Cărți bune şi cărți proaste

Nu de puține ori, prietenii, elevii sau studenții mei îmi cer să le recomand o carte bună. Cei mai mulți dintre ei sunt cititori ocazionali, iar atunci când au timp liber şi se hotărăsc să-l petreacă citind, au musai nevoie de o carte bună. Nici măcar una mediocră nu le-ar putea da satisfacția de a nu-şi fi pierdut timpul degeaba. În sinea mea, mereu mi-am dorit ca într-o bună zi cineva să îmi ceară să-i recomand o carte proastă. N-aş fi avut nicio problemă să mă gândesc la câteva titluri. Statistic vorbind, am citit infinit mai multe cărți proaste decât bune. A căuta capodopere în literatura contemporană (cei care întreabă s-ar simți dezamăgiți dacă le recomand ceva mai vechi de 60-70 de ani) are ceva de a face cu muncile lui Heracles. Canonul nu te mai ajută din cauza proximității lui față de obiectul studiat. Şi, oricum, cei care au nevoie de recomandarea ta, ignoră cu grație canonul.
În subsidiarul unei asemenea întrebări intuiesc ceva şi mai grav: ingenuitatea cu care se aşteaptă un răspuns prompt. Titlurile şi autorii ar trebui să iasă la iveală ca Houdini din cea mai bine păzită fortăreață a lumii. Este, apoi, aici şi obsesia (din ce în ce mai prezentă şi răspândită în cele mai diverse domenii)… topurilor, a clasamentelor de orice fel. Frenezia superlativelor absolute: care este cea mai bună, sau – şi mai rău - mare carte a nu ştiu cărui secol sau a nu ştiu cărei literaturi, care este cel mai bun autor, cel mai bine vândut, cel mai/cea mai/cei mai/cele mai…
Presat oarecum de frecvența cu care mi se adresează întrebarea, am încercat să mă lămuresc pe mine însumi: ce înseamnă, carevasăzică, o carte bună şi cum ar trebui să fie o carte pentru a se bucura de atributul proastă?! Bunăoară, sunt cărți care în epocă nu ar fi fost recomandate frecvent, dar care, mai apoi, au ajuns să graviteze în jurul canonului sau chiar să se instaleze confortabil în interiorul lui. Mă gândesc acum – exemplele sunt aleatorii – la Dumas, considerat superficial şi uşor, sau la Henry Miller, interzis până nu demult în patria democrației absolute, Statele Unite ale Americii. Există apoi cărți de neocolit pentru literați, dar nu foarte populare pentru cititorul ocazional, precum În căutarea timpului pierdut (Marcel Proust), Ulysses (Joyce) sau Versetele satanice (Rushdie).
Mai există şi texte ce reclamă de la cititorii lor o anume specializare, un anume gust, o anume apetență subiectivă pentru un gen (unii spun subgen) de literatură precum SF-ul, de exemplu: ciclul Fundațiilor (Asimov), Fahrenheit (Ray Bradbury), Dune (Frank Herbert), Odiseea spațială 2001 (Arthur C. Clarke) etc. Şi, ca şi cum lucrurile nu ar fi fost şi aşa destul de complicate, există cărți pe care, îndeobşte, le considerăm în mod eronat a fi potrivite copilăriei sau adolescenței: Alice în Țara Minunilor (Lewis Carroll), Minunatele aventuri ale lui Nils Holgerson în Suedia (Selma Lagerlöf), Stăpânul inelelor (J.R.R. Tolkien), Micul prinț (Antoine de Saint-Exupéry)… Sunt, în fine, cărți ce nu pot fi înțelese în absența unui minimal background cultural, şi mă gândesc acum la două titluri din lista mea recentă de lecturi: Amor intellectualis (Ion Vianu) şi Aşteptând ceasul de apoi (Dinu Pillat). Cred că este suficientă numai această acoladă pentru a înțelege că a recomanda cuiva cărți bune e nu numai un gest hazardat, dar şi incomplet, fracturat şi, la rigoare, inutil.
Există, totuşi, elemente care, deşi insuficiente, pot conduce la ideea că te afli în preajma (vorbesc aici exclusiv despre genul epic) unui text din partea superioară a grilei valorice. Aici, însă, o insurmontabilă dificultate apare: incapacitatea noastră obiectivă de a citi textele în original. Cine a făcut exercițiul de a lectura aceeaşi carte în original şi tradusă în limba română, ştie despre ce vorbesc. Iată de ce, atunci când se aduc în discuție elemente ce confirmă valoarea certă a unui text literar în proză, mă văd nevoit să îmi ilustrez ideile cu exemple exclusiv din zona literaturii române. Căci, în mod evident, nu e suficient să lecturezi o carte în limba în care a fost scrisă, mai ai nevoie şi de un înalt grad de intimitatea cu procesele subtile ale limbii respective. Altfel, cum ai putea aduce în discuție, spre exemplu, stilul?
Deşi, îndeobşte, este o evidență că nu există în literatură teme bune şi proaste, tot la fel de evident ar trebui să fie că în lista de ingrediente indispensabile unei cărți valoroase, se regăseşte o stranie simbioză (cu cât cartea e mai valoroasă cu atât simbioza este mai prezentă) între temă şi stil. Chiar dacă tema este specifică, ea trebuie să aibă şi elemente de universalitate, trebuie să fie capabilă de a se exprima dincolo de teritoriul limitat al biografiei personale. Aceste elemente de universalitate smulg textul din context şi îl plasează într-un supra-context ce rezistă timpului. Altfel, textul se vede iremediabil condamnat de însăşi temelia lui epică neconcludentă. Cel mai potrivit exemplu aici ar fi o bună parte a producției proletcultiste. Deşi nu în totalitate prost scrise, cele mai multe dintre textele proletcultiste păcătuiesc grav prin lipsa lor de viziune. Tema e atât de restrânsă, de încorsetată ideologic, încât stilul nu mai poate fi de niciun folos. Textul e iremediabil compromis, atât de compromis încât prezumatele lui valențe estetice nu-l mai pot salva. Prin 1981 apărea o antologie în două volume, în colecția Biblioteca şcolarului a Editurii Ion Creangă, intitulată Clasa muncitoare în literatură. Recitirea acestor texte e cel mai bun exemplu de cum o temă poate parazita un text, chiar şi atunci când el este scris de un autor respectabil.
Apoi, dacă discutăm despre teme literare şi supra-contexte, merită să aducem în discuție şi relevanța temei. Literatura română tânără s-a exprimat frecvent – mult prea frecvent – în anii de după 1989 printr-un soi de discurs orgiastic, dezabuzat. Cărți precum romanul Ioanei Baetica (Fişă de înregistrare) sau al lui Kiki Vasilescu (Romanul românesc pervers), deloc singulare ca demers, nu au făcut altceva decât să se construiască în jurul unei rețete simpliste: se ia(u) un personaj sau un set de personaje, de preferat adolescenți sau tineri, se adaugă din abundență scene de sex sau pur şi simplu conversații pe marginea subiectului, se împănează cu scene decadente şi decoruri abrutizante (poate fi o cârciumă ordinară, ca în romanul lui Dan Sociu, Urbancolia, sau banale scene familiale, un soi de nouveau mal de siècle, ca în textul lui Dan Lungu, În iad toate becurile sunt arse) şi romanul este gata. Se poate servi în metrou sau într-o călătorie cu trenul de la Bucureşti la Piteşti (deşi, prin bunăvoința CFR-ului, pe o asemenea distanță se pot consuma şi două romane de acest tip). La finalul textului, senzația generală e de subțirime, de rarefiere până la dispariție. Personajele nu au personalitate, dialogurile se desfăşoară în aceeaşi gamă şi totul derivă din inconsistența temei, din profunda ei incapacitate de a se susține. Probleme vitale sunt evacuate în zona unui registru minor. Un bun exemplu în acest sens este, odată în plus, Romanul românesc pervers, al lui Kiki Vasilescu. Pornit ca un remake al Crailor de Curtea Veche (Mateiu Caragiale), textul încearcă o aducere în contemporaneitate a celor trei crai. Rezultatul e departe de a fi mulțumitor. Din misterul lui Pirgu, Paşadia şi Pantazi nu mai rămâne aproape nimic, iar cititorul familiarizat cu ambele texte nu se poate abține să nu remarce că în vreme ce la Mateiu Caragiale tema are doza ei de relevanță, în sensul că cei trei crai sunt metafora balcanică a unui plictis intelectual, la Kiki Vasilescu ei devin bieți tineri plaizirişti, fără convingeri şi fără motivații profunde ale gesturilor lor de revoltă sau dezabuzare. La polul opus, putem aduce în discuție un text precum Zile de nisip, al lui Bujor Nedelcovici. Aici, pe lângă intriga polițistă, avem de a face şi cu o temă a cărei relevanță nu poate fi contestată: goana nebună după atingerea perfecțiunii într-un sistem politic anti-meritocratic (comunismul).
Desigur, tema nu este totul. Dacă ea este fie şi mediocră din perspectiva relevanței şi a supra-contextului, poate fi salvată de talentul individual al autorului. Dacă, însă, va coborî dincolo de nivelul acceptabil al supra-contextului şi relevanței (a se vedea acelaşi exemplu al antologiei Clasa muncitoare în literatură), nici măcar talentul scriitoricesc nu îi mai poate fi de folos. Aş aduce aici în discuție romanul Martei Petreu, Acasă, pe Câmpia Armaghedonului. Personajul-narator, Tabita, recompune viața întregii ei familii într-un mediu rural profund degenerat de comunism. Tema e uşor banală şi, enunțată în felul acesta, nu produce cine ştie ce emoții estetice. Dar, şi aici intervine talentul, perspectiva auctorială, scenele magistral descrise precum cea a morții tatălui naratoarei şi a autopsiei făcute chiar în curtea casei, unde Tabita colectează sângele tatălui într-o găleată, toate acestea oferă romanului un tonus anume, o vitalitate, o perspectivă care-l plasează printre (poate) cele mai interesante romane ale ultimilor ani.
Cât priveşte stilul, mi se pare relevant a aduce în discuție un titlu: Tache de catifea (Ştefan Agopian). Autoritară aici nu e povestea în sine, ci actul povestitului. Atât de mare e obsesia discursului încât povestea sau personajele rămân, de multe ori, în plan secund. Plăcerea lecturii se exercită eminamente pe tărâm lingvistic şi mai puțin (spre deloc!) pe tărâm ficțional. Pentru a ilustra şi mai bine ideea, tot ce avem de făcut este să recitim, în această cheie, un text precum Negustor lipscan (Mihail Sadoveanu). Deşi titlurile invocate suportă cu greu o paralelă extinsă, în ambele asistăm la derularea, la o scară diferită, a aceluiaşi proces sau procedeu: plăcerea de a comunica e mai mare decât plăcerea de a imagina lumi ficționale.
Apoi, mai intră în această ecuație, şi aşa destul de complicată, şi spiritul veacului, gustul epocii. Căci în literatură, păstrând proporțiile, există colecții de primăvară – vară şi colecții de toamnă – iarnă. Din când în când, în diferite colțuri ale lumii, se nasc fascinații obsesive față de spații îndepărtate, exotice, sau față de subiecte şi construcții narative specifice. În astfel de momente, cititorul este cu mult mai receptiv față de producțiile literare care-i satisfac gusturile de moment. Gândiți-vă doar la succesele relativ recente ale unor nume precum Paulo Coelho, Stephanie Meyer sau J.K. Rowlings, Dan Brown ş.a. Mai apoi, pot invoca aici şi deja celebrul caz Dracula (Bram Stoker). Roman mediocru prin excelență, el îşi datorează succesul inițial contextului în care cartea e publicată şi, mai apoi, cinematografiei. Toate exemplele alese aici absolut aleatoriu vorbesc despre cărți care, la data publicării, vin pe un teren fertil. A fost, rând pe rând, vremea literaturilor est-europene, a literaturilor asiatice sau africane la fel cum, a fost o vreme a romanului senzaționalist, a romanului de dragoste, a romanului social etc. Aşadar, a recomanda o carte bună presupune mai mereu şi acest soi de… prestidigitație. Prea multe ingrediente sunt de luat în calcul, aşa încât, cine recomandă cărți bune, nu e altceva decât un jucător împătimit la loterie, un farseur care, fie şi onest, nu-şi poate depăşi obligatoria condiție de perpetuu necromant.