Retraduceri
Horia Gârbea
William Shakespeare – Hazlia poveste a negustorului din Veneția
Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2/2012
William Shakespeare
Hazlia poveste a Negustorului din Veneția
versiune în limba română de Horia GÂRBEA
Intră ANTONIO, SALARINO Şi SALANIO
ANTONIO
Chiar nu ştiu să vă spun de ce sînt trist.
Amarul mă cuprinde. Şi pe voi
La fel. Dar cum ne-a molipsit, de unde-i,
Din ce-i făcut şi cum s-a întrupat?
Mai am să aflu. Răul fără rost
E-n mine. Parcă simt că n-aş fi eu.
SALARINO
Ți-e mintea scuturată de ocean.
Acolo nave mîndre de Ragusa1
Cu marfa ta plutesc ca nişte nobili
Ai mărilor şi trec în zbor întins
Cu aripile-n vînt pe lîngă plebea
Măruntei navlosiri care-i salută.
SALANIO
Poți să mă crezi, eu de-aş avea averi
Băgate în negoț, care-i nesigur,
Aş sta cu gîndul numai peste mări
La soarta lor. Aş arunca şi iarbă
Să ştiu cum bate vîntul2. Aş citi
În hărți în care porturi sînt primejdii,
Ce drumuri sînt mai bune, orice fleac
Cu frică l-aş privi şi cu tristețe.
SALARINO
Iar eu nici n-aş sufla peste mîncare
Să mi-o răcesc, findcă m-ar duce gîndul
La vijeliile din mări. Iar la clepsidră
Nici n-aş privi de teamă să nu văd
Nisipul ca pe-un banc pitit sub unde
În care nava se împotmoleşte
Lăsînd în jos chiar prora cea semeață,
De parcă-ar vrea mormîntul să-şi sărute.
Nici la biserică n-aş merge: piatra sfîntă
Din care e zidită mi-ar aduce
În minte stînci ieşind din fundul mării
Care, izbind carena flotei mele,
I-ar risipi în hău încărcătura
De mirodenii, iar mătăsăria
Ar folosi-o să gătească valuri.
Cum aş putea să nu mă întristez
Cînd ştiu cîte primejdii mă pîndesc?
Ştiu bine că Antonio e posac
Gîndind la marfa lui primejduită.
ANTONIO
Ba crede-mă că nu. Averea mea
Din fericire nu e laolaltă,
Grămadă într-un loc, şi nu depinde
De ghinionul unui an mai prost.
Aşa că nu comerțul mă mîhneşte.
SALANIO
Te pomeneşti c-oi fi îndrăgostit.
ANTONIO
Aş-aş!
SALANIO
Nici asta ? Ce să fie? Păi atunci,
Eşti trist că nu eşti vesel Şi atît!
Dar ai putea să te înveseleşti
Jucînd de bucurie că tristețea
Nu te-a ajuns. Chiar aş jura pe Ianus3
Cu două fețe că s-au mai văzut:
Unii ce chițăie mereu a bucurie,
Ca papagalii4 pe flaşneta lor,
Şi alții: murătură în oțet –
Nu îşi arată dinții la vreo glumă,
Nici Nestor de s-ar întîmpla s-o spună.
Intră Bassanio, Lorenzo şi Gratiano
SALANIO
Vine Bassanio, nobila ta rudă.
Cu el mai sînt Gratiano şi Lorenzo.
Rămîi deci în plăcută companie.
SALARINO
Aş fi rămas ca să-ți alung tristețea,
Dar nu mă-ntrec cu prietenii aceştia.
ANTONIO
Nu spune asta, eu te îndrăgesc.
Şi sper că pleci doar pentru că ai treabă,
Luînd numai ca pretext sosirea lor.
SALARINO
Vă dăm binețe, bunii noştri lorzi.
BASSANIO
Buni domni ?i voi. Dar am uitat să rîdem?
Ce s-a-ntîmplat? Ciudat. Chiar veți pleca?
SALARINO
Vom căuta prilej de revedere.
Ies Salarino ?i Salanio
LORENZO
Cum pe Antonio l-ai găsit, plecăm,
Dar ține minte că la ceasul cinei,
Ne întîlnim la locul cunoscut.
BASSANIO
Nici gînd să uit.
GRATIANO
Arăți cam rău la chip, Signor Antonio.
Prea mult te-apasă cele pămînteşti:
Cînd te frămînți de grija lumii, pierzi.
Şi crede-mă că te-ai schimbat nespus.
ANTONIO
Am grija lumii, însă pentru mine
O scenă-i lumea: fiecare om
Cu rolul lui. Eu joc „morocănosul”5.
GRATIANO
Pe mine lasă-mă să-l fac pe clovn6.
Din rîs şi veselie să fac riduri
Şi vinul să mă-ncingă la ficat,
Nu inima suspinul s-o înghețe.
Cînd sîngele-i văpaie, cum să stai
Înțepenit ca bustul lui bunicu’?
Să dormi pe tine? Şi de gîndul rău
Să dîrdîi, să faci icter. Nu, Antonio.
Ascultă-mă, din dragoste ți-o spun.
Există oameni palizi ca smîntîna,
Stau neclintiți ca iazul cel stătut
Acoperiți de lintița tăcerii7
Doar ca să pară demni şi înțelepți,
Întorşi spre ei în tristă îngîmfare,
Zicînd prin asta „Eu sînt domn’ profet,
Să n-aud musca-n timp ce cuvîntez.8”
Antonio dragă, ?tiu eu cine sînt
Aceia cunoscuți ca mari deştepți
Pentru că tac. Dac-ar vorbi, ar face
Urechea ce-i ascultă să se-nfunde
Şi toți i-ar crede rude cu nebunii.
Îți spun cîndva mai multe despre ei.
Dar nu mai pune în cîrlig tristețea
Cînd pescuieşti, că nu prinzi decît fîțe9.
Haide, Lorenzo – te lăsăm cu bine.
Țin predica în continuare după cină10.
LORENZO
Ne despărțim acum, pînă la deseară.
Mă număr printre proştii care tac
Părînd deştepți. Graziano mă-amuțeşte.
GRAZIANO
Mai stai cu mine vreo doi ani şi zău
Nici propria voce n-o să-ți mai auzi.
ANTONIO
Mergeți în pace şi-oi vorbi şi eu.
GRAZIANO
E bine limba de vițel să tacă,
De e pastramă11, fetele bătrîne
Şi nimeni alții.
Ies Graziano ?i Lorenzo
ANTONIO
Ce voia să zică?
BASSANIO
Gratiano vorbeşte o mulțime de nimicuri, mai mult decît oricare alt bărbat din Veneția. Cugetările lui sînt ca două bobițe de grîu pitite în două banițe de pleavă: stai toată ziua să le dibuieşti, ca să-ți dai seama că ți-ai pierdut vremea de pomană.
ANTONIO
Să-mi spui acum ce doamnă e aceea
Care te-a pus pe drumuri în secret,
Că mi-ai promis deunăzi c-o să-mi zici.
BASSANIO
Antonio, ştii probabil cît de tare
Mi-am risipit averea încercînd
Să duc un trai măreț şi mai presus
De cît venitul îmi îngăduia.
Nu că mi s-a urît acum deodată
Cu binele, dar tare mi-ar plăcea
Să nu mai fiu legat de datorii
Pe care le-am făcut, din uşurință,
De-a lungul vieții. Eu, Antonio, ție
Îți sînt dator în bani şi prietenie
Şi, de aceea, în iubirea ta
Găsesc temei să îți arăt acum
Ce-am plănuit să scap de datorii.
ANTONIO
Bassanio, eu chiar te rog să-mi spui
Şi dacă sînt mijloace potrivite
Cu rangul tău, fii sigur că te-ajut:
Persoana mea şi punga12 ei vor fi
La dispoziția ta, desferecate.
BASSANIO
Eram copil de şcoală şi pierdeam
Cîte-o săgeată. O trăgeam pe-a doua,
La fel de tare, spre acelaşi loc,
Ca s-o găsesc pe prima. Deseori
Se întîmpla să pice chiar alături.
Vreau să-ți arăt prin fabula aceasta
Că-ți sînt dator. M-am încăpățînat
Să pierd tot ce mi-ai dat. Acum te rog
Să tragi încă o dată într-acolo
Şi vei găsi, sînt sigur, amîndouă
Săgețile, ori una cel puțin.
Iar pentru cea rămasă o să-ți fiu
Mereu datornic cu recunoştință.
ANTONIO
Doar mă cunoşti prea bine ?i atunci
Pierzi timp dacă mă iei pe ocolite.
Mă superi de-mi arăți că te-ndoieşti
De mine mult mai rău decît pierzînd
Întregul meu avut. Aşa că spune
Ce-ar trebui să fac să te ajut
Şi poți fi sigur că aşa voi face
Mă-nsărcinez cu asta. Deci vorbeşte.
BASSANIO
În Belmont stă o doamnă. E bogată.
E prea puțin să spun că e frumoasă
Şi plină de virtuți. Din cînd în cînd
Ea mi-a trimis, cu ochii, dulci mesaje.
Îi zice Portia13, nu-i cu nimic
Sub Portia lui Cato ?i-a lui Brutus.
Nu-i om pe lume să n-o prețuiască.
Adună pretendenți de peste mări,
Din patru zări iar buclele ei blonde
Sînt precum lîna aurită. Ea
A prefăcut Belmontul în Colchida14
Spre-al cărei țărm se-adună Iasoni mulți.
O, dragul meu Antonio, de-am s-ajung
Să fiu rival cu-adoratorii ei,
Simt că norocul mă va ajuta
Şi că aş fi, neapărat, alesul.
ANTONIO
Cum Ştii, tot ce-i al meu e pe corăbii.
Eu nu am bani ori bunuri să le vînd
Pe bani lichizi. E bine să porne?ti
Către Veneția, să te împrumuți
În contul meu şi foloseşte suma
S-ajungi la Belmont, la frumoasa Portia.
Eu te girez. Poți lua pe datorie
Şi ai cuvîntul meu drept garanție.
Ies
(traducere de Horia Gârbea , din W. Shakespeare. Opere. Vol V,
ediție îngrijită de George Volceanov, în pregătire la Editura Paralela 45)
Hazlia poveste a Negustorului din Veneția
versiune în limba română de Horia GÂRBEA
Intră ANTONIO, SALARINO Şi SALANIO
ANTONIO
Chiar nu ştiu să vă spun de ce sînt trist.
Amarul mă cuprinde. Şi pe voi
La fel. Dar cum ne-a molipsit, de unde-i,
Din ce-i făcut şi cum s-a întrupat?
Mai am să aflu. Răul fără rost
E-n mine. Parcă simt că n-aş fi eu.
SALARINO
Ți-e mintea scuturată de ocean.
Acolo nave mîndre de Ragusa1
Cu marfa ta plutesc ca nişte nobili
Ai mărilor şi trec în zbor întins
Cu aripile-n vînt pe lîngă plebea
Măruntei navlosiri care-i salută.
SALANIO
Poți să mă crezi, eu de-aş avea averi
Băgate în negoț, care-i nesigur,
Aş sta cu gîndul numai peste mări
La soarta lor. Aş arunca şi iarbă
Să ştiu cum bate vîntul2. Aş citi
În hărți în care porturi sînt primejdii,
Ce drumuri sînt mai bune, orice fleac
Cu frică l-aş privi şi cu tristețe.
SALARINO
Iar eu nici n-aş sufla peste mîncare
Să mi-o răcesc, findcă m-ar duce gîndul
La vijeliile din mări. Iar la clepsidră
Nici n-aş privi de teamă să nu văd
Nisipul ca pe-un banc pitit sub unde
În care nava se împotmoleşte
Lăsînd în jos chiar prora cea semeață,
De parcă-ar vrea mormîntul să-şi sărute.
Nici la biserică n-aş merge: piatra sfîntă
Din care e zidită mi-ar aduce
În minte stînci ieşind din fundul mării
Care, izbind carena flotei mele,
I-ar risipi în hău încărcătura
De mirodenii, iar mătăsăria
Ar folosi-o să gătească valuri.
Cum aş putea să nu mă întristez
Cînd ştiu cîte primejdii mă pîndesc?
Ştiu bine că Antonio e posac
Gîndind la marfa lui primejduită.
ANTONIO
Ba crede-mă că nu. Averea mea
Din fericire nu e laolaltă,
Grămadă într-un loc, şi nu depinde
De ghinionul unui an mai prost.
Aşa că nu comerțul mă mîhneşte.
SALANIO
Te pomeneşti c-oi fi îndrăgostit.
ANTONIO
Aş-aş!
SALANIO
Nici asta ? Ce să fie? Păi atunci,
Eşti trist că nu eşti vesel Şi atît!
Dar ai putea să te înveseleşti
Jucînd de bucurie că tristețea
Nu te-a ajuns. Chiar aş jura pe Ianus3
Cu două fețe că s-au mai văzut:
Unii ce chițăie mereu a bucurie,
Ca papagalii4 pe flaşneta lor,
Şi alții: murătură în oțet –
Nu îşi arată dinții la vreo glumă,
Nici Nestor de s-ar întîmpla s-o spună.
Intră Bassanio, Lorenzo şi Gratiano
SALANIO
Vine Bassanio, nobila ta rudă.
Cu el mai sînt Gratiano şi Lorenzo.
Rămîi deci în plăcută companie.
SALARINO
Aş fi rămas ca să-ți alung tristețea,
Dar nu mă-ntrec cu prietenii aceştia.
ANTONIO
Nu spune asta, eu te îndrăgesc.
Şi sper că pleci doar pentru că ai treabă,
Luînd numai ca pretext sosirea lor.
SALARINO
Vă dăm binețe, bunii noştri lorzi.
BASSANIO
Buni domni ?i voi. Dar am uitat să rîdem?
Ce s-a-ntîmplat? Ciudat. Chiar veți pleca?
SALARINO
Vom căuta prilej de revedere.
Ies Salarino ?i Salanio
LORENZO
Cum pe Antonio l-ai găsit, plecăm,
Dar ține minte că la ceasul cinei,
Ne întîlnim la locul cunoscut.
BASSANIO
Nici gînd să uit.
GRATIANO
Arăți cam rău la chip, Signor Antonio.
Prea mult te-apasă cele pămînteşti:
Cînd te frămînți de grija lumii, pierzi.
Şi crede-mă că te-ai schimbat nespus.
ANTONIO
Am grija lumii, însă pentru mine
O scenă-i lumea: fiecare om
Cu rolul lui. Eu joc „morocănosul”5.
GRATIANO
Pe mine lasă-mă să-l fac pe clovn6.
Din rîs şi veselie să fac riduri
Şi vinul să mă-ncingă la ficat,
Nu inima suspinul s-o înghețe.
Cînd sîngele-i văpaie, cum să stai
Înțepenit ca bustul lui bunicu’?
Să dormi pe tine? Şi de gîndul rău
Să dîrdîi, să faci icter. Nu, Antonio.
Ascultă-mă, din dragoste ți-o spun.
Există oameni palizi ca smîntîna,
Stau neclintiți ca iazul cel stătut
Acoperiți de lintița tăcerii7
Doar ca să pară demni şi înțelepți,
Întorşi spre ei în tristă îngîmfare,
Zicînd prin asta „Eu sînt domn’ profet,
Să n-aud musca-n timp ce cuvîntez.8”
Antonio dragă, ?tiu eu cine sînt
Aceia cunoscuți ca mari deştepți
Pentru că tac. Dac-ar vorbi, ar face
Urechea ce-i ascultă să se-nfunde
Şi toți i-ar crede rude cu nebunii.
Îți spun cîndva mai multe despre ei.
Dar nu mai pune în cîrlig tristețea
Cînd pescuieşti, că nu prinzi decît fîțe9.
Haide, Lorenzo – te lăsăm cu bine.
Țin predica în continuare după cină10.
LORENZO
Ne despărțim acum, pînă la deseară.
Mă număr printre proştii care tac
Părînd deştepți. Graziano mă-amuțeşte.
GRAZIANO
Mai stai cu mine vreo doi ani şi zău
Nici propria voce n-o să-ți mai auzi.
ANTONIO
Mergeți în pace şi-oi vorbi şi eu.
GRAZIANO
E bine limba de vițel să tacă,
De e pastramă11, fetele bătrîne
Şi nimeni alții.
Ies Graziano ?i Lorenzo
ANTONIO
Ce voia să zică?
BASSANIO
Gratiano vorbeşte o mulțime de nimicuri, mai mult decît oricare alt bărbat din Veneția. Cugetările lui sînt ca două bobițe de grîu pitite în două banițe de pleavă: stai toată ziua să le dibuieşti, ca să-ți dai seama că ți-ai pierdut vremea de pomană.
ANTONIO
Să-mi spui acum ce doamnă e aceea
Care te-a pus pe drumuri în secret,
Că mi-ai promis deunăzi c-o să-mi zici.
BASSANIO
Antonio, ştii probabil cît de tare
Mi-am risipit averea încercînd
Să duc un trai măreț şi mai presus
De cît venitul îmi îngăduia.
Nu că mi s-a urît acum deodată
Cu binele, dar tare mi-ar plăcea
Să nu mai fiu legat de datorii
Pe care le-am făcut, din uşurință,
De-a lungul vieții. Eu, Antonio, ție
Îți sînt dator în bani şi prietenie
Şi, de aceea, în iubirea ta
Găsesc temei să îți arăt acum
Ce-am plănuit să scap de datorii.
ANTONIO
Bassanio, eu chiar te rog să-mi spui
Şi dacă sînt mijloace potrivite
Cu rangul tău, fii sigur că te-ajut:
Persoana mea şi punga12 ei vor fi
La dispoziția ta, desferecate.
BASSANIO
Eram copil de şcoală şi pierdeam
Cîte-o săgeată. O trăgeam pe-a doua,
La fel de tare, spre acelaşi loc,
Ca s-o găsesc pe prima. Deseori
Se întîmpla să pice chiar alături.
Vreau să-ți arăt prin fabula aceasta
Că-ți sînt dator. M-am încăpățînat
Să pierd tot ce mi-ai dat. Acum te rog
Să tragi încă o dată într-acolo
Şi vei găsi, sînt sigur, amîndouă
Săgețile, ori una cel puțin.
Iar pentru cea rămasă o să-ți fiu
Mereu datornic cu recunoştință.
ANTONIO
Doar mă cunoşti prea bine ?i atunci
Pierzi timp dacă mă iei pe ocolite.
Mă superi de-mi arăți că te-ndoieşti
De mine mult mai rău decît pierzînd
Întregul meu avut. Aşa că spune
Ce-ar trebui să fac să te ajut
Şi poți fi sigur că aşa voi face
Mă-nsărcinez cu asta. Deci vorbeşte.
BASSANIO
În Belmont stă o doamnă. E bogată.
E prea puțin să spun că e frumoasă
Şi plină de virtuți. Din cînd în cînd
Ea mi-a trimis, cu ochii, dulci mesaje.
Îi zice Portia13, nu-i cu nimic
Sub Portia lui Cato ?i-a lui Brutus.
Nu-i om pe lume să n-o prețuiască.
Adună pretendenți de peste mări,
Din patru zări iar buclele ei blonde
Sînt precum lîna aurită. Ea
A prefăcut Belmontul în Colchida14
Spre-al cărei țărm se-adună Iasoni mulți.
O, dragul meu Antonio, de-am s-ajung
Să fiu rival cu-adoratorii ei,
Simt că norocul mă va ajuta
Şi că aş fi, neapărat, alesul.
ANTONIO
Cum Ştii, tot ce-i al meu e pe corăbii.
Eu nu am bani ori bunuri să le vînd
Pe bani lichizi. E bine să porne?ti
Către Veneția, să te împrumuți
În contul meu şi foloseşte suma
S-ajungi la Belmont, la frumoasa Portia.
Eu te girez. Poți lua pe datorie
Şi ai cuvîntul meu drept garanție.
Ies
(traducere de Horia Gârbea , din W. Shakespeare. Opere. Vol V,
ediție îngrijită de George Volceanov, în pregătire la Editura Paralela 45)