit să dai deoparte un număr finit de foi, iar cele rămase îți par inefabile. Dar ceea ce azi este inefabil, poate deveni mâine explicabil. În acest fel, înaintezi mereu, dar îți rămân mereu în față o infinitate de foi, încă neabordate. Din planul secund al vieții, din zonele de dincolo de universul empiric ne vin tot felul de semnale, ne ajută şi inconştientul, şi prin toate ştiința şi arta trăiesc şi triumfă. Totul e oximoronic în jurul nostru.
M.D.: În copilărie, tatăl dumneavoastră v-a tocmit un educator religios, a cărui metodă de catehizare, să zic aşa, v-a lăsat rece. Dați-mi voie să vă întreb, ce urmări a avut acea experiență asupra educației dumneavoastră mistic-spirituale? E adânc împământenit „mitul” acesta, o realitate de fapt, că evreii coreligionari se ajută la greu. Or, aflăm că, venind la Bucureşti, ați îndurat sărăcie şi privațiuni ca sub ocupație, ați scris Poetica matematică, într-un scenariu de film holywoodian, pe o margine de pat şi un scaun. Că vă făceați veacul, cum se spune, citind şi meditând, şi scriind, prin parcuri, la restaurantul Casei Universitarilor, prin biblioteci publice – din lipsa unei locuințe adecvate. Cum de nu ați emigrat atunci, domnule Profesor?
Acad. S.M.: Deoarece această întrebare mi s-a pus de nenumărate ori, sunt nevoit şi eu să repet, pentru a nu ştiu câta oară, acelaşi răspuns: Alții îmi pun această întrebare; eu nu am simțit niciodată nevoia de a mi-o pune. Dar faptul că ea mi se repetă obsedant mã determinã să-ntorc vorba. S-ar fi întâmplat acest lucru dacă nu eram evreu? Nu cumva funcționează aici, poate fără a ne da seama, presupoziția că locul evreilor e în altă parte, cum mi se repeta mereu în adolescență? Am fost de multe ori victima acestei mentalități, inoculate prin transmiterea de la o generație la alta a unor prejudecăți care vin dintr-un trecut îndepărtat. În perioada comunistă, prin anii 50-60, se făceau liste de cadre didactice universitare cărora urma să li se repartizeze locuințe, în blocuri construite de Stat. Au existat blocuri întregi repartizate universitarilor. Eu nu ajungeam niciodată pe un loc din partea de sus a listei, probabil din cauza ca eram suspectat ca voi face cerere de plecare definitivă.
În ceea ce priveşte mitul „evreilor coreligionari care se ajută la greu”, el face parte din Dicționarul ideilor primite, al lui Flaubert; nu cred ca fenomenul este mai puțin valabil la alte religii.
M.D.: Curiozitatea mea se referă la evoluția intelectual-spirituală a lui Solomon Marcus, şi-atât. Personal presupun că nu ați emigrat, cu toată mizeria regimului ceauşist, tocmai din motive profesionale. Fiindcă în afara limbii române v-ar fi fost mai greu, dacă nu imposibil, să faceți câte ați făcut, Lingvistică matematică, spre exemplu. Întocmai cum un poet e de neimaginat a se exprima deplin în afara idiomului său. Ori poate mă înşel?
Acad. S.M. Sunteți aproape de realitate. Nevoia de a mă putea exprima cu toate nuanțele posibile a fost totdeauna vitală pentru mine. M-am putut face înțeles în engleză sau franceză, în diferite țãri în care am fost invitat, dar nu cu nuanțele pe care mi le oferă limba pe care o vorbesc din frageda mea copilãrie.
Dar mai este ceva, poate şi mai important. Contactul meu uman cu generații succesive de studenți şi de cititori mi-a creat legãturi puternice, intelectuale şi afective, cu tot mai mulți oameni ai acestui pământ; o confirmare o aveți în cartea pe care o comentați în numărul de față al revistei Viața Româneascã. Observați că şi o mare parte din mesajele din afara României, incluse în carte, provin de la foşti studenți ai mei.
M.D.: Ce legătură are matematica cu iubirea, cu eternul feminin? La poezie, femeia este inspiratoare, să nu zic muză, dar la matematică? Am avut un excelent profesor de literatură în liceu, Ion Cănăvoiu, coleg de facultate cu Ioan Alexandru şi Ana Blandiana, care mi-a deschis ochii, mare, asupra lui Ion Barbu. Şi azi, după ce am aflat, dintr-un articol al dumneavoastră, că acest om fenomenal, de geniu, şi-a „turnat”pe unii dintre colegii săi matematicieni la Siguranță, continuă totuşi să-mi fie drag! Nu ca înainte, dar totuşi drag. Şi pentru poezie, şi pentru eseuri, şi pentru Arghezi, şi pentru Mateiu Caragiale, şi pentru legenda de mare crai, performer al erosului. Dar „turnător”?! Cum comentați?
Acad. S.M.: Eu n-am făcut decât să preiau informația furnizată de ediția Ion Barbu din seria de Opere fundamentale, coordonată de Eugen Simion. Trebuie să fim realişti şi să nu credem că, dacă cineva excelează într-o anumită direcție, atunci excelează automat în toate privințele. Se întâmplă ca un poet autentic să fie uneori într-o relație proastă cu morala. L-am putut ierta pe Ion Barbu şi, mai mult, am ajuns să-l iubesc, după ce l-am cunoscut mai bine, deşi îi cunoşteam păcatele. Mi-am dat seama că rătăcirile lui politice şi morale s-au produs pe fondul unui temperament coleric şi al unor nemulțumiri determinate de anumite nedreptăți cărora le-a căzut victimă. I-am descoperit un suflet de copil, pe care nimic nu l-a putut clinti din atitudinea de mirare în fața miracolului existenței. Admirația şi iubirea cu care i-a înconjurat pe studenții care manifestau pasiune şi talent mi s-au părut exemplare. Dar aceasta nu înseamnă să subestimăm gravitatea socială a rătăcirilor sale, modul penibil în care a trecut de la Hitler la Stalin (pe care-l lăuda pentru felul în care, sub conducerea sa, a înflorit algebra în Uniunea Sovietică), chiar dacă ştiu bine că nu era sincer în niciuna dintre aceste atitudini. Am văzut că şi azi există tineri care se întreabă: Mişcarea legionară a fost ea chiar un lucru negativ, din moment ce a fost lăudată de mari spirite ca Ion Barbu şi Mircea Eliade? Vă dați seama, cu atât mai mult, ce a putut să însemne, în epoca respectivă, pentru tineretul de atunci, exemplul unor legionari de o înălțime intelectuală ca aceea a lui Barbu sau Eliade.
În ceea ce priveşte relația matematicii cu iubirea, vă informez că în anul 2008 a apărut la Editura A.K. Peters Ltd. (Wellesley, Massachusetts) volumul Strange Attractors. Poems of Love and Mathematics, o antologie (coordonată de Sarah Glaz şi Joanne Growney) de poezie dedicată iubirii, văzută cu ochelarii matematicii. Poate că vi se pare straniu acest lucru, dar iată că se întâlnesc pe această idee Lucian Blaga, J.V. Cunningham, Emily Dickinson, Stanislaw Lem, Marjorie Maddox, Regele Solomon, Andrei Voznesensky, Rafael Alberti, Dante Alighieri, Robert Frost, Carl Sandburg, John Updike, Lewis Carroll, Hanns Cibulka, Marion Deutsche Cohen, Howard Nemerow, Pablo Neruda, Raymond Queneau, pentru a nu numi decât o parte a celor prezenți în această antologie.
M.D.: Nimic nu mi se pare straniu când e vorba de poezie. Am citit, vă asigur, bună parte din autorii de mai sus. Din adânci tinereți citesc la ei (e adevărat, fără a urmări un anume răspuns, ca în cazul de față) şi-i voi mai citi, poate, pe unii, un timp. Acum şi aici interesează strict părerea dumneavoastră în ce priveşte „ecuația” mate-mister feminin-creație, dacă există. Presupun că există, prin analogie cu „ecuația” omologată poezie-mister feminin-creație. Nu sunt cele două, poezia şi matematica, fiice al mitului, cum convingător arătați?
Acad. S.M.: Provocarea pe care mi-o lansați mã obligã să amintesc ceea ce, pentru mine, reprezintã un numitor comun al artei şi matematicii: infinitul şi plasarea într-un univers de ficțiune, în care intuițiile noastre curente nu mai sunt valabile. De aici, până la mister şi feminitate, nu-i decât un pas. Conceptual, infinitul nu poate fi epuizat, ci doar apropiat asimptotic iar plasarea într-un univers de ficțiune nu face decâț să potențeze poeticitatea matematicii. Matematica propune anumite entități fundamentale, cum ar fi numãrul, punctul, linia, cercul, pătratul, triunghiul, sfera, cubul, prisma, piramida, elipsa, hiperbola, parabola, conul, cilindrul, polinomul, logaritmul, exponențiala, ecuația, limita, convergența, asimptoticul, fractalul cu o capacitate de simbolizare inepuizabilã, din care nici femininul nu poate lipsi.
Citiți-l pe Novalis, Wenn nicht mehr Zahlen und Figuren/ Sind Schl?ssel aller Kreaturen,/ Wenn die, so singen oder k?ssen,/ Mehr als die Tiefgelehrten wissen,Wenn sich die Welt ins freie Leben/ Und in die Welt wird zur?ck begeben,/ Wenn dann sich wieder Licht und Schatten/ Zu echter Klarheit widen gatten/ Und man in Märchen und Gedichten/ Erkennt de wahren Welgeschichten/ Dann fliegt vor einem geheimen Wort/ Das ganze verkehrte Wesen fort.
Ca o ilustrare a acestui fenomen, voi evoca, pe lângă cartea deja menționată, o alta, antologia editată în anul 2010 de Alfred Schreiber Die Leier des Pythagoras. Gedichte aus mathematischen Gründen) Wiesbaden, Vieweg Teubner, în care algebra, exponențiala şi radicalul, principiul lui Heisenberg, atomul şi pisica lui Schrödinger sunt prezente; tot din aceastã antologie am extras şi poemul lui Novalis, reprodus mai sus.
M.D.: Ați comentat poezia lui Eminescu, Bacovia, Nichita, Sorescu, Doinaş, ca să nu mai vorbim de Ion Barbu. Dintre poeții de azi, ce ați ales să citiți – dacă ați ales?
Acad. S.M.: Apariția internetului şi libertatea de călătorie, cadouri nesperate ale anilor 90 ai secolului trecut, mi-au dat posibilitatea de a mă documenta mult mai bine şi de a intensifica interacțiunea mea cu cei cu care, oriunde s-ar afla ei pe aceasta planetă, îmi descopăr o lungime de undă comună. Participarea la întâlniri internaționale tot mai frecvente, pe teme care aduc în aceeaşi albie ştiința şi umanistica, matematica şi arta, mi-a permis să înțeleg noile orizonturi ale culturii, care nu mai suportă compartimentări rigide, consacrate de o lungă tradiție, de care ar trebui să încercăm acum să ne despărțim. Din păcate, în ciuda existenței unor valori incontestabile în rândul tinerei generații de poeți, în cele mai multe cazuri orizontul cultural prea limitat împiedică valorificarea satisfăcătoare a unor talente incontestabile. Se pot menționa şi unele exceptii, cum ar fi, de exemplu, Mircea Cărtărescu. Azi, nu cred că mai e posibilă o mare poezie, în absența unui orizont cultural corespunzător. Nu e niciodată prea târziu să învățăm.
M.D.: De învățat, învățăm, depinde şi ce învățăm, şi de la cine. De aceea stăm de vorbă cu dumneavoastră şi cu cărțile dumneavoastră. În acest moment mărturisesc că sunt fascinat de sentimentul trans-istoric al timpului, pe care-l degajă răspunsul de mai sus. Mircea Cărtărescu şi ai săi congeneri, tineri în 2012? Vă asigur, domnule Profesor, că la 50-60 de ani poetul nu mai e de mult tânăr, ci de multe ori mort, foarte mort. Fie prin lăsare de poezie, fie prin lăsare de viață. Prin lăsare de poezie mai rar – cazul lui Mircea Cărtărescu însuşi; prin lăsare de viață, cel mai adesea.
Acad S.M.: Nu m-ați întrebat despre poeții tineri, ci despre poeții de azi; iar Cărtărescu este un poet de azi. Sunt şi sub impresia extraordinarei sale cărți despre Eminescu, pe care am citit-o recent. Pe cei care au acum 25, 30 de ani îi citesc uneori în reviste literare, dar nu mi-au reținut atenția, poate că nu aveam disponibilitatea necesară.
M.D.: Excepțiile la care vă referiți, poate 10, poate 20 de nume, scriu o poezie europeană lipsită de complexe culturale, o recunosc critici dintre cei mai avizați. Precizarea se impune, ca să nu rămână cumva cititorii dumneavoastră, din afara lumii literare, din țară şi străinătate, cu impresia că există o criză a valorii poeziei în România.O criză a receptării/circulației/decantării valorilor, mai degrabă. Poate vom reveni la subiect.
Ca observator atent al lumii în care trăim, antrenat zilnic pe Internet, care credeți că este cea mai importantă cucerire benefică – la nivel de personalități, instituții, mişcare de idei –, în viața noastră culturală şi nu numai, după Revoluție?
Acad. S.M.: Cea mai importantă a fost cucerirea libertății, pe care am resimțit-o personal, prin posibilitatea de a participa la numeroase întâlniri ştiințifice internaționale şi de a comunica uşor cu lumea. O dramă a societății noastre este faptul că pentru o mare parte a populației libertatea nu este un lucru foarte important. Poate la acest lucru s-a gândit Marin Preda, când a observat că „poporul român este uşor de guvernat”. De libertate au nevoie în primul rând oamenii de cultură. Desigur, la un nivel mai elementar, orice om are nevoie de libertate, de exemplu de libertatea de a se deplasa dintr-un loc în altul. Nimănui nu-i place să stea la închisoare. Dar în ceea ce priveşte libertatea de gândire, de exprimare a opiniilor, de a-i alege pe cei care ne conduc, de comunicare cu lumea, prea mulți sunt cei care nu au o nevoie organică de ele.
În 1990, s-a declanşat un spectacol, pentru mine, de neuitat: sute de tineri doritori de a studia la universități occidentale, de a-şi face acolo un doctorat, m-au abordat, pentru a le da o Recomandare. Fenomenul a fost de o deosebită amploare, am urmărit modul în care şi alți colegi ai mei, şi ei profesori universitari, au dat recomandări similare. Mii, poate zeci de mii de tineri români au beneficiat de stagii la universități occidentale, traiectoriile lor fiind dintre cele mai variate. Fapt este că dintre aceştia s-au recrutat mulți dintre cei care acum fac parte din elita societății noastre. S-a repetat, la o scară mai mare, fenomenul de la mijlocul secolului al XIX-lea, al intelectualilor români care, întorşi de la studii, din Occident, au inițiat înnoirea de la 1848, apoi un fenomen similar, care a generat naşterea Societății Junimea. Procesul a continuat în secolul trecut, când, de exemplu, cei din generația mea, a celor care şi-au făcut studiile universitare imediat după al doilea război mondial, au avut ca profesori pe cei care obținuseră doctorate la Sorbona din Paris, la Roma sau la Göttingen. Fenomenul s-a întrerupt pentru câteva decenii, dar de peste 20 de ani metabolismul nostru cu lumea decurge în mod normal. Am explicat cu alte ocazii de ce nu trebuie să ne sperie faptul că unii dintre cei care pleacă ocupă poziții în Occident. Faptul este normal şi e valabil nu numai pentru România, ci şi pentru multe alte țări. Mai mult, faptul de a avea în Vest o comunitate ştiințifică şi culturală românească este un sprijin deosebit pentru cei din țară. Apariția internetului a potențat la dimensiuni uriaşe intereacțiune noastră cu lumea, în particular cu românii din Vest – a se vedea cât de mult a crescut numărul cercetărilor în colaborare cu cei din Vest.
Un pariu major al culturii noastre este acum să reuşim să conciliem înțelegerea tradițională a identității româneşti cu aceea care decurge din globalizarea contextului în care se desfăşoară nu numai viața economică şi politică, ci şi activitatea culturală, arta şi ştiința, filosofia şi ingineria. Ne aflăm, mutatis mutandis, în condițiile care l-au condus pe Titu Maiorescu la inițierea Societății Junimea, în anul 1863. Ce înseamnă, azi, a stabili o relație corectă între tradiție şi înnoire, între local şi universal? Înseamnă, de exemplu, să înțelegem că o expresie ca România europeană nu este nici pleonastică, nici oximoronică; să înțelegem că nu e nicio contradicție între a folosi limba română în România, a-i studia şi respecta istoria, pe de o parte, şi a scrie în limba engleză, atunci când comunicăm cu lumea şi vrem să ne afirmăm la scară planetară, pe de altă parte. Dar şi multe altele.
M.D.: În urmă cu aproximativ doi ani, un elev de liceu de clasa a XII-a, ne-a trimis versuri. Evident talentat, cu lecturi diversificate şi imaginație debordantă, trase într-un discurs teribilist-amețitor. Am amânat să-l debutăm, ca să se aşeze mai întâi în „apele lui”, să se limpezească poetic. Recent, după o pauză de un an şi ceva, l-am căutat prin email pe Radu Alexandru, aşa îl cheamă, să-mi trimită, dacă a mai scris, versuri pentru debut. Student la Matematică şi Filozofie, spune că s-a dedicat cercetării matematice cu profesorul său. Nu l-am întrebat cine este profesorul. Nici nu l-am pus la curent cu interviul, va fi surprins să se descopere aici, citit şi eventual comentat de academicianul Solomon Marcus.
Acad. Solomon MARCUS: Ceva esențial lipseşte în cartea pe care ați avut bunăvoința de a o comenta: cele peste 450 de persoane care contribuie la ea sunt identificate prin profesie şi prin locul de proveniență, dar numai atât. În acest fel, cititorul (în cele mai multe cazuri) nu are cum să distingă între o mare personalitate din matematică, lingvistică, informatică, semiotică, literatură, fizică, chimie, medicină, filosofie, lumea şcolii etc. şi o persoană mai modestă. Cartea a urmărit în mod deliberat să prezinte reacții din cât mai variate profesii, ranguri sociale, generații, locuri geografice etc., singurul numitor comun al contributorilor fiind faptul că s-au întâlnit cu mine sau/şi cu scrierile mele, într-un fel sau altul. În aceste condiții, nici dumneavoastră nu aveați cum să vă călăuziți, în selecția de citate pe care ați operat-o, după valoarea şi semnificația celor pe care-i invocați. Recenzia pe care ați scris-o m-a impresionat prin sensibilitatea şi iubirea cu care ați însoțit-o, mi-ați găsit şi unele calități literare, fapt care m-a bucurat în mod deosebit şi pentru care vă sunt recunoscător, dar, cum se întâmplă de multe ori, ne putem întreba dacă nu cumva câştigul de afectivitate s-a produs în dauna spiritului critic.
În ceea ce priveşte recenziile cărților mele, de-a lungul anilor, modul în care ele au fost citate de diverşi autori, mă voi opri la reacțiile produse de Poetica matematică. Mi-au folosit acele comentarii, pozitive sau negative, care mi-au dat de gândit, m-au stimulat să merg mai departe, să dezvolt unele idei considerate interesante, să argumentez mai bine altele, să renunț la acelea care nu rezistă la o examinare mai atentă. Voi menționa, dintre comentariile superlative, pe acelea ale lui Jean-Marie Klinkenberg, din Grupul de Retorică Generală de la Liège iar, dintre acelea care au negat-o, pe acelea ale retoricianului Vasile Florescu (articolul său a fost publicat, dacă memoria nu mă înşeală, chiar în Viața Românească, în urmă cu vreo 40 de ani). Contestațiile acestuia din urmă erau formulate cu atâta claritate (mă onorau, plasându-mă, ca personaj negativ, în compania lui Gr. C. Moisil), încât îmi indicau cu precizie unde anume trebuie să-mi întăresc argumentele. La fel de utile mi-au fost rezervele critice formulate de Nicolae Manolescu, remarcabil, ca şi Florescu, prin claritatea ideilor. Pe baza unor critici de acest fel, mi-am putut îmbunătăți argumentele în favoarea poeticii matematice. Voi menționa şi o recenzie laudativă, dar în care laudele sunt argumentate, din partea lui Virgil Nemoianu, la Paradigme universale, vol. II.
M.D.: La o carte-feerie aniversară, precum cea despre care vorbim, spiritul meu critic, atât cât e, a reacționat onest, dizolvându-se fără fasoane în admirație.
Începutul autobiografiei dumneavoastră, primul capitol din carte, e memorabil, în stil de mare proză:„Din cea mai fragedă copilărie, îmi amintesc imaginea unei pisici care mă privea de la fereastra unei case, iar eu exclamam, arătând cu degetul spre ea: mâța geam!; privirea ei felină m-a marcat, am rămas de-a lungul anilor într-o contemplare fără sfârşit a misterului din ochii acestui mamifer, mister care a atras interesul atîtor poeți. Apoi îmi amintesc o trăsură cu cai, în care mă urcam şi strigam: cade calul!”. Domnule Profesor, „mâța geam!” cred că n-a mai zis nimeni, nu doar în literatură, în lume, în general. E o expresie bună de făcut din ea poreclă, dacă v-ar fi auzit, bunăoară, alde Moromete. „Contemplarea fără sfârşit a misterului din ochii acestui mamifer”, sună de asemenea foarte poetic. Oare ce ați descoperit prin contemplarea aceea „fără sfârşit” a privirii feline? Este şi aceasta o modalitate de cercetare, desigur. Şi ce înseamnă „fără sfârşit”? Are legătură cu infinitul cunoaşterii matematice? Poate aduce a glumă, dar nu glumesc: înseamnă că ați avut/aveți pisici toată viața, sau unde descopereați vreuna, într-o vizită, în vreun parc, gata, lăsați totul şi reluați actul mistic al contemplării?
Acad. S.M.: Ceea ce te marcheaza în primii ani ai vieții te urmăreşte în continuare până la bătrânețe. Pisica, mai apoi şi alte feline, au devenit pentru mine elemente de referință. Motanul nelipsit de lângă soba fierbinte din casa părintească, adâncit într-un somn parcă etern, în zilele geroase de iarnă, pisoiul jucăuş (“tigru tânăr”) al lui Esenin, pisica lui Baudelaire, metaforă a feminității “cu ochi de metal şi de agate”, pisica dansând la luna a lui Wm. Butler Yeats au îmbogățit trăirile mele personale în materie. Ați văzut tigrul scăpat din Grădina Zoologică din Sibiu? Nu v-ați minunat de frumusețea lui, de privirea sa plină de mândrie, de splendoarea şi eleganța mişcării trupului său, de plăcerea cu care savura libertatea de a alerga în pădure? Pun aici între paranteze sălbaticia sa, care a determinat curmarea vieții sale. Cum să nu te marcheze toate astea? După privirea misterioasă a pisicii, am descoperit-o pe aceea la fel de sfredelitoare a copilului şi mi-am spus totdeauna că, dintre toți cei care trudesc în domeniul educației, nimeni nu mi se pare mai important, după părinți, decât educatoarea şi învățătorul care se află față în față cu câteva zeci de priviri deschise lumii cu o prospețime şi o curiozitate infinite.
Pisoiul este un simbol al jocului, greu se opreşte el din plăcerea gratuită de a urmări mosorul cu ața rostogolit din poala bunicii şi observați cu câtă încântare privesc acest spectacol copiii, care, şi ei, practică instinctiv acelaşi joc gratuit. Numai după ce te-ai întâlnit cu privirile copiilor şi ai înțeles dorința lor profundă de a înțelege lumea, de a se înțelege pe ei, eşti pregătit de a-i educa. Să fie întâmplător faptul că substantivul cel mai frecvent în poeziile lui Eminescu este ochi?
M.D.: Mi-a făcut mult bine lectura celor două volume de la Spandugino, de ce? Am scăpat, cred, sau măcar sunt pe cale să scap, fie şi parțial, de trauma impactului cu matematica în anii de liceu. (Şi de aici nota de simpatie invazivă din comentariul meu la Întâlniri cu/Meetings with).Descopăr abia acum, ce i-ați spus lui Alexandru Paleologu cam pe-atunci, când aveam 16 ani, anume că o pagină de matematică nu este bună dacă, din ea, jumătate nu e limbaj natural. Şi totuşi, domnule Profesor, cum se împacă principiul lui Gauss, privind concentrarea în formule de „dur bazalt”, cum ar zice Ion Barbu, cu jumătatea de pagină de limbaj natural? Este şi ăsta un paradox al gândirii matematice?
Acad. S.M.: Gauss şi Barbilian au subliniat prin ce anume simbolismul matematic excelează, iar un argument ca al lor a motivat istoric introducerea unei componente artificiale a limbajului matematic, proces pe care-l putem asocia cu momentul Descartes-Newton-Galilei, drept început, dus apoi la desăvârşire în secolele următoare. Simbolismul matematic permite să se realizeze o densitate semantică maximă, în expresii minime ca întindere. Subliniind necesitatea şi virtutea acestui simbolism, nu ne contrazicem dacă vom sublinia şi faptul că el nu este suficient, că este absolută nevoie de colaborarea sa cu limbajul natural. Numai din echilibrul lor rezultă mareția limbajului matematic, universalitatea impactului său, deoarece raționamentele au nevoie şi de cuvinte, nu numai de formule. Dacă acest lucru este adevărat în general, el este cu deosebire valabil în ceea ce priveşte manualele şcolare, prin care se formează gândirea copiilor şi adolescenților. Deci, nu este nicio contradicție între ceea ce i-am spus lui Paleologu şi ceea ce au spus Gauss şi Barbilian.
M.D.: În lumea literară ați devenit cunoscut, celebru chiar, cu Poetica matematică (1970) şi prin poemul lui Nichita, din 1971, care se încheie cu versurile: „Matematica s-o fi scriind cu cifre/dar poezia nu se scrie cu cuvinte./Cucurigu!” E un cucurigu răsunător, memorabil în literatura română. Salută ceva sacru, libertatea spiritului. Cum era Nichita Stănescu atunci, cum v-ați cunoscut? Mie mi-a plăcut mult Florin Mugur, a cărui poezie e, din păcate, pe mâinile unui moştenitor testamentar ca Petru Romoşan, condamnată la uitare. Anul trecut s-au împlinit două decenii de la moartea lui Mugur, şi nimic. Am mai deschis subiectul într-un interviu cu Gheorghe Grigurcu, şi tot aşa, nimic.
Acad. S.M.: Nu mai țin bine minte cum l-am cunoscut pe Nichita, cred că mi s-a întâmplat să nimeresc într-un grup din cadrul revistei Gazeta literară, devenită ulterior România literară, grup din care facea parte şi Lucian Raicu.
Aflându-mă de câteva ori în preajma lui Nichita, i-am descoperit o trăsătură pe care o identificasem şi la Ion Barbu, pe vremea când îi fusesem student. Şi unul, şi altul aveau tendința de a transforma comunicarea cotidiană, exclusiv utilitară, în comunicare poetică. Trebuia să ai la tine în permanență un carnețel, să notezi. Ion Barbu vorbea în limbaj poetic şi cu femeia de serviciu, şi cu portarul. Nichita mi-a relatat că frecventase un Cerc de matematică organizat de profesorul său de şcoalã, Ion Grigore. L-am cunoscut personal şi pe acesta, fusese unul dintre cei mai buni profesori de matematică din România. Prin Ion Grigore, Nichita s-a inițiat în aritmetica transfinită, care se află în spatele ciclului Alef la puterea alef, din Laus Ptolemaei. În acest ciclu, se exprimă poetic ideea că operația de ridicare la putere (trecerea de la o mulțime la mulțimea părților ei), repetată suficient, poate conduce la numere transfinite oricât de mari. Faptul face obiectul unei teoreme matematice care, la vremea ei, în secolul al XIX-lea, a provocat o întreagă dezbatere, în care se implicase şi Vaticanul, deoarece din teorema respectivă rezultă că nu există un cel mai mare infinit. Până la urmă, Georg Cantor, creatorul teoriei mulțimilor, a admis existența unui infinit absolut, dar care nu are un statut matematic.
L-am cunoscut şi pe Florin Mugur, iar sinuciderea sa m-a impresionat, deoarece avusese loc în ziua imediat următoare unei sedințe a Consiliului de conducere al Uniunii Scriitorilor, la care m-am aflat față în față cu el şi manifesta o bună dispoziție de-a dreptul contagioasă. Mare mister! Ceea ce-mi spuneți despre moştenirea operei sale trezeşte în mine amintiri foarte neplăcute, de aceeaşi natură. De exemplu, din cauza unei moştenitoare încăpățânate, nu s-au putut publica Memoriile marelui geometru român Gheorghe Vrãnceanu.
Actuala reglementare a moştenirii culturale este cu totul nedreaptă.
M.D.: Tânjirea după inefabil este, din câte-mi dau seama, un motor „tare” al cercetărilor dumneavoastră. Inexprimabilul, ca idee, nu v-a blocat niciodată, nu ați ajuns să spuneți, ca Wittgenstein în Tractatus Logico-Philosophicus, „despre ce nu se poate vorbi, mai bine să se tacă?” Sau, poate acesta e avantajul interdisciplinarității, că un drum, odată înfundat, subiectul cunoscător se „comută” în barca altei discipline, şi astfel, căile şi orizontul cunoaşterii se desfundă, se limpezesc?
Acad. S.M.: Ne permitem să vorbim despre multe lucruri aflate dincolo de puterile limbajului uman. Arta e unul dintre ele. Braque observa că ceea ce este cu adevarăt artistic într-o operă de artă nu poate fi spus în cuvinte. Dar nu numai arta se află în această situație. Limbajul uman, întregul nostru sistem senzorial şi intuitiv îşi încetează competența de îndată ce vrem să depăşim universul macroscopic. Aproape întreaga noastră istorie s-a desfãşurat în context macroscopic şi de aceea apare o criză a limbajului în acele domenii care au ca obiect teritorii aflate dincolo de universul macroscopic, cum ar fi mecanica cuantică, biologia moleculară şi fizica relativistă. Poezia, prin excelență, este din capul locului o întreprindere “imposibilă”, deoarece ea se face, cum bine a observat cineva, nu cu idei, ci cu cuvinte, iar cuvintele fac parte din limbaj; acesta, la rândul său, este o activitate secvențială, aflată sub monitorizarea emisferei cerebrale stângi, în contrast cu intuițiile, afectivitatea şi emoțiile, care se află sub controlul emisferei cerebrale drepte şi care sunt sursa de bază a poeziei. Tot aşa, fizica cuantică, genetica moleculară şi fizica relativistă sunt întreprinderi “imposibile”, în măsura în care studiul lor se face folosind cuvinte, deci limbaj. Nici fața umană nu poate fi individualizată printr-o descriere cu ajutorul cuvintelor. Înțelegem mai mult decât putem spune şi de multe ori spunem lucruri pe care de fapt nu le înțelegem. Le facem pe toate, folosind tot felul de compromisuri (metafora este unul dintre ele). Modificând puțin o observație a lui Roland Barthes, am scris undeva că există două strategii, a piersicii cu un sâmbure impenetrabil şi a cepei cu o infinitate de foi. Prima strategie vede arta ca o piersică; ajuns la sâmburele ei (inefabilul), trebuie să te opreşti. Strategia cepei mi se pare mai atrăgătoare, cu condiția specificată: numărul de foi ale cepei să fie infinit. La fiecare moment, ai reuşit să dai deoparte un număr finit de foi, iar cele rămase îți par inefabile. Dar ceea ce azi este inefabil, poate deveni mâine explicabil. În acest fel, înaintezi mereu, dar îți rămân mereu în față o infinitate de foi, încă neabordate. Din planul secund al vieții, din zonele de dincolo de universul empiric ne vin tot felul de semnale, ne ajută şi inconştientul, şi prin toate ştiința şi arta trăiesc şi triumfă. Totul e oximoronic în jurul nostru.
M.D.: În copilărie, tatăl dumneavoastră v-a tocmit un educator religios, a cărui metodă de catehizare, să zic aşa, v-a lăsat rece. Dați-mi voie să vă întreb, ce urmări a avut acea experiență asupra educației dumneavoastră mistic-spirituale? E adânc împământenit „mitul” acesta, o realitate de fapt, că evreii coreligionari se ajută la greu. Or, aflăm că, venind la Bucureşti, ați îndurat sărăcie şi privațiuni ca sub ocupație, ați scris Poetica matematică, într-un scenariu de film holywoodian, pe o margine de pat şi un scaun. Că vă făceați veacul, cum se spune, citind şi meditând, şi scriind, prin parcuri, la restaurantul Casei Universitarilor, prin biblioteci publice – din lipsa unei locuințe adecvate. Cum de nu ați emigrat atunci, domnule Profesor?
Acad. S.M.: Deoarece această întrebare mi s-a pus de nenumărate ori, sunt nevoit şi eu să repet, pentru a nu ştiu câta oară, acelaşi răspuns: Alții îmi pun această întrebare; eu nu am simțit niciodată nevoia de a mi-o pune. Dar faptul că ea mi se repetă obsedant mã determinã să-ntorc vorba. S-ar fi întâmplat acest lucru dacă nu eram evreu? Nu cumva funcționează aici, poate fără a ne da seama, presupoziția că locul evreilor e în altă parte, cum mi se repeta mereu în adolescență? Am fost de multe ori victima acestei mentalități, inoculate prin transmiterea de la o generație la alta a unor prejudecăți care vin dintr-un trecut îndepărtat. În perioada comunistă, prin anii 50-60, se făceau liste de cadre didactice universitare cărora urma să li se repartizeze locuințe, în blocuri construite de Stat. Au existat blocuri întregi repartizate universitarilor. Eu nu ajungeam niciodată pe un loc din partea de sus a listei, probabil din cauza ca eram suspectat ca voi face cerere de plecare definitivă.
În ceea ce priveşte mitul „evreilor coreligionari care se ajută la greu”, el face parte din Dicționarul ideilor primite, al lui Flaubert; nu cred ca fenomenul este mai puțin valabil la alte religii.
M.D.: Curiozitatea mea se referă la evoluția intelectual-spirituală a lui Solomon Marcus, şi-atât. Personal presupun că nu ați emigrat, cu toată mizeria regimului ceauşist, tocmai din motive profesionale. Fiindcă în afara limbii române v-ar fi fost mai greu, dacă nu imposibil, să faceți câte ați făcut, Lingvistică matematică, spre exemplu. Întocmai cum un poet e de neimaginat a se exprima deplin în afara idiomului său. Ori poate mă înşel?
Acad. S.M. Sunteți aproape de realitate. Nevoia de a mă putea exprima cu toate nuanțele posibile a fost totdeauna vitală pentru mine. M-am putut face înțeles în engleză sau franceză, în diferite țãri în care am fost invitat, dar nu cu nuanțele pe care mi le oferă limba pe care o vorbesc din frageda mea copilãrie.
Dar mai este ceva, poate şi mai important. Contactul meu uman cu generații succesive de studenți şi de cititori mi-a creat legãturi puternice, intelectuale şi afective, cu tot mai mulți oameni ai acestui pământ; o confirmare o aveți în cartea pe care o comentați în numărul de față al revistei Viața Româneascã. Observați că şi o mare parte din mesajele din afara României, incluse în carte, provin de la foşti studenți ai mei.
M.D.: Ce legătură are matematica cu iubirea, cu eternul feminin? La poezie, femeia este inspiratoare, să nu zic muză, dar la matematică? Am avut un excelent profesor de literatură în liceu, Ion Cănăvoiu, coleg de facultate cu Ioan Alexandru şi Ana Blandiana, care mi-a deschis ochii, mare, asupra lui Ion Barbu. Şi azi, după ce am aflat, dintr-un articol al dumneavoastră, că acest om fenomenal, de geniu, şi-a „turnat”pe unii dintre colegii săi matematicieni la Siguranță, continuă totuşi să-mi fie drag! Nu ca înainte, dar totuşi drag. Şi pentru poezie, şi pentru eseuri, şi pentru Arghezi, şi pentru Mateiu Caragiale, şi pentru legenda de mare crai, performer al erosului. Dar „turnător”?! Cum comentați?
Acad. S.M.: Eu n-am făcut decât să preiau informația furnizată de ediția Ion Barbu din seria de Opere fundamentale, coordonată de Eugen Simion. Trebuie să fim realişti şi să nu credem că, dacă cineva excelează într-o anumită direcție, atunci excelează automat în toate privințele. Se întâmplă ca un poet autentic să fie uneori într-o relație proastă cu morala. L-am putut ierta pe Ion Barbu şi, mai mult, am ajuns să-l iubesc, după ce l-am cunoscut mai bine, deşi îi cunoşteam păcatele. Mi-am dat seama că rătăcirile lui politice şi morale s-au produs pe fondul unui temperament coleric şi al unor nemulțumiri determinate de anumite nedreptăți cărora le-a căzut victimă. I-am descoperit un suflet de copil, pe care nimic nu l-a putut clinti din atitudinea de mirare în fața miracolului existenței. Admirația şi iubirea cu care i-a înconjurat pe studenții care manifestau pasiune şi talent mi s-au părut exemplare. Dar aceasta nu înseamnă să subestimăm gravitatea socială a rătăcirilor sale, modul penibil în care a trecut de la Hitler la Stalin (pe care-l lăuda pentru felul în care, sub conducerea sa, a înflorit algebra în Uniunea Sovietică), chiar dacă ştiu bine că nu era sincer în niciuna dintre aceste atitudini. Am văzut că şi azi există tineri care se întreabă: Mişcarea legionară a fost ea chiar un lucru negativ, din moment ce a fost lăudată de mari spirite ca Ion Barbu şi Mircea Eliade? Vă dați seama, cu atât mai mult, ce a putut să însemne, în epoca respectivă, pentru tineretul de atunci, exemplul unor legionari de o înălțime intelectuală ca aceea a lui Barbu sau Eliade.
În ceea ce priveşte relația matematicii cu iubirea, vă informez că în anul 2008 a apărut la Editura A.K. Peters Ltd. (Wellesley, Massachusetts) volumul Strange Attractors. Poems of Love and Mathematics, o antologie (coordonată de Sarah Glaz şi Joanne Growney) de poezie dedicată iubirii, văzută cu ochelarii matematicii. Poate că vi se pare straniu acest lucru, dar iată că se întâlnesc pe această idee Lucian Blaga, J.V. Cunningham, Emily Dickinson, Stanislaw Lem, Marjorie Maddox, Regele Solomon, Andrei Voznesensky, Rafael Alberti, Dante Alighieri, Robert Frost, Carl Sandburg, John Updike, Lewis Carroll, Hanns Cibulka, Marion Deutsche Cohen, Howard Nemerow, Pablo Neruda, Raymond Queneau, pentru a nu numi decât o parte a celor prezenți în această antologie.
M.D.: Nimic nu mi se pare straniu când e vorba de poezie. Am citit, vă asigur, bună parte din autorii de mai sus. Din adânci tinereți citesc la ei (e adevărat, fără a urmări un anume răspuns, ca în cazul de față) şi-i voi mai citi, poate, pe unii, un timp. Acum şi aici interesează strict părerea dumneavoastră în ce priveşte „ecuația” mate-mister feminin-creație, dacă există. Presupun că există, prin analogie cu „ecuația” omologată poezie-mister feminin-creație. Nu sunt cele două, poezia şi matematica, fiice al mitului, cum convingător arătați?
Acad. S.M.: Provocarea pe care mi-o lansați mã obligã să amintesc ceea ce, pentru mine, reprezintã un numitor comun al artei şi matematicii: infinitul şi plasarea într-un univers de ficțiune, în care intuițiile noastre curente nu mai sunt valabile. De aici, până la mister şi feminitate, nu-i decât un pas. Conceptual, infinitul nu poate fi epuizat, ci doar apropiat asimptotic iar plasarea într-un univers de ficțiune nu face decâț să potențeze poeticitatea matematicii. Matematica propune anumite entități fundamentale, cum ar fi numãrul, punctul, linia, cercul, pătratul, triunghiul, sfera, cubul, prisma, piramida, elipsa, hiperbola, parabola, conul, cilindrul, polinomul, logaritmul, exponențiala, ecuația, limita, convergența, asimptoticul, fractalul cu o capacitate de simbolizare inepuizabilã, din care nici femininul nu poate lipsi.
Citiți-l pe Novalis, Wenn nicht mehr Zahlen und Figuren/ Sind Schl?ssel aller Kreaturen,/ Wenn die, so singen oder k?ssen,/ Mehr als die Tiefgelehrten wissen,Wenn sich die Welt ins freie Leben/ Und in die Welt wird zur?ck begeben,/ Wenn dann sich wieder Licht und Schatten/ Zu echter Klarheit widen gatten/ Und man in Märchen und Gedichten/ Erkennt de wahren Welgeschichten/ Dann fliegt vor einem geheimen Wort/ Das ganze verkehrte Wesen fort.
Ca o ilustrare a acestui fenomen, voi evoca, pe lângă cartea deja menționată, o alta, antologia editată în anul 2010 de Alfred Schreiber Die Leier des Pythagoras. Gedichte aus mathematischen Gründen) Wiesbaden, Vieweg Teubner, în care algebra, exponențiala şi radicalul, principiul lui Heisenberg, atomul şi pisica lui Schrödinger sunt prezente; tot din aceastã antologie am extras şi poemul lui Novalis, reprodus mai sus.
M.D.: Ați comentat poezia lui Eminescu, Bacovia, Nichita, Sorescu, Doinaş, ca să nu mai vorbim de Ion Barbu. Dintre poeții de azi, ce ați ales să citiți – dacă ați ales?
Acad. S.M.: Apariția internetului şi libertatea de călătorie, cadouri nesperate ale anilor 90 ai secolului trecut, mi-au dat posibilitatea de a mă documenta mult mai bine şi de a intensifica interacțiunea mea cu cei cu care, oriunde s-ar afla ei pe aceasta planetă, îmi descopăr o lungime de undă comună. Participarea la întâlniri internaționale tot mai frecvente, pe teme care aduc în aceeaşi albie ştiința şi umanistica, matematica şi arta, mi-a permis să înțeleg noile orizonturi ale culturii, care nu mai suportă compartimentări rigide, consacrate de o lungă tradiție, de care ar trebui să încercăm acum să ne despărțim. Din păcate, în ciuda existenței unor valori incontestabile în rândul tinerei generații de poeți, în cele mai multe cazuri orizontul cultural prea limitat împiedică valorificarea satisfăcătoare a unor talente incontestabile. Se pot menționa şi unele exceptii, cum ar fi, de exemplu, Mircea Cărtărescu. Azi, nu cred că mai e posibilă o mare poezie, în absența unui orizont cultural corespunzător. Nu e niciodată prea târziu să învățăm.
M.D.: De învățat, învățăm, depinde şi ce învățăm, şi de la cine. De aceea stăm de vorbă cu dumneavoastră şi cu cărțile dumneavoastră. În acest moment mărturisesc că sunt fascinat de sentimentul trans-istoric al timpului, pe care-l degajă răspunsul de mai sus. Mircea Cărtărescu şi ai săi congeneri, tineri în 2012? Vă asigur, domnule Profesor, că la 50-60 de ani poetul nu mai e de mult tânăr, ci de multe ori mort, foarte mort. Fie prin lăsare de poezie, fie prin lăsare de viață. Prin lăsare de poezie mai rar – cazul lui Mircea Cărtărescu însuşi; prin lăsare de viață, cel mai adesea.
Acad S.M.: Nu m-ați întrebat despre poeții tineri, ci despre poeții de azi; iar Cărtărescu este un poet de azi. Sunt şi sub impresia extraordinarei sale cărți despre Eminescu, pe care am citit-o recent. Pe cei care au acum 25, 30 de ani îi citesc uneori în reviste literare, dar nu mi-au reținut atenția, poate că nu aveam disponibilitatea necesară.
M.D.: Excepțiile la care vă referiți, poate 10, poate 20 de nume, scriu o poezie europeană lipsită de complexe culturale, o recunosc critici dintre cei mai avizați. Precizarea se impune, ca să nu rămână cumva cititorii dumneavoastră, din afara lumii literare, din țară şi străinătate, cu impresia că există o criză a valorii poeziei în România.O criză a receptării/circulației/decantării valorilor, mai degrabă. Poate vom reveni la subiect.
Ca observator atent al lumii în care trăim, antrenat zilnic pe Internet, care credeți că este cea mai importantă cucerire benefică – la nivel de personalități, instituții, mişcare de idei –, în viața noastră culturală şi nu numai, după Revoluție?
Acad. S.M.: Cea mai importantă a fost cucerirea libertății, pe care am resimțit-o personal, prin posibilitatea de a participa la numeroase întâlniri ştiințifice internaționale şi de a comunica uşor cu lumea. O dramă a societății noastre este faptul că pentru o mare parte a populației libertatea nu este un lucru foarte important. Poate la acest lucru s-a gândit Marin Preda, când a observat că „poporul român este uşor de guvernat”. De libertate au nevoie în primul rând oamenii de cultură. Desigur, la un nivel mai elementar, orice om are nevoie de libertate, de exemplu de libertatea de a se deplasa dintr-un loc în altul. Nimănui nu-i place să stea la închisoare. Dar în ceea ce priveşte libertatea de gândire, de exprimare a opiniilor, de a-i alege pe cei care ne conduc, de comunicare cu lumea, prea mulți sunt cei care nu au o nevoie organică de ele.
În 1990, s-a declanşat un spectacol, pentru mine, de neuitat: sute de tineri doritori de a studia la universități occidentale, de a-şi face acolo un doctorat, m-au abordat, pentru a le da o Recomandare. Fenomenul a fost de o deosebită amploare, am urmărit modul în care şi alți colegi ai mei, şi ei profesori universitari, au dat recomandări similare. Mii, poate zeci de mii de tineri români au beneficiat de stagii la universități occidentale, traiectoriile lor fiind dintre cele mai variate. Fapt este că dintre aceştia s-au recrutat mulți dintre cei care acum fac parte din elita societății noastre. S-a repetat, la o scară mai mare, fenomenul de la mijlocul secolului al XIX-lea, al intelectualilor români care, întorşi de la studii, din Occident, au inițiat înnoirea de la 1848, apoi un fenomen similar, care a generat naşterea Societății Junimea. Procesul a continuat în secolul trecut, când, de exemplu, cei din generația mea, a celor care şi-au făcut studiile universitare imediat după al doilea război mondial, au avut ca profesori pe cei care obținuseră doctorate la Sorbona din Paris, la Roma sau la Göttingen. Fenomenul s-a întrerupt pentru câteva decenii, dar de peste 20 de ani metabolismul nostru cu lumea decurge în mod normal. Am explicat cu alte ocazii de ce nu trebuie să ne sperie faptul că unii dintre cei care pleacă ocupă poziții în Occident. Faptul este normal şi e valabil nu numai pentru România, ci şi pentru multe alte țări. Mai mult, faptul de a avea în Vest o comunitate ştiințifică şi culturală românească este un sprijin deosebit pentru cei din țară. Apariția internetului a potențat la dimensiuni uriaşe intereacțiune noastră cu lumea, în particular cu românii din Vest – a se vedea cât de mult a crescut numărul cercetărilor în colaborare cu cei din Vest.
Un pariu major al culturii noastre este acum să reuşim să conciliem înțelegerea tradițională a identității româneşti cu aceea care decurge din globalizarea contextului în care se desfăşoară nu numai viața economică şi politică, ci şi activitatea culturală, arta şi ştiința, filosofia şi ingineria. Ne aflăm, mutatis mutandis, în condițiile care l-au condus pe Titu Maiorescu la inițierea Societății Junimea, în anul 1863. Ce înseamnă, azi, a stabili o relație corectă între tradiție şi înnoire, între local şi universal? Înseamnă, de exemplu, să înțelegem că o expresie ca România europeană nu este nici pleonastică, nici oximoronică; să înțelegem că nu e nicio contradicție între a folosi limba română în România, a-i studia şi respecta istoria, pe de o parte, şi a scrie în limba engleză, atunci când comunicăm cu lumea şi vrem să ne afirmăm la scară planetară, pe de altă parte. Dar şi multe altele.
M.D.: În urmă cu aproximativ doi ani, un elev de liceu de clasa a XII-a, ne-a trimis versuri. Evident talentat, cu lecturi diversificate şi imaginație debordantă, trase într-un discurs teribilist-amețitor. Am amânat să-l debutăm, ca să se aşeze mai întâi în „apele lui”, să se limpezească poetic. Recent, după o pauză de un an şi ceva, l-am căutat prin email pe Radu Alexandru, aşa îl cheamă, să-mi trimită, dacă a mai scris, versuri pentru debut. Student la Matematică şi Filozofie, spune că s-a dedicat cercetării matematice cu profesorul său. Nu l-am întrebat cine este profesorul. Nici nu l-am pus la curent cu interviul, va fi surprins să se descopere aici, citit şi eventual comentat de academicianul Solomon Marcus.