Comentarii critice
Liliana Bălan
Norman Manea şi dialectica exilului
Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2/2012
Moment de cotitură, exilul este, indiferent de cauzele ce l-au generat, resortul ce determină repoziționarea raportului din relația eu – lume. În acelaşi timp, contemporaneitatea, prin schimbările majore de paradigmă determinate de globalizare, noile achiziții ale tehnicii şi mutațiile produse pe scenele politice ale lumii redimensionează exilul însuşi. În fostele țări comuniste din Europa de Est, odată cu schimbarea regimului politic şi deschiderea granițelor se anulează şi interdicția de reîntoarcere în patria natală. Dincolo de dimensiunea politică, administrativă sau economică ce stă de cele mai multe ori la baza condiției de exilat, termenul de exil păstrează încă, în ciuda tuturor evidențelor, în plină epocă a deschiderilor şi a libertății, care se presupune că ar trebui să-i anuleze actualitatea prin dispariția referentului, o extraordinară atracție, o chemare aparte, aducându-ne în prim plan nu atât contexte istorice, cât o dimensiune umană profundă, ontologică. Surprinzând tocmai această latură ce ne întoarce pe fiecare înspre noi înşine, Edward Said îşi începe celebrul eseu despre exil, Reflections on Exile, astfel: ,,Exile is strangely compelling to think about but terrible to experience. It is the unhealable rift forced between a human being and a native place, between the self and its true home: its essential sadness can never be surmounted. […] The achievements of exile are permanently undermined by the loss of something left behind forever.’’1. Acest ,,ceva lăsat în urmă pentru totdeauna’’ dă adevărata dimensiune a experienței exilice. Situarea față de ceea ce a rămas în urmă se face întotdeauna de pe o poziție ce nu permite recuperarea integrală, chiar dacă porțile cetății se redeschid şi te poți întoarce acasă. Pentru cel care ia calea exilului, indiferent pentru câtă vreme, timpul real, cronologic şi devorator nu se desface în două, acasă rămânând înghețat, în timp ce în noua lume curge firesc, dinspre un trecut, printr-un prezent, spre un viitor. Plecat pe ,,alt tărâm’’, exilatul, asemeni lui Făt-Frumos care a pus piciorul în Valea Plângerii, întorcându-se, ar trăi aceeaşi mirare, neputință şi stingere a lumii care s-a trăit fără el. Prin urmare, întrebările cu substrat ce acuză, constatările atotştiutoare, împărțirile exilului în exilați ce nu au avut şansa să se întoarcă, devenind astfel ,,eroi ai exilului” şi exilați care ar putea să revină în țară pentru că regimul politic s-a schimbat, declarațiile publice, zgomotoase, din partea oficialităților, cum că istoria exilului s-ar fi încheiat, se dovedesc a fi cel puțin superficiale.
Deoarece o aplecare în alb şi negru asupra fenomenului, în ideea enunțării unor verdicte sau a unor concluzii, se dovedeşte, după cum am văzut, nepotrivită şi neproductivă în acelaşi timp, considerăm potrivită o perspectivă integratoare, care să situeze exilul în spațiul larg şi provocator al dinamicii lumii actuale, reconfigurat de căderea comunismului şi de noile facilități comunicaționale.
Schimbările politice din Europa de Est ne-au deschis granițele. Noile facilități ale tehnicii ne deschid, virtual, alte granițe: accesul la informație şi posibilitatea de a ajunge în spații pe care altfel nici nu îndrăzneam să ni le închipuim. Un click, o conexiune bună la internet şi suntem dincolo, aşa cum cei din partea cealaltă sunt aici. Aici, acolo, departe, aproape, spațiul îşi pierde parcă determinările ce păreau altădată de neclintit. Ceea ce Derrida numea ,,l’ontopologie nationale’’2, determinarea unei identități în funcție de o localizare anume, devine, pe zi ce trece o sintagmă care nu mai reprezintă lumea contemporană. Alexis Nouss, în Expérience et écriture du post-exil, se întreabă dacă se mai susțin astăzi noțiunile de națiune sau patrie, în sensul lor consacrat: ,,Comment encore parler de nation, de patrie, de homeland a l’ère du cyberspace? La subjectivité comme citoyenneté est défaite en même temps que sa conception comme appartenance a un lieu. La disjonction et l’accélération produites par ces technologies créent une condition d’exil généralise.’’3
În această matrice a exilului generalizat, noțiunea de identitate devine cu atât mai difuză, cu cât individul începe să îşi piardă nişte repere considerate până nu demult inalienabile: națiune şi patrie. Acasă nu mai înseamnă în mod obligatoriu țara în care te-ai născut, distanțele de mii de kilometri pot fi parcurse în câteva ore, cel plecat nu mai pare atât de departe pentru că poți lua zilnic legătura cu el prin web-cam, veştile despre meleaguri de care ți-e dor pot fi accesate în câteva secunde, nu-ți mai interzice nimeni să te întorci şi nici să pleci, sumedenia de posibilități ce se oferă deschide noi şi noi orizonturi şi reperele se multiplică şi îşi pierd stabilitatea.
Nu întâmplător, cele două poveşti, cea a exilului şi cea a ,,luării la cunoştință’’ a propriei existențe sunt legate parcă într-o vină tragică în parabola exilului adamic; exilul urmează momentului în care omul, gustând din pomul cunoaşterii, începe să conştientizeze că există.
De la celebrul ,,Nosce te ipsum’’ şi până astăzi, problematica identității a constituit obiectul demersurilor de cercetare pentru filosofi, psihologi, sociologi, literați. Concept în mişcare, identitatea se defineşte în măsura în care se defineşte umanul însuşi: din mii de unghiuri, totdeauna prea multe, totdeauna prea puține. Conştient sau nu, existența umană se derulează în sensul căutării şi definirii identitare. În momentul în care ne confruntăm cu o situație limită nevoia definirii a ceea ce suntem se accentuează, stabilindu-se astfel premisele reacției determinate de aceasta. De aceea situațiile de accentuare a hegemoniei (dictatura, cenzura) şi exilul sunt printre acele momente ale existenței ce ne provoacă la o regândire a noțiunii de identitate.
,,Zoon politikon’’, omul nu se poate gândi pe sine fără a-i gândi şi pe ceilalți. Oricare ar fi natura relației eu-altul, aplecarea asupra propriei identități presupune, inevitabil, deschiderea discuției despre alteritate. Aparent situați antitetic, termenii ce conturează dihotomia identitate-alteritate alcătuiesc paradigma de profunzime a postmodernității.
Din orice punct de vedere am privi, identitatea unui individ se confruntă în cazul experienței exilului, dacă nu cu o criză, cel puțin cu o situație-limită. Dislocat, provocat, frustrat, confruntat mai direct decât în alte cazuri cu alteritatea, interpretând, nu întotdeauna pregătit, rolul străinului, exilatul se vede pus în situația de a se întreba: ,,Cine sunt eu?’’, ,,Cine sunt ceilalți?’’, ,,Cine voi deveni oglindindu-mă în ceilalți?’’, ,,Cum pot să rămân eu în timp ce devin un altul?’’. Identificăm în aceste întrebări răspunsuri ce radiază în zone dintre cele mai diferite: psihologie, antropologie, istorie, filozofie, genetică şi observăm că, indiferent de unde s-ar încerca un răspuns, se întrevede un alt numitor comun, o altă față a identității, alteritatea.
Contemporaneitatea impune o nouă aporie, aceea a exilului generalizat. Tensiunea dintre globalizare şi pluriculturalitate, ridicarea relativismului la rang de doctrină, schimbările majore în politica mondială, toate proiectează într-o nouă lumină raporturile național/universal, eu/altul. Pe linia acestor adânci schimbări de perspective se reconfigurează şi felul în care este receptată literatura celor ce creează din afara granițelor țării. Chiar dacă practic, pentru scriitorii români, exilul politic s-a încheiat, considerăm că termenul de literatura exilului este în continuare cel mai potrivit pentru această categorie (scriitori plecați din România înainte de ’89 şi care au revenit în viața literară după înlăturarea dictaturii comuniste), exilul constituind miezul, centrul de gravitație, tema recurentă a literaturii acestora.
Dictatură, exil, globalizare; pre-exil, exil, post-exil. Teroare şi disimulare, evadare, mondializare. Interior/exterior, eu/altul, noi/ceilalți. Iată o listă de variațiuni în jurul unui trinom ale cărui puncte de convergență indică linia unei noi sinteze. Schimbarea abilă de perspective a postmodernității nu poate cuprinde această sinteză cu infinite rezonanțe decât printr-o abordare ,,sinestezică” deoarece, practic, toate valorile sunt puse sub semnul întrebării.
Aflându-se în nucleul ce iradiază mutațiile amintite mai sus, Statele Unite, exilații români explorează în registre diferite reconfigurarea identitară, căutarea de sine prin ficțiune. Elementele realității şi cele ale eului se proiectează într-o nouă cunoaştere, aceea a drumului spre sine. Dintre cele trei direcții propuse de filosofia contemporană ca modalitate de a produce ,,întoarcerea spre sine” de care vorbeşte Michel Foucault în Hermeneutica subiectului, scrierile lui Norman Manea s-ar înscrie în ceea ce autorul numeşte ,,o încercare de a reintroduce subiectul în domeniul istoric al practicilor şi al proceselor în interiorul căruia el n-a încetat să se transforme.”4.
Abordarea scrierilor lui Norman Manea necesită, mai mult poate decât în cazul altor scriitori români, o reevaluare a sensurilor pe care exilul ca experiență umană fundamentală le transmite astăzi umanității. Prin urmare am considerat necesară, drept introducere, trasarea câtorva linii de reper în ceea ce priveşte problematica densă şi în acelaşi timp alunecoasă, generată de literatura exilului.
Însumând, parcă sub zodia unei fatalități, aproape toate felurile de exil ce i-au fost date omenirii, Norman Manea reuşeşte prin literatură să-şi metamorfozeze biografia într-o existență exemplară tocmai prin faptul că pornind de la conjunctural şi biografic ajunge să aducă în fața cititorului omul şi umanitatea în continua confruntate cu propria devenire.
Fiind evreu, Norman Manea este, fără voia sa, exilat în țara în care se va naşte şi pe care o va îndrăgi. Întoarcerea huliganului surprinde în rânduri de o delicată nostalgie ataşamentul firesc al omului față de locul în care vede lumina zilei, indiferent de etnie sau religie: ,,Acaparați de apropiata nuntă, altfel de gânduri dominau ziua. Fervoarea festivității le reamintise că se simțeau bine, de fapt, în locul unde trăiau de atâtea generații, câte îşi puteau aminti.’’5
Un al doilea exil este trăit de copilul de numai cinci ani care se vede smuls din oraşul natal şi deportat în Transnistria, unde supraviețuieşte lagărului de concentrare. Tânăr şi adult, autorul se confruntă cu un alt tip de exil, cel interior, în care evadau toți cei care se simțeau închişi în temnița comunistă. Când exilul interior se dovedeşte a nu mai fi suficient, când retragerea în sine nu mai poate menține pe linia de plutire ceea ce am putea numi un minimum de ființare decentă, la cincizeci de ani, Norman Manea ia din nou calea exilului. Pleacă în Germania şi de acolo în Statele Unite. Şi exilul său continuă pentru că, din motive în mare parte străine de literatură, Norman Manea este din nou exilat, de data aceasta de o parte a lumii literare româneşti. Cu toate acestea, scriitorul nu s-a despărțit niciodată de limba română, susținând în nenumărate rânduri că aceasta este singura sa ,,casă”.
Remarcabil eseist, Norman Manea îşi stabileşte în volumele ce adună articole, studii, convorbiri sau interviuri, poziția față de exil, evreitate, țară, limba română. Traumă, durere, ruptură, nostalgie – trăiri intense determinate de experiența exilului devin la Norman Manea o înțelegere superioară a vieții şi generează o atitudine etică ce se resimte în subteranele întregii sale opere. Pentru că exilul este, după cum autorul însuşi mărturiseşte, citându-l pe Brecht, ,,cea mai bună şcoală a dialecticii.’’6 Evoluție, fenomene în strânsă legătură şi condiționare reciprocă, arta descoperirii adevărului prin confruntarea raționamentelor contrarii – se metamorfozează la Norman Manea într-o nevoie imperioasă de a se raporta la spectacolul lumii ridicând probleme, fără patimă dar cu intransigență atunci când vine vorba de încălcarea principiilor de bază ale dialecticii în sens hegelian: teză, antiteză, sinteză. Opera lui Norman Manea se poziționează etic în sensul neabdicării de la anumite constante, constante determinate de o trăire dialectică a existenței individuale, colective, istorice. Incertitudinea se resimte ca fel de a trăi literatura, în timp ce în eseuri Norman Manea se dovedeşte un polemist intransigent, un fin analist, un combatant care îşi formulează ,,sinteza’’ cu mare limpe-zime.
O preocupare pe care autorul o prelungeşte ca un ecou în toată opera este apărarea identității proprii prin conservarea libertății de gândire, prin detaşarea de tot ceea ce este ,,preambalat’’, de tot ceea ce dovedeşte autosuficiență şi ar putea servi la etichetarea gratuită: ,,La venirea mea în Occident, cu câțiva ani în urmă, urgența de a descrie existența sub dictatura din România – şi încă mai important, învățămintele ce s-ar fi putut desprinde dintr-o astfel de experiență biografică – s-a lovit de lehamitea de a spori clişeele suferinței deja clasificate şi comercializate în repertoriul disidenței est-europene.’’7, mărturiseşte Norman Manea în prefața volumului Despre clovni: Dictatorul şi artistul. Eseul amintit este scris după ce autorul îşi regăseşte ,,vocea’’, libertatea de exprimare, în primii ani ai exilului şi apare pentru prima dată în 1992 la New York.
Întoarcerea huliganului, cel mai cunoscut roman al lui Norman Manea, este, poate, şi cel mai cuprinzător, dacă îl privim ca pe un punct de convergență al experiențelor autorului şi al problematicii generate de opera sa: evreitate, nazism, comunism, traumă, patrie, exil, literatură, onestitate. Istoric, literar, politic, auto-biografic sau pur şi simplu literar, romanul poate fi asemuit cu o prismă cu multe fețe; lumina, însă, este reflectată total doar prin expunerea tuturor fețelor la soare.
Pagini emoționante şi dureroase în care tragedia individuală şi destinul uman se strivesc sub greutatea Istoriei ce-l trimite pe individ la acea ,,şcoală a dialecticii” despre care vorbeam la început. Examenul este întâlnirea cu trecutul, al său şi al țării sale: ,,Ajuns după nouă ani, la înmormântarea mamei şi a Patriei, trebuia, înainte să părăsesc cimitirul trecutului, să las devotatei soții a pacientului din Ierusalim prețioasa informație: eliberat, în sfârşit, de singurătate, tata se afla, senin, fără gânduri de tristețe, în grija delicată a unui tânăr german care ține la onoarea țării sale.’’8
Urmărind acest fir în două dintre romanele autorului, Întoarcerea huliganului şi Vizuina, refacem traseul înțelegerii experienței exilului ca experiență fundamental umană. Ficționalizându-şi propria biografie Norman Manea creează o literatură ce se decantează ca sinteză în triada născută din teza condiției umane însăşi şi antiteza dată de context. Problematizându-şi propria identitate, autorul generează o tensiune dialectică ce trimite mult dincolo de contextul de la care s-a pornit. Sugestive sunt rândurile din Întoarcerea huliganului în care, pornind de la o discuție pe marginea întoarcerii în țară, se face trimitere la condiția de exilat a omului în genere: ,,Exilul începe prin ieşirea din placentă”9. Prin urmare, exilul este existența umană însăşi, incertitudinile exilului fiind în acelaşi timp şi zbaterile vieții de zi cu zi. S-a accentuat prea mult latura biografică a scrierilor lui Norman Manea, pierzându-se din vedere tocmai forța de sugestie şi caracterul problematizant pe care literatura sa le posedă. Tema exilului interesează în măsura în care aceasta iradiază spre zona experiențelor umane fundamentale. Autorul însuşi discută în nenumărate rânduri delicatul şi supralicitatul raport dintre biografie şi literatură. Într-unul din dialogurile cu Leon Volovici din Sertarele exilului, Norman Manea prezintă explicit felul în care funcționează în literatura sa acest proces de transmundare de la realitatea trăită la realitatea cărții; folosindu-se de imaginea verişoarei care a locuit în familia lor, autorul creează personajul fetiței din nuvela Puloverul, modificând însă religia copilului: ,,Fetița din povestire se sugerează că este creştină, că nu era vinovată, ca noi. În realitate, era la fel de vinovată de nevinovăția noastră. Am dorit acest accent pentru a ieşi din colțul strict etnic al suferinței.”10 Explicația revine câteva rânduri mai încolo atunci când autorul argumentează de ce din povestirile sale lipsesc numele victimelor, al opresorilor, locurile sau împrejurările concrete, scopul fiind acela de a ancora ,,suferința evreiască în suferința umană în genere.”11.
Întoarcerea huliganului, roman ce abundă în trimiteri biografice, apare în această lumină ca o punere în scenă cu accente existențialiste. Condiția umană ar constitui aici teza de la care porneşte Norman Manea. După cum afirmam şi la începultul lucrării, antiteza este contextul pe care îl numim în spiritul lui Foucault ,,context istoric”: deportarea în Transnistria, repatrierea, comunismul, exilul, postcomunismul. Dincolo de toate acestea, care îşi au importanța lor în arhitectura romanului, rezidă tensiunea decantată de interogarea reciprocă, în spirit dialectic, a celor două coordonate numite mai sus în sinteza dată de teritoriul exilic al textului. Între aici şi acolo, între afară şi înăuntru, între trecut şi prezent, între necesara întoarcere şi imposibila întoarcere se află Întoarcerea huliganului şi încercarea unui sine de a se regăsi, de a înțelege şi de a se înțelege. Sinele adună în această călătorie prin timp şi istorie frânturi din propria existență pe care le notează în ,,caietul albastru”. Pierderea caietului ce conținea însemnările din călătoria de întoarcere în patrie poate sugera încă o dată faptul că literatura lui Norman Manea porneşte de la date existențiale concrete (notițele din ,,carnetul albastru”) care îşi pierd consistența de-a lungul procesului creației, devenind pretexte literare: ,,Îmi aminteam, abia acum, totul: August Prostul aiura în somn, apoi băuse elixirul Pelegrino, apoi se grăbise repede spre ieşire, să uite totul, să ajungă acasă. Carnetul albastru rămăsese pe scaun, în avion!”12
Trecând la timpul post-exilului, la personaje ce nu se mai întorc în țara natală, cel puțin nu fizic, Norman Manea ne propune o frumoasă alegorie a incertitudinii prin ultimul său roman, Vizuina. Apărut în 2009 la Polirom, Vizuina este o invitație la a re-gândi. Ce s-ar mai putea adăuga, acum, în plină epocă a globalizării şi a informației care circulă cu viteze uimitoare, a schimbărilor sociale, politice şi de mentalitate, a individului cosmopolit şi cu acces la tone de informații, despre cărți, suflete, iubire, libertate sau moarte?
O mare parte a cronicilor dedicate romanului Vizuina îi reproşează autorului stilul greoi, trama epică insuficient conturată, trimiterile evidente la cazul Eliade-Culianu. Se merge până la a eticheta romanul drept ratat. Încă o dată, Norman Manea împarte cititorii şi lumea literară în admiratori şi contestatari.
Exilul este nucleul romanului, după cum autorul însuşi mărturiseşte#13. Pornind de la condiția de exilat a personajelor, autorul înfăşoară, ca pe un ghem, firele narative. O primă poveste este cea a profesorului Augustin Gora. Intelectual rafinat, ajuns în State, profesorul se vede pus în situația de a se găsi şi aici în fața întrebărilor ce l-au urmărit dintotdeauna. O altă pistă narativă urmăreşte destinul lui Peter Gaşpar. Drumurile celor doi bărbați se întâlnesc prin iubirea pentru aceeaşi femeie, enigmatica Ludmila şi legăturile cu alți doi exilați, Dima şi Palade. Trimiterea înspre cazul Eliade-Culianu este evidentă. Vizuina este însă mai mult decât povestea unor exilați şi readucerea în actualitate a întrebărilor legate de biografia lui Mircea Eliade sau de misterul morții lui Ioan Petru Culianu. Norman Manea ficționalizează elemente din propria biografie.
Tema centrală a romanului este într-adevăr exilul, însă iubirea, creația, relația magistru-discipol, alienarea sunt tot atâtea teme de primă importanță, a căror congruență trimite la filosofia lui Heidegger. Dincolo de stratul narativ care nu întâmplător pare că nu este suficient de legat, după ce toate poveştile s-au spus, rămâne întrebarea: şi ființa? Nu cumva, furați de vârtejul unei lumi în continuă mişcare, de evenimente, trăite individual sau colectiv, sub destinul propriu sau sub presiunea istoriei omul uită să se întoarcă tocmai la ceea ce este? Veşnic exilat, veşnic rătăcitor, prin sine sau prin lume, are el acces la adevăr? Cât şi până unde trebuie să rătăcească pentru a afla Răspunsul? Sau, poate, trebuie doar să se întoarcă în vizuină?
Impresia de text frânt, de incoerență, este o dovadă în plus că romanul dezvăluie o lume care se reaşează după alte criterii, ale unui sine discontinuu, ale unui exilat ce pendulează între lumi. Or, tocmai această aparentă lipsă de unitate în organizarea narațiunii conturează la un prim nivel al lecturii o atmosferă ambiguă. Această ambiguitate va persista până în final, adâncindu-se prin ambiguitățile pe care le primesc drept răspuns în căutările lor, personajele.
S-a spus despre Vizuina că ar fi un roman cu filon polițist. Există în roman comploturi, asasinate, anchete. Moartea suspectă a lui Palade, o crimă căreia nu i s-a descoperit făptaşul, ,,complotul’’ în care este antrenat Peter Gaşpar, moartea acestuia, sunt tot atâtea întrebări fără răspuns. Oricât ar încerca personajele şi cititorul odată cu ele, să afle adevărul, acesta le este refuzat. Ne este permis însă, în spiritul dialectic pe care îl generează problematica exilului, pornind de la aceste întrebări fără răspuns, să medităm pe marginea unor subiecte ca moralitate şi artă, venerație şi dezamăgire în relația discipol-maestru, istorie şi responsabilitate, vină personală, vină colectivă.
I s-a reproşat adesea lui Norman Manea raportarea subiectivă în ceea ce priveşte biografia lui Mircea Eliade. Este vorba însă, aşa cum am mai amintit, de un proces de ficționalizare a propriei biografii. Are loc aici, printr-un artificiu na-rativ, un proces de transmundare#14 ce va genera înghițirea realului de lumea fictivă. Dacă ne gândim la perspectiva lectorilor, distingem din acest punct de vedere cel puțin două categorii: cititorii din țară şi cei din afara ei. Noi, cei din interior, sesizăm transferul de care vorbeam mai sus. Cei care citesc romanul detaşați de evenimentele ce s-au strecurat în textura narativă, despovărați de complexele unei lecturi colective vor avea ca punct de plecare doar episodul narativ propriu-zis.
Senzația de ambiguitate, de nisipuri mişcătoare, este potențată de cealaltă anchetă, de complotul în care se trezeşte implicat Peter Gaşpar, personajul ce trasează un alt fir narativ al romanului. Mergând pe urmele unei crime neelucidate, personajul se trezeşte el însuşi protagonist al unui complot. Suntem aruncați, astfel, în plin absurd; lumea lui Kafka şi cea a lui Caragiale îşi fac simțite ecourile. Şi nu numai atât. Se creionează şi ipoteza unei construcții a lumii romanului ca experiment de sorginte livrescă. După o anchetă ca la carte, după ce personajul trăieşte fricile inerente amenințării la care este supus, aflăm că totul este rezultatul experimentului unei studente care imagina un proiect postmodernist. Dimensiunea intertextuală devine, cu cât ne adâncim în lectură, din ce în ce mai evidentă: Borges, Thomas Mann, Kafka.
Cei doi exilați ai cărții se regăsesc prin țara de origine comună şi prin iubirea pe care o poartă aceleiaşi femei. Şi iubirea este, pentru personajele romanului, o experiență eşuată. Enigmatica Lu, după ce refuză să îşi însoțească soțul în exil, îl va urma în această aventură pe mai tânărul său văr, pe care însă îl va părăsi odată ajunşi la destinație. Destul de vag conturate motivele pentru care Ludmila îi părăseşte pe bărbații care o iubesc, suficient de puternic sugerată suferința celor doi în urma despărțirii. Încă o experiență care nu oferă nici o explicație.
Granița dintre real şi imaginar se subțiază din ce în ce mai tare, Peter Gaşpar apărând cititorului într-o ipostază dublată de Peeperkorn, personajul din Muntele Vrăjit. Tot ce i se întâmplă are însă aerul unei făcături, al unui colaj de evenimente ce se precipită, trăgând după ele, ca într-un labirint, pe ceilalți şi pe cititorul însuşi. Nu întâmplător imaginea cu care se identifică exilatul este cea a elefanților lui Dali, creaturi himerice situate între lumi, emergență a sacrului cu profanul. Naratorul duce mai departe jocul transmundărilor. Elefantul care pictează pune încă o dată problema originii operei de artă, a intenției auctoriale, a mesajului şi destinatarului. Nici în acest caz însă, asumându-şi postmodernist trăirea în postmodernitate, Gaşpar nu reuşeşte să se regăsească şi nici să afle răspunsurile pe care le caută. Devine însă victima propriei morți anunțate, de data aceasta însă jocul postmodernist lăsând loc tăvălugului istoriei în fața căreia individul nu mai are nici o şansă.
S-ar părea, până la un punct, că în Augustin Gora vom găsi o clarificare a misterelor cărții, ipoteză întărită şi de faptul că relaționează cu aproape toate celelalte personaje şi îşi asumă rolul de mentor în ale exilului. Ascuns în spatele cărților observă şi învață să trăiască în Oraşul de pe Lună. El îşi asumă singurătatea aşa cum Gaşpar îşi asumase aventura. ,,Sfântul Augustin” nu ne dă însă nici un răspuns. Nu ne va spune ce s-a întâmplat cu Palade, nu ne va lămuri în legătură cu Marele Dima ci va trăi şi el, alături de cititori, neliniştea dispariției lui Gaşpar. Imaginea bătrânului înconjurat de cărți care priveşte lumea din bibliotecă, printre amintiri din viață şi amintiri din cărți, pe care le trece dintr-o parte în cealaltă, funcționează ca un liant pentru toate aparentele disfuncții narative ale romanului. Pendularea între un eu real şi un eu împrumutat din viața cărților ce au fost scrise, între biografie şi creație, între ceea ce este şi ceea ce ne imaginăm a fi este însuşi miezul romanului. Străin în țara al cărui cetățean este, înstrăinat de propria țară, nu suficient de familiarizat cu invențiile lumii moderne, ştiind mai mult decât unele personaje ale romanului şi mai puțin decât altele, Augustin Gora trebuie să mai facă față unei alte provocări, aceea a alienării care îi invadează propriul trup, stenturile ce-i mențin inima în funcțiune. Paginile ce descriu boala şi dorința de a trăi a profesorului sunt de o tulburătoare melancolie şi se constituie într-o pledoarie pentru viață aşa cum este ea: fragilă, nomadă, iluzorie, limitată în ale cunoaşterii. O zi în plus şterge suferința, anulează neputința de a cunoaşte, oferă liniştea îndelung căutată: ,,Gimnastica, duşul. Începe ziua. Câştigase o zi, nimic nu putea fi comparat cu această performanță, susțineau concetățenii din Lumea Nouă. Aveau dreptate. O nouă zi, farsa de a fi, minunea de a exista.”#15
Deşi universul romanelor lui Norman Manea pare aproape de Kafka, scriitura ni-l evocă mai degrabă pe James Joyce. Autorul însuşi se declară aproape de formula literară a acestuia: ,,Situația kafkiană în care trăiesc personajele mele este mai mult sau mai puțin fidelă modelului sociopolitic şi epocii, chiar dacă nu e vorba de o reproducere fotografică. Dar imersiunile literare în aventura creativă a romanului, sunt, într-adevăr, mai aproape de Joyce.”#16
Prin urmare, Norman Manea porneşte pe drumul recuperării şi regăsirii propriei identități din perspectiva străinului, aceasta prilejuindu-i o permanentă nevoie de analiză, autoanaliză, meditație. Discutând acest aspect în eseul Exil, autorul mărturiseşte: ,,Într-adevăr, exilatul, refugiatul devine străin ca rezultat al unei schimbări. Prin însăşi existența sa, străinul este mereu obligat să mediteze asupra schimbării.” ,,Întoarcerea spre sine” se va face la Norman Manea din această perspectivă interogatoare, eul supraviețuind numai printr-o atitudine problematizantă, dialectică. Analizând fenomene istorice, vorbind despre experiența propriului exil sau imaginând complexe şi nuanțate scenarii narative, Norman Manea provoacă resorturile gândirii celor ce-l citesc să adopte ei înşişi o poziție, să confrunte raționamente contrarii.
NOTĂ:
Această lucrare a beneficiat de suport financiar prin proiectul ,,Provocările cunoaşterii şi dezvoltare prin cercetare doctorală PRO-DOCT. Contract nr. POSDRU/88/1.5/S/52946”, proiect cofinanțat din Fondul Social European prin Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013.
Deoarece o aplecare în alb şi negru asupra fenomenului, în ideea enunțării unor verdicte sau a unor concluzii, se dovedeşte, după cum am văzut, nepotrivită şi neproductivă în acelaşi timp, considerăm potrivită o perspectivă integratoare, care să situeze exilul în spațiul larg şi provocator al dinamicii lumii actuale, reconfigurat de căderea comunismului şi de noile facilități comunicaționale.
Schimbările politice din Europa de Est ne-au deschis granițele. Noile facilități ale tehnicii ne deschid, virtual, alte granițe: accesul la informație şi posibilitatea de a ajunge în spații pe care altfel nici nu îndrăzneam să ni le închipuim. Un click, o conexiune bună la internet şi suntem dincolo, aşa cum cei din partea cealaltă sunt aici. Aici, acolo, departe, aproape, spațiul îşi pierde parcă determinările ce păreau altădată de neclintit. Ceea ce Derrida numea ,,l’ontopologie nationale’’2, determinarea unei identități în funcție de o localizare anume, devine, pe zi ce trece o sintagmă care nu mai reprezintă lumea contemporană. Alexis Nouss, în Expérience et écriture du post-exil, se întreabă dacă se mai susțin astăzi noțiunile de națiune sau patrie, în sensul lor consacrat: ,,Comment encore parler de nation, de patrie, de homeland a l’ère du cyberspace? La subjectivité comme citoyenneté est défaite en même temps que sa conception comme appartenance a un lieu. La disjonction et l’accélération produites par ces technologies créent une condition d’exil généralise.’’3
În această matrice a exilului generalizat, noțiunea de identitate devine cu atât mai difuză, cu cât individul începe să îşi piardă nişte repere considerate până nu demult inalienabile: națiune şi patrie. Acasă nu mai înseamnă în mod obligatoriu țara în care te-ai născut, distanțele de mii de kilometri pot fi parcurse în câteva ore, cel plecat nu mai pare atât de departe pentru că poți lua zilnic legătura cu el prin web-cam, veştile despre meleaguri de care ți-e dor pot fi accesate în câteva secunde, nu-ți mai interzice nimeni să te întorci şi nici să pleci, sumedenia de posibilități ce se oferă deschide noi şi noi orizonturi şi reperele se multiplică şi îşi pierd stabilitatea.
Nu întâmplător, cele două poveşti, cea a exilului şi cea a ,,luării la cunoştință’’ a propriei existențe sunt legate parcă într-o vină tragică în parabola exilului adamic; exilul urmează momentului în care omul, gustând din pomul cunoaşterii, începe să conştientizeze că există.
De la celebrul ,,Nosce te ipsum’’ şi până astăzi, problematica identității a constituit obiectul demersurilor de cercetare pentru filosofi, psihologi, sociologi, literați. Concept în mişcare, identitatea se defineşte în măsura în care se defineşte umanul însuşi: din mii de unghiuri, totdeauna prea multe, totdeauna prea puține. Conştient sau nu, existența umană se derulează în sensul căutării şi definirii identitare. În momentul în care ne confruntăm cu o situație limită nevoia definirii a ceea ce suntem se accentuează, stabilindu-se astfel premisele reacției determinate de aceasta. De aceea situațiile de accentuare a hegemoniei (dictatura, cenzura) şi exilul sunt printre acele momente ale existenței ce ne provoacă la o regândire a noțiunii de identitate.
,,Zoon politikon’’, omul nu se poate gândi pe sine fără a-i gândi şi pe ceilalți. Oricare ar fi natura relației eu-altul, aplecarea asupra propriei identități presupune, inevitabil, deschiderea discuției despre alteritate. Aparent situați antitetic, termenii ce conturează dihotomia identitate-alteritate alcătuiesc paradigma de profunzime a postmodernității.
Din orice punct de vedere am privi, identitatea unui individ se confruntă în cazul experienței exilului, dacă nu cu o criză, cel puțin cu o situație-limită. Dislocat, provocat, frustrat, confruntat mai direct decât în alte cazuri cu alteritatea, interpretând, nu întotdeauna pregătit, rolul străinului, exilatul se vede pus în situația de a se întreba: ,,Cine sunt eu?’’, ,,Cine sunt ceilalți?’’, ,,Cine voi deveni oglindindu-mă în ceilalți?’’, ,,Cum pot să rămân eu în timp ce devin un altul?’’. Identificăm în aceste întrebări răspunsuri ce radiază în zone dintre cele mai diferite: psihologie, antropologie, istorie, filozofie, genetică şi observăm că, indiferent de unde s-ar încerca un răspuns, se întrevede un alt numitor comun, o altă față a identității, alteritatea.
Contemporaneitatea impune o nouă aporie, aceea a exilului generalizat. Tensiunea dintre globalizare şi pluriculturalitate, ridicarea relativismului la rang de doctrină, schimbările majore în politica mondială, toate proiectează într-o nouă lumină raporturile național/universal, eu/altul. Pe linia acestor adânci schimbări de perspective se reconfigurează şi felul în care este receptată literatura celor ce creează din afara granițelor țării. Chiar dacă practic, pentru scriitorii români, exilul politic s-a încheiat, considerăm că termenul de literatura exilului este în continuare cel mai potrivit pentru această categorie (scriitori plecați din România înainte de ’89 şi care au revenit în viața literară după înlăturarea dictaturii comuniste), exilul constituind miezul, centrul de gravitație, tema recurentă a literaturii acestora.
Dictatură, exil, globalizare; pre-exil, exil, post-exil. Teroare şi disimulare, evadare, mondializare. Interior/exterior, eu/altul, noi/ceilalți. Iată o listă de variațiuni în jurul unui trinom ale cărui puncte de convergență indică linia unei noi sinteze. Schimbarea abilă de perspective a postmodernității nu poate cuprinde această sinteză cu infinite rezonanțe decât printr-o abordare ,,sinestezică” deoarece, practic, toate valorile sunt puse sub semnul întrebării.
Aflându-se în nucleul ce iradiază mutațiile amintite mai sus, Statele Unite, exilații români explorează în registre diferite reconfigurarea identitară, căutarea de sine prin ficțiune. Elementele realității şi cele ale eului se proiectează într-o nouă cunoaştere, aceea a drumului spre sine. Dintre cele trei direcții propuse de filosofia contemporană ca modalitate de a produce ,,întoarcerea spre sine” de care vorbeşte Michel Foucault în Hermeneutica subiectului, scrierile lui Norman Manea s-ar înscrie în ceea ce autorul numeşte ,,o încercare de a reintroduce subiectul în domeniul istoric al practicilor şi al proceselor în interiorul căruia el n-a încetat să se transforme.”4.
Abordarea scrierilor lui Norman Manea necesită, mai mult poate decât în cazul altor scriitori români, o reevaluare a sensurilor pe care exilul ca experiență umană fundamentală le transmite astăzi umanității. Prin urmare am considerat necesară, drept introducere, trasarea câtorva linii de reper în ceea ce priveşte problematica densă şi în acelaşi timp alunecoasă, generată de literatura exilului.
Însumând, parcă sub zodia unei fatalități, aproape toate felurile de exil ce i-au fost date omenirii, Norman Manea reuşeşte prin literatură să-şi metamorfozeze biografia într-o existență exemplară tocmai prin faptul că pornind de la conjunctural şi biografic ajunge să aducă în fața cititorului omul şi umanitatea în continua confruntate cu propria devenire.
Fiind evreu, Norman Manea este, fără voia sa, exilat în țara în care se va naşte şi pe care o va îndrăgi. Întoarcerea huliganului surprinde în rânduri de o delicată nostalgie ataşamentul firesc al omului față de locul în care vede lumina zilei, indiferent de etnie sau religie: ,,Acaparați de apropiata nuntă, altfel de gânduri dominau ziua. Fervoarea festivității le reamintise că se simțeau bine, de fapt, în locul unde trăiau de atâtea generații, câte îşi puteau aminti.’’5
Un al doilea exil este trăit de copilul de numai cinci ani care se vede smuls din oraşul natal şi deportat în Transnistria, unde supraviețuieşte lagărului de concentrare. Tânăr şi adult, autorul se confruntă cu un alt tip de exil, cel interior, în care evadau toți cei care se simțeau închişi în temnița comunistă. Când exilul interior se dovedeşte a nu mai fi suficient, când retragerea în sine nu mai poate menține pe linia de plutire ceea ce am putea numi un minimum de ființare decentă, la cincizeci de ani, Norman Manea ia din nou calea exilului. Pleacă în Germania şi de acolo în Statele Unite. Şi exilul său continuă pentru că, din motive în mare parte străine de literatură, Norman Manea este din nou exilat, de data aceasta de o parte a lumii literare româneşti. Cu toate acestea, scriitorul nu s-a despărțit niciodată de limba română, susținând în nenumărate rânduri că aceasta este singura sa ,,casă”.
Remarcabil eseist, Norman Manea îşi stabileşte în volumele ce adună articole, studii, convorbiri sau interviuri, poziția față de exil, evreitate, țară, limba română. Traumă, durere, ruptură, nostalgie – trăiri intense determinate de experiența exilului devin la Norman Manea o înțelegere superioară a vieții şi generează o atitudine etică ce se resimte în subteranele întregii sale opere. Pentru că exilul este, după cum autorul însuşi mărturiseşte, citându-l pe Brecht, ,,cea mai bună şcoală a dialecticii.’’6 Evoluție, fenomene în strânsă legătură şi condiționare reciprocă, arta descoperirii adevărului prin confruntarea raționamentelor contrarii – se metamorfozează la Norman Manea într-o nevoie imperioasă de a se raporta la spectacolul lumii ridicând probleme, fără patimă dar cu intransigență atunci când vine vorba de încălcarea principiilor de bază ale dialecticii în sens hegelian: teză, antiteză, sinteză. Opera lui Norman Manea se poziționează etic în sensul neabdicării de la anumite constante, constante determinate de o trăire dialectică a existenței individuale, colective, istorice. Incertitudinea se resimte ca fel de a trăi literatura, în timp ce în eseuri Norman Manea se dovedeşte un polemist intransigent, un fin analist, un combatant care îşi formulează ,,sinteza’’ cu mare limpe-zime.
O preocupare pe care autorul o prelungeşte ca un ecou în toată opera este apărarea identității proprii prin conservarea libertății de gândire, prin detaşarea de tot ceea ce este ,,preambalat’’, de tot ceea ce dovedeşte autosuficiență şi ar putea servi la etichetarea gratuită: ,,La venirea mea în Occident, cu câțiva ani în urmă, urgența de a descrie existența sub dictatura din România – şi încă mai important, învățămintele ce s-ar fi putut desprinde dintr-o astfel de experiență biografică – s-a lovit de lehamitea de a spori clişeele suferinței deja clasificate şi comercializate în repertoriul disidenței est-europene.’’7, mărturiseşte Norman Manea în prefața volumului Despre clovni: Dictatorul şi artistul. Eseul amintit este scris după ce autorul îşi regăseşte ,,vocea’’, libertatea de exprimare, în primii ani ai exilului şi apare pentru prima dată în 1992 la New York.
Întoarcerea huliganului, cel mai cunoscut roman al lui Norman Manea, este, poate, şi cel mai cuprinzător, dacă îl privim ca pe un punct de convergență al experiențelor autorului şi al problematicii generate de opera sa: evreitate, nazism, comunism, traumă, patrie, exil, literatură, onestitate. Istoric, literar, politic, auto-biografic sau pur şi simplu literar, romanul poate fi asemuit cu o prismă cu multe fețe; lumina, însă, este reflectată total doar prin expunerea tuturor fețelor la soare.
Pagini emoționante şi dureroase în care tragedia individuală şi destinul uman se strivesc sub greutatea Istoriei ce-l trimite pe individ la acea ,,şcoală a dialecticii” despre care vorbeam la început. Examenul este întâlnirea cu trecutul, al său şi al țării sale: ,,Ajuns după nouă ani, la înmormântarea mamei şi a Patriei, trebuia, înainte să părăsesc cimitirul trecutului, să las devotatei soții a pacientului din Ierusalim prețioasa informație: eliberat, în sfârşit, de singurătate, tata se afla, senin, fără gânduri de tristețe, în grija delicată a unui tânăr german care ține la onoarea țării sale.’’8
Urmărind acest fir în două dintre romanele autorului, Întoarcerea huliganului şi Vizuina, refacem traseul înțelegerii experienței exilului ca experiență fundamental umană. Ficționalizându-şi propria biografie Norman Manea creează o literatură ce se decantează ca sinteză în triada născută din teza condiției umane însăşi şi antiteza dată de context. Problematizându-şi propria identitate, autorul generează o tensiune dialectică ce trimite mult dincolo de contextul de la care s-a pornit. Sugestive sunt rândurile din Întoarcerea huliganului în care, pornind de la o discuție pe marginea întoarcerii în țară, se face trimitere la condiția de exilat a omului în genere: ,,Exilul începe prin ieşirea din placentă”9. Prin urmare, exilul este existența umană însăşi, incertitudinile exilului fiind în acelaşi timp şi zbaterile vieții de zi cu zi. S-a accentuat prea mult latura biografică a scrierilor lui Norman Manea, pierzându-se din vedere tocmai forța de sugestie şi caracterul problematizant pe care literatura sa le posedă. Tema exilului interesează în măsura în care aceasta iradiază spre zona experiențelor umane fundamentale. Autorul însuşi discută în nenumărate rânduri delicatul şi supralicitatul raport dintre biografie şi literatură. Într-unul din dialogurile cu Leon Volovici din Sertarele exilului, Norman Manea prezintă explicit felul în care funcționează în literatura sa acest proces de transmundare de la realitatea trăită la realitatea cărții; folosindu-se de imaginea verişoarei care a locuit în familia lor, autorul creează personajul fetiței din nuvela Puloverul, modificând însă religia copilului: ,,Fetița din povestire se sugerează că este creştină, că nu era vinovată, ca noi. În realitate, era la fel de vinovată de nevinovăția noastră. Am dorit acest accent pentru a ieşi din colțul strict etnic al suferinței.”10 Explicația revine câteva rânduri mai încolo atunci când autorul argumentează de ce din povestirile sale lipsesc numele victimelor, al opresorilor, locurile sau împrejurările concrete, scopul fiind acela de a ancora ,,suferința evreiască în suferința umană în genere.”11.
Întoarcerea huliganului, roman ce abundă în trimiteri biografice, apare în această lumină ca o punere în scenă cu accente existențialiste. Condiția umană ar constitui aici teza de la care porneşte Norman Manea. După cum afirmam şi la începultul lucrării, antiteza este contextul pe care îl numim în spiritul lui Foucault ,,context istoric”: deportarea în Transnistria, repatrierea, comunismul, exilul, postcomunismul. Dincolo de toate acestea, care îşi au importanța lor în arhitectura romanului, rezidă tensiunea decantată de interogarea reciprocă, în spirit dialectic, a celor două coordonate numite mai sus în sinteza dată de teritoriul exilic al textului. Între aici şi acolo, între afară şi înăuntru, între trecut şi prezent, între necesara întoarcere şi imposibila întoarcere se află Întoarcerea huliganului şi încercarea unui sine de a se regăsi, de a înțelege şi de a se înțelege. Sinele adună în această călătorie prin timp şi istorie frânturi din propria existență pe care le notează în ,,caietul albastru”. Pierderea caietului ce conținea însemnările din călătoria de întoarcere în patrie poate sugera încă o dată faptul că literatura lui Norman Manea porneşte de la date existențiale concrete (notițele din ,,carnetul albastru”) care îşi pierd consistența de-a lungul procesului creației, devenind pretexte literare: ,,Îmi aminteam, abia acum, totul: August Prostul aiura în somn, apoi băuse elixirul Pelegrino, apoi se grăbise repede spre ieşire, să uite totul, să ajungă acasă. Carnetul albastru rămăsese pe scaun, în avion!”12
Trecând la timpul post-exilului, la personaje ce nu se mai întorc în țara natală, cel puțin nu fizic, Norman Manea ne propune o frumoasă alegorie a incertitudinii prin ultimul său roman, Vizuina. Apărut în 2009 la Polirom, Vizuina este o invitație la a re-gândi. Ce s-ar mai putea adăuga, acum, în plină epocă a globalizării şi a informației care circulă cu viteze uimitoare, a schimbărilor sociale, politice şi de mentalitate, a individului cosmopolit şi cu acces la tone de informații, despre cărți, suflete, iubire, libertate sau moarte?
O mare parte a cronicilor dedicate romanului Vizuina îi reproşează autorului stilul greoi, trama epică insuficient conturată, trimiterile evidente la cazul Eliade-Culianu. Se merge până la a eticheta romanul drept ratat. Încă o dată, Norman Manea împarte cititorii şi lumea literară în admiratori şi contestatari.
Exilul este nucleul romanului, după cum autorul însuşi mărturiseşte#13. Pornind de la condiția de exilat a personajelor, autorul înfăşoară, ca pe un ghem, firele narative. O primă poveste este cea a profesorului Augustin Gora. Intelectual rafinat, ajuns în State, profesorul se vede pus în situația de a se găsi şi aici în fața întrebărilor ce l-au urmărit dintotdeauna. O altă pistă narativă urmăreşte destinul lui Peter Gaşpar. Drumurile celor doi bărbați se întâlnesc prin iubirea pentru aceeaşi femeie, enigmatica Ludmila şi legăturile cu alți doi exilați, Dima şi Palade. Trimiterea înspre cazul Eliade-Culianu este evidentă. Vizuina este însă mai mult decât povestea unor exilați şi readucerea în actualitate a întrebărilor legate de biografia lui Mircea Eliade sau de misterul morții lui Ioan Petru Culianu. Norman Manea ficționalizează elemente din propria biografie.
Tema centrală a romanului este într-adevăr exilul, însă iubirea, creația, relația magistru-discipol, alienarea sunt tot atâtea teme de primă importanță, a căror congruență trimite la filosofia lui Heidegger. Dincolo de stratul narativ care nu întâmplător pare că nu este suficient de legat, după ce toate poveştile s-au spus, rămâne întrebarea: şi ființa? Nu cumva, furați de vârtejul unei lumi în continuă mişcare, de evenimente, trăite individual sau colectiv, sub destinul propriu sau sub presiunea istoriei omul uită să se întoarcă tocmai la ceea ce este? Veşnic exilat, veşnic rătăcitor, prin sine sau prin lume, are el acces la adevăr? Cât şi până unde trebuie să rătăcească pentru a afla Răspunsul? Sau, poate, trebuie doar să se întoarcă în vizuină?
Impresia de text frânt, de incoerență, este o dovadă în plus că romanul dezvăluie o lume care se reaşează după alte criterii, ale unui sine discontinuu, ale unui exilat ce pendulează între lumi. Or, tocmai această aparentă lipsă de unitate în organizarea narațiunii conturează la un prim nivel al lecturii o atmosferă ambiguă. Această ambiguitate va persista până în final, adâncindu-se prin ambiguitățile pe care le primesc drept răspuns în căutările lor, personajele.
S-a spus despre Vizuina că ar fi un roman cu filon polițist. Există în roman comploturi, asasinate, anchete. Moartea suspectă a lui Palade, o crimă căreia nu i s-a descoperit făptaşul, ,,complotul’’ în care este antrenat Peter Gaşpar, moartea acestuia, sunt tot atâtea întrebări fără răspuns. Oricât ar încerca personajele şi cititorul odată cu ele, să afle adevărul, acesta le este refuzat. Ne este permis însă, în spiritul dialectic pe care îl generează problematica exilului, pornind de la aceste întrebări fără răspuns, să medităm pe marginea unor subiecte ca moralitate şi artă, venerație şi dezamăgire în relația discipol-maestru, istorie şi responsabilitate, vină personală, vină colectivă.
I s-a reproşat adesea lui Norman Manea raportarea subiectivă în ceea ce priveşte biografia lui Mircea Eliade. Este vorba însă, aşa cum am mai amintit, de un proces de ficționalizare a propriei biografii. Are loc aici, printr-un artificiu na-rativ, un proces de transmundare#14 ce va genera înghițirea realului de lumea fictivă. Dacă ne gândim la perspectiva lectorilor, distingem din acest punct de vedere cel puțin două categorii: cititorii din țară şi cei din afara ei. Noi, cei din interior, sesizăm transferul de care vorbeam mai sus. Cei care citesc romanul detaşați de evenimentele ce s-au strecurat în textura narativă, despovărați de complexele unei lecturi colective vor avea ca punct de plecare doar episodul narativ propriu-zis.
Senzația de ambiguitate, de nisipuri mişcătoare, este potențată de cealaltă anchetă, de complotul în care se trezeşte implicat Peter Gaşpar, personajul ce trasează un alt fir narativ al romanului. Mergând pe urmele unei crime neelucidate, personajul se trezeşte el însuşi protagonist al unui complot. Suntem aruncați, astfel, în plin absurd; lumea lui Kafka şi cea a lui Caragiale îşi fac simțite ecourile. Şi nu numai atât. Se creionează şi ipoteza unei construcții a lumii romanului ca experiment de sorginte livrescă. După o anchetă ca la carte, după ce personajul trăieşte fricile inerente amenințării la care este supus, aflăm că totul este rezultatul experimentului unei studente care imagina un proiect postmodernist. Dimensiunea intertextuală devine, cu cât ne adâncim în lectură, din ce în ce mai evidentă: Borges, Thomas Mann, Kafka.
Cei doi exilați ai cărții se regăsesc prin țara de origine comună şi prin iubirea pe care o poartă aceleiaşi femei. Şi iubirea este, pentru personajele romanului, o experiență eşuată. Enigmatica Lu, după ce refuză să îşi însoțească soțul în exil, îl va urma în această aventură pe mai tânărul său văr, pe care însă îl va părăsi odată ajunşi la destinație. Destul de vag conturate motivele pentru care Ludmila îi părăseşte pe bărbații care o iubesc, suficient de puternic sugerată suferința celor doi în urma despărțirii. Încă o experiență care nu oferă nici o explicație.
Granița dintre real şi imaginar se subțiază din ce în ce mai tare, Peter Gaşpar apărând cititorului într-o ipostază dublată de Peeperkorn, personajul din Muntele Vrăjit. Tot ce i se întâmplă are însă aerul unei făcături, al unui colaj de evenimente ce se precipită, trăgând după ele, ca într-un labirint, pe ceilalți şi pe cititorul însuşi. Nu întâmplător imaginea cu care se identifică exilatul este cea a elefanților lui Dali, creaturi himerice situate între lumi, emergență a sacrului cu profanul. Naratorul duce mai departe jocul transmundărilor. Elefantul care pictează pune încă o dată problema originii operei de artă, a intenției auctoriale, a mesajului şi destinatarului. Nici în acest caz însă, asumându-şi postmodernist trăirea în postmodernitate, Gaşpar nu reuşeşte să se regăsească şi nici să afle răspunsurile pe care le caută. Devine însă victima propriei morți anunțate, de data aceasta însă jocul postmodernist lăsând loc tăvălugului istoriei în fața căreia individul nu mai are nici o şansă.
S-ar părea, până la un punct, că în Augustin Gora vom găsi o clarificare a misterelor cărții, ipoteză întărită şi de faptul că relaționează cu aproape toate celelalte personaje şi îşi asumă rolul de mentor în ale exilului. Ascuns în spatele cărților observă şi învață să trăiască în Oraşul de pe Lună. El îşi asumă singurătatea aşa cum Gaşpar îşi asumase aventura. ,,Sfântul Augustin” nu ne dă însă nici un răspuns. Nu ne va spune ce s-a întâmplat cu Palade, nu ne va lămuri în legătură cu Marele Dima ci va trăi şi el, alături de cititori, neliniştea dispariției lui Gaşpar. Imaginea bătrânului înconjurat de cărți care priveşte lumea din bibliotecă, printre amintiri din viață şi amintiri din cărți, pe care le trece dintr-o parte în cealaltă, funcționează ca un liant pentru toate aparentele disfuncții narative ale romanului. Pendularea între un eu real şi un eu împrumutat din viața cărților ce au fost scrise, între biografie şi creație, între ceea ce este şi ceea ce ne imaginăm a fi este însuşi miezul romanului. Străin în țara al cărui cetățean este, înstrăinat de propria țară, nu suficient de familiarizat cu invențiile lumii moderne, ştiind mai mult decât unele personaje ale romanului şi mai puțin decât altele, Augustin Gora trebuie să mai facă față unei alte provocări, aceea a alienării care îi invadează propriul trup, stenturile ce-i mențin inima în funcțiune. Paginile ce descriu boala şi dorința de a trăi a profesorului sunt de o tulburătoare melancolie şi se constituie într-o pledoarie pentru viață aşa cum este ea: fragilă, nomadă, iluzorie, limitată în ale cunoaşterii. O zi în plus şterge suferința, anulează neputința de a cunoaşte, oferă liniştea îndelung căutată: ,,Gimnastica, duşul. Începe ziua. Câştigase o zi, nimic nu putea fi comparat cu această performanță, susțineau concetățenii din Lumea Nouă. Aveau dreptate. O nouă zi, farsa de a fi, minunea de a exista.”#15
Deşi universul romanelor lui Norman Manea pare aproape de Kafka, scriitura ni-l evocă mai degrabă pe James Joyce. Autorul însuşi se declară aproape de formula literară a acestuia: ,,Situația kafkiană în care trăiesc personajele mele este mai mult sau mai puțin fidelă modelului sociopolitic şi epocii, chiar dacă nu e vorba de o reproducere fotografică. Dar imersiunile literare în aventura creativă a romanului, sunt, într-adevăr, mai aproape de Joyce.”#16
Prin urmare, Norman Manea porneşte pe drumul recuperării şi regăsirii propriei identități din perspectiva străinului, aceasta prilejuindu-i o permanentă nevoie de analiză, autoanaliză, meditație. Discutând acest aspect în eseul Exil, autorul mărturiseşte: ,,Într-adevăr, exilatul, refugiatul devine străin ca rezultat al unei schimbări. Prin însăşi existența sa, străinul este mereu obligat să mediteze asupra schimbării.” ,,Întoarcerea spre sine” se va face la Norman Manea din această perspectivă interogatoare, eul supraviețuind numai printr-o atitudine problematizantă, dialectică. Analizând fenomene istorice, vorbind despre experiența propriului exil sau imaginând complexe şi nuanțate scenarii narative, Norman Manea provoacă resorturile gândirii celor ce-l citesc să adopte ei înşişi o poziție, să confrunte raționamente contrarii.
NOTĂ:
Această lucrare a beneficiat de suport financiar prin proiectul ,,Provocările cunoaşterii şi dezvoltare prin cercetare doctorală PRO-DOCT. Contract nr. POSDRU/88/1.5/S/52946”, proiect cofinanțat din Fondul Social European prin Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013.