Cronica literară
Marcel Lucaciu
Când poezia coboară în stradă...
Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2/2012
Mircea Dinescu – acest „copil teribil” al literaturii române contemporane – s-a născut în ziua de 10 noiembrie 1950, la Slobozia. A debutat cu poezia Destin de familie, publicată în nr. din 9 septembrie 1967 al revistei „Luceafărul”, condusă, pe atunci, de prozatorul Ştefan Bănulescu. Prima carte de versuri (Invocație nimănui, 1971) cuprinde poeme romanțioase, relativ „cuminți”, remarcabile însă prin vitalismul whitmanian, prin factura lor melodică, prin perfecțiunea formală. Volumul Elegii de când eram mai tînăr (1973) este scris în aceeaşi manieră fiind, poate, mai interesantă latura erotică, dar care poartă, uneori, însemne suprarealiste. Superbă e încercarea de a defini ceea ce este – la drept vorbind – indefinibil (Poezia): „căci dacă plîng şi ceața-n ceruri rîde, / oh, poezia e moarte-n plus, / trecînd cu pleoapa somnorosul gîde / al timpului atît de rar sedus” (Trezind cu pleoapa). Următoarele trei volume – Proprietarul de poduri (1976), La dispoziția dumneavoastră (1979), Teroarea bunului simț (1980) – păstrează, cu puține şi abia perceptibile abateri, o anumită „tăcere”. Prin intermediul unor „nobile lamentații”, poetul îşi construieşte, zi de zi, turnul de fildeş în care părea – la un moment dat - că s-a retras. Odată cu Democrația naturii (1981), continuând, mai apoi, cu Exil pe o boabă de piper (1983) şi Rimbaud negustorul (1985) o atare iluzie va da repede faliment...
Punctul culminant al revoltei dinesciene îl constituie, evident, placheta de versuri Moartea citeşte ziarul (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1990), tipărită pentru prima dată în limba română la Editura Rodopi din Amsterdam (Olanda), în vara anului 1989. Echivalând gloria din acele vremuri cu ruşinea de a tăcea, Mircea Dinescu sparge zidul ce ne împrejmuia. Neputându-se sustrage realităților monstruoase ale unui regim totalitar, Poezia coboară în stradă, arată cu degetul şi acuză cu vehemență, demascând distrugerile, foamea, minciuna, convenția şi mediocritatea. Metaforele sunt împuşcate, în vreme ce ironia, sarcasmul şi atacurile directe iau locul „floricelelor de stil” sau al tradiționalelor osanale adresate – de către poetaştrii vremii! – tiranului din Scorniceşti: „Vine Haplea dă cu lingura-n sate / soarbe clopote pe nerăsuflate / ară biserici seamănă panică / şi-apoi o seceră cu limba mecanică. / Ştia ce spune grecul săracu: / nu-ți lua turcoaică / îl iei pe dracu, / nici casă-n Vlahia – fereşte Doamne / că-i cad ferestrele după trei toamne / că vin cu-manii şi pecenegii / şi gugumanii şi viceregii / şi-n fruntea oştii săltînd buricu / Haplea al nostru cu polonicu” (Haplea). Dinescu renunță la stilizarea răbufnirilor de mai înainte, la eleganța şi rafinamentul limbajului ori la expresivitatea muzicală a versului său. Poemul devine o invectivă de forța şi valoarea pamfletelor argheziene. Regula lui Sînt tînăr, Doamnă... este încălcată – aşa cum s-a văzut – în favoarea celei din Haplea. Astfel, imaginea şlefuită e substituită de explozia frazei sacadate, plină de proteste: „Istoria parcă ne duce-n burtă / şi parcă a uitat să ne mai nască, / preafericiții cu privirea scurtă / sorb borşul dogmei ce le plouă-n bas-că , / făcînd spre lucruri zilnic reverențe / căci cine ştie ce episcop doarme / în polonic, în coşul pentru zdrențe, / în țevile acestor triste arme / unde Nebunul îşi cloceşte crima / şi ne omoară fiindcă ne iubeşte, / cînd ne e foame desenează peşte, / cînd vine frigul arestează clima, / opriți Istoria – cobor la prima / opriți la stația Doamne-fereşte” (Doamne fereşte). Poetul nu mai poate privi mizeria „maimicilor” şi – cu atât mai puțin – plecăciunile preafericiților „maimari”. El denunță sărăcia care domneşte în satele cu lămpi „ce-au divorțat de gaz” ( Țăranii), „mireasma cabotină” ce-nvăluie o societate unde „totul e uns şi totul e rutină” (De rerum naturae), unde se rostesc interminabile discursuri agramate şi gâlgâie roza şampanie (Salonul de toamnă). Nimeni nu mai crede în lacrimi, când biruit-a frica de a mai face confesiuni, „cînd telefonul colcăie de gărgărițe” (Mici exerciții pentru desființarea timpurilor la verb), iar sentimentele sunt măsurate cu rigla. Crăciunul este şi el escamotat în spatele bătrânului imperiu ce se clatină: „ Imperiul suferă pe undeva prin păduri / îl dor barbarii cu limfa lor slobodă, / nu-i voie să bei nu-i voie să-njuri / hai pitulează-te-n lobodă. // Iisus stă în pîntecul maicii sale, nebun, / ascultă discuri cu Pink Floyd şi plînge, / se-amînă desigur spectacolul de Crăciun / magii s-au înscris în ajun / la donatorii de sînge” (Crăciun).
În fine, niciuna dintre ororile prin care am trecut nu e – nu poate fi! – uitată. A pune pe nas ochelarii criticii şi a număra tropii e, în fond, un nonsens. Avem de-a face cu fățişe, agresive şi răsunătoare „erezii politice”. De altfel, calofilia sau cosmetica volutelor stilistice n-ar fi reuşit mai bine decât expresia nudă şi violentă, în cazul de față. Poate de aceea un singur şi splendid vers rătăceşte în atmosfera incendiară, amintindu-ne, vag, de exuberanța poemelor din tinerețe: „părul tău explodând ca şampania” (Sîrma de aur). Dincoace şi dincolo de amărăciunea celor două decenii de mincinoasă tranziție, Moartea citeşte ziarul e deopotrivă momentul de referință pentru itinerarul poetic dinescian şi fructul amar al „iepocii” fatale. Începând cu acest volum, odele de altădată se răresc, ele transformându-se în pamflete veritabile sau în epistole.
După 1990, poetul Mircea Dinescu a mai publicat şi alte cărți (Proprietarul de poduri, antologie – 1991, O beție cu Marx – 1996, Pamflete vesele şi triste – 1996, Nelu Santinelu – 1998, Fluierături în biserică, antologie – 1998, Corijent la cele sfinte – 2003, Opera poetică, 2 volume – 2005, Cele mai frumoase 101 poezii – 2006, Femeile din secolul trecut – 2010), iar verva şi savoarea versului său au rămas aceleaşi, indiferent de vâltorile vieții sociale, economice şi politice.
Guvernate fie de patosul vitalist al tinereții vulcanice, fie de luciditatea virulentă a maturității sceptice, poemele lui Mircea Dinescu sunt o radiografie atentă a veacului politizat, dar mai ales a vitregiilor vieții. Rebelul trubadur al României de ieri şi de azi va rămâne, fără îndoială, în istoria literaturii drept poetul Revoluției de la 1989 sau – de ce nu? – poetul libertății noastre.
Punctul culminant al revoltei dinesciene îl constituie, evident, placheta de versuri Moartea citeşte ziarul (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1990), tipărită pentru prima dată în limba română la Editura Rodopi din Amsterdam (Olanda), în vara anului 1989. Echivalând gloria din acele vremuri cu ruşinea de a tăcea, Mircea Dinescu sparge zidul ce ne împrejmuia. Neputându-se sustrage realităților monstruoase ale unui regim totalitar, Poezia coboară în stradă, arată cu degetul şi acuză cu vehemență, demascând distrugerile, foamea, minciuna, convenția şi mediocritatea. Metaforele sunt împuşcate, în vreme ce ironia, sarcasmul şi atacurile directe iau locul „floricelelor de stil” sau al tradiționalelor osanale adresate – de către poetaştrii vremii! – tiranului din Scorniceşti: „Vine Haplea dă cu lingura-n sate / soarbe clopote pe nerăsuflate / ară biserici seamănă panică / şi-apoi o seceră cu limba mecanică. / Ştia ce spune grecul săracu: / nu-ți lua turcoaică / îl iei pe dracu, / nici casă-n Vlahia – fereşte Doamne / că-i cad ferestrele după trei toamne / că vin cu-manii şi pecenegii / şi gugumanii şi viceregii / şi-n fruntea oştii săltînd buricu / Haplea al nostru cu polonicu” (Haplea). Dinescu renunță la stilizarea răbufnirilor de mai înainte, la eleganța şi rafinamentul limbajului ori la expresivitatea muzicală a versului său. Poemul devine o invectivă de forța şi valoarea pamfletelor argheziene. Regula lui Sînt tînăr, Doamnă... este încălcată – aşa cum s-a văzut – în favoarea celei din Haplea. Astfel, imaginea şlefuită e substituită de explozia frazei sacadate, plină de proteste: „Istoria parcă ne duce-n burtă / şi parcă a uitat să ne mai nască, / preafericiții cu privirea scurtă / sorb borşul dogmei ce le plouă-n bas-că , / făcînd spre lucruri zilnic reverențe / căci cine ştie ce episcop doarme / în polonic, în coşul pentru zdrențe, / în țevile acestor triste arme / unde Nebunul îşi cloceşte crima / şi ne omoară fiindcă ne iubeşte, / cînd ne e foame desenează peşte, / cînd vine frigul arestează clima, / opriți Istoria – cobor la prima / opriți la stația Doamne-fereşte” (Doamne fereşte). Poetul nu mai poate privi mizeria „maimicilor” şi – cu atât mai puțin – plecăciunile preafericiților „maimari”. El denunță sărăcia care domneşte în satele cu lămpi „ce-au divorțat de gaz” ( Țăranii), „mireasma cabotină” ce-nvăluie o societate unde „totul e uns şi totul e rutină” (De rerum naturae), unde se rostesc interminabile discursuri agramate şi gâlgâie roza şampanie (Salonul de toamnă). Nimeni nu mai crede în lacrimi, când biruit-a frica de a mai face confesiuni, „cînd telefonul colcăie de gărgărițe” (Mici exerciții pentru desființarea timpurilor la verb), iar sentimentele sunt măsurate cu rigla. Crăciunul este şi el escamotat în spatele bătrânului imperiu ce se clatină: „ Imperiul suferă pe undeva prin păduri / îl dor barbarii cu limfa lor slobodă, / nu-i voie să bei nu-i voie să-njuri / hai pitulează-te-n lobodă. // Iisus stă în pîntecul maicii sale, nebun, / ascultă discuri cu Pink Floyd şi plînge, / se-amînă desigur spectacolul de Crăciun / magii s-au înscris în ajun / la donatorii de sînge” (Crăciun).
În fine, niciuna dintre ororile prin care am trecut nu e – nu poate fi! – uitată. A pune pe nas ochelarii criticii şi a număra tropii e, în fond, un nonsens. Avem de-a face cu fățişe, agresive şi răsunătoare „erezii politice”. De altfel, calofilia sau cosmetica volutelor stilistice n-ar fi reuşit mai bine decât expresia nudă şi violentă, în cazul de față. Poate de aceea un singur şi splendid vers rătăceşte în atmosfera incendiară, amintindu-ne, vag, de exuberanța poemelor din tinerețe: „părul tău explodând ca şampania” (Sîrma de aur). Dincoace şi dincolo de amărăciunea celor două decenii de mincinoasă tranziție, Moartea citeşte ziarul e deopotrivă momentul de referință pentru itinerarul poetic dinescian şi fructul amar al „iepocii” fatale. Începând cu acest volum, odele de altădată se răresc, ele transformându-se în pamflete veritabile sau în epistole.
După 1990, poetul Mircea Dinescu a mai publicat şi alte cărți (Proprietarul de poduri, antologie – 1991, O beție cu Marx – 1996, Pamflete vesele şi triste – 1996, Nelu Santinelu – 1998, Fluierături în biserică, antologie – 1998, Corijent la cele sfinte – 2003, Opera poetică, 2 volume – 2005, Cele mai frumoase 101 poezii – 2006, Femeile din secolul trecut – 2010), iar verva şi savoarea versului său au rămas aceleaşi, indiferent de vâltorile vieții sociale, economice şi politice.
Guvernate fie de patosul vitalist al tinereții vulcanice, fie de luciditatea virulentă a maturității sceptice, poemele lui Mircea Dinescu sunt o radiografie atentă a veacului politizat, dar mai ales a vitregiilor vieții. Rebelul trubadur al României de ieri şi de azi va rămâne, fără îndoială, în istoria literaturii drept poetul Revoluției de la 1989 sau – de ce nu? – poetul libertății noastre.