Cronica literară
Rodica Grigore
IAN MCEWAN. ÎN CĂUTAREA ISPĂŞIRII
Articol publicat în ediția Viața Românească 8-9 / 2008
O fetiță vede ceva de la fereastră, crede că înțelege tot şi, mai ales, că ştie adevărul, pe care îşi şi propune să-l exprime, scriind şi descriind scena, poate chiar din trei puncte de vedere diferite. Fetița se numeşte Briony Tallis, are treisprezece ani, e pasionată de literatură şi a scris, pentru a sărbători vizita fratelui său mai mare, o piesă de teatru intitulată Suferințele Arabellei, pe care vrea s-o pună în scenă, folosindu-se de verii ei, aflați la reşedința familiei Tallis, din cauza neaşteptatului divorț al părinților lor. Numai că ceea ce vede Briony pe fereastră, în mod cu totul întâmplător, într-o zi toridă din vara anului 1935, este suficient de greu de înțeles chiar şi pentru protagonişti: sora mai mare a lui Briony, Cecilia, de curând revenită acasă, după anii de studii la universitate, şi Robbie Turner, fiul servitoarei devotate a familiei Tallis, absolvent strălucit de Litere la Cambridge şi pasionat de medicină. Dar ce vede Briony? O vede pe Cecilia cu o vază şi cu un buchet de flori în mână, stând alături de Robbie, lângă fântâna arteziană din grădina casei, apoi dezbrăcându-se pe neaşteptate, sub privirile uluite ale lui Robbie, incapabil să facă ceva pentru a o opri, şi sărind în apă. O simplă ceartă? O cerere în căsătorie? O respingere mândră din partea fetei, pe temeiul diferenței de clasă socială? Nimic din toate astea sau câte ceva din fiecare în parte? Iată întrebările la care foarte tânăra autoare de piese de teatru şi, potențial, de proză trebuie să răspundă. Cum altfel decât scriind totul, descoperind, în acest fel, tot adevărul, şi afirmându-şi vocația de precoce romancieră. Dar, cum realitatea – şi mai ales realitatea anilor ‘30 – depăşeşte, adesea, cea mai îndrăzneață ficțiune, ambițioasele planuri ale şi mai ambițioasei Briony se vor schimba în scurt timp. Însă vor schimba şi vor distruge, deopotrivă, şi viețile tuturor celor din jurul ei, iar după ani de zile Briony va fi silită să admită că nici chiar ficțiunea ajunsă la desăvârşire nu este în stare să mai îndrepte greşelile trecutului, ci ar putea doar, cel mult, să încerce să le ispăşească. Deşi „pentru Dumnezeu nu există ispăşire, şi nici pentru romancieri” sau, cel puțin aceasta este concluzia la care ajunge, după câteva decenii, B.T., naratorul romanului lui Ian McEwan, Ispăşire – (2001), nimeni alta decât Briony însăşi, care, în anul 1999, serbându-şi a şaptezeci şi şaptea aniversare, se poate mândri cu faima de romancieră celebră.
Imediat după apariția acestei cărți a lui McEwan, nu puțini au fost criticii care au descoperit o serie de apropieri între strategiile narative utilizate de Henry James în What Maisie Knew, dar şi între perspectiva adoptată, acolo, de autorul Ambasadorilor şi viziunea din Ispăşire, căci punctul de vedere şi, mai cu seamă, punctul de vedere al unui copil asupra lumii adulților, precum şi aşa numita „viziune scenică” sau rama structurală ce cuprinde narațiunea ne trimit, fără doar şi poate, la metodele consacrate ale realismului psihologic, aşa cum a fost el practicat de Henry James. Desigur, însă, că în Ispăşire accentul cade pe scena de lângă fântână, moment neaşteptat şi luminând, la fel de neaşteptat, tot ce se va întâmpla în continuare pe parcursul romanului, asemănător, până la un punct, cu modalitatea impusă încă din Amsterdam (1998). De altfel, nu e prima dată când Ian McEwan mizează pe asemenea modificări de situație şi răsturnări de perspectivă, dacă ne gândim, de exemplu, la celebra scenă a balonului din Durabila iubire (1997). Numai că modul în care scriitorul reuşeşte să descrie atât ceea ce se petrece între Cecilia şi Robbie, cât şi ceea ce vede Briony depăşeşte net nivelul pe care îl atinsese în creațiile anterioare, în fond, deteriorarea prețioasei vaze nefiind altceva decât expresia premonitorie şi simbolică a acelor lucruri atât de prețuite dar care, în fața atacurilor insidioase ale realității, se dovedesc a fi extrem de fragile, viața însăşi sau sentimentele umane neavând, în Ispăşire, un statut sau un destin fundamental diferite.
Pe de altă parte, McEwan se dovedeşte, şi în acest roman, a fi foarte preocupat de tot ceea ce înseamnă scrierea unei cărți, ca şi de toate amănuntele ce duc, finalmente, la descoperirea vocației literare, din acest punct de vedere, drumul lui Briony, aşa sinuos cum este, fiind tocmai un inedit portret al artistului în tinerețe. Căci piesa ei de teatru, Suferințele Arabellei, care nu va fi reprezentată decât în 1999, la aniversarea autoarei, era, de fapt, expresia deplină a fanteziei creatoare a fetiței cucerită pe neaşteptate de revelația faptului că ea, tocmai ea, ar fi în stare să creeze, prin cuvinte, o întreagă lume pe care s-o îmbogățească, apoi, prin tipul aparte de cunoaştere pe care o implică ordinea distinctă a scrisului. Dacă recitim cu atenție romanul lui Ian McEwan din această perspectivă, vom descoperi – dar nu cu surprindere, având în vedere arta pe care autorul a demonstrat-o deja şi nu doar o dată – că Ispăşire nu este altceva decât o versiune pentru adulți a acestui adevăr, atât de simplu, încât poate să pară, pentru cititorul inocent, de-a dreptul surprinzător. Puterea cuvintelor de a restructura adevărul se vede, însă, şi în alte câteva situații, desigur, mai ales atunci când Robbie este arestat pe nedrept, ca fiind cel care ar fi abuzat de provocatoarea Lola, exclusiv pe baza mărturiei lui Briony, cea care se încăpățânează să creadă în propria ei variantă de adevăr mai mult decât în adevărul realității. Propria ei variantă de adevăr desemnând, fără îndoială, lumea imaginației mai mult sau mai puțin creatoare. Mecanismul textual funcționează, în principiu, la fel ca în relatarea modului în care percepe Briony scena de lângă fântână, dovedindu-se a fi suficient de matură pentru a-şi da seama de complexitatea întâmplării respective, dar nu suficient de pregătită să înțeleagă că era vorba de un fragment de realitate, iar nu de unul dintr-o povestire scrisă chiar de ea şi pe care, în consecință, ar fi putut-o modifica după plac. Adică, altfel spus, Briony preferă să creadă în ceea ce ea însăşi doreşte să fie adevărat, şi nu neapărat în ceea ce ştie că este – sau poate fi – veridic. Din acest punct de vedere, Ispăşire poate fi citit, deloc surprinzător, şi ca un bun roman filosofic, având în centru o serie de preocupări legate de raporturile mereu schimbătoare stabilite între realitate şi lumea imaginației, dar, deopotrivă, de implicarea cititorului în interpretarea mereu nouă a oricărui text, în funcție de capacitatea sa de a-şi suspenda, după caz, dar cât se poate de deliberat, fie incredulitatea, fie credința oarbă în adevărul ficțiunii. În plus, drumul de la simplul proiect narativ la roman este reprezentat de tribulațiile lui Briony însăşi, cea care, scriind, în timpul războiului, nuvela Două siluete lângă fântâna arteziană, primeşte din partea prestigioasei reviste Horizon, prin intermediul unei scrisori semnate C.C. (editorul revistei respective fiind, se ştie, Cyril Connolly), nu o promisiune de publicare, ci câteva direcții pe care, dacă e să devină cu adevărat literatură, textul respectiv trebuie să le urmeze. Evident, Briony este, în Ispăşire, personajul cheie şi catalizatorul tuturor întâmplărilor, putând fi comparată, din acest punct de vedere, cu June Tremaine din Câinii negri (1992), sau cu Leonard Marnham din Inocentul (1989). Numai că ea se individualizează mai ales deoarece este ridicată la rangul de narator, asumându-şi, astfel, sarcina de a descrie – deci, implicit, de a (re)crea – întreaga lume din jurul său, în mod semnificativ, şi încercând să tindă mereu spre idealul deplinei obiectivități.
Pe de altă parte, acest roman al lui Ian McEwan citeşte şi interpretează, în felul său, numeroase texte de referință, din literatura de limbă engleză şi nu numai, scriitorul insistând, deci, pe dimensiunea vădit metatextuală a cărții sale. Astfel, dacă epigraful este preluat din Northanger Abbey, de Jane Austen, preferința pentru scenele teatrale poate fi pusă în legătură cu Mansfield Park, mai ales dacă avem în vedere modul în care Briony pregăteşte reprezentația piesei sale de teatru. Apoi, în atmosfera petrecerilor mondene din casa Tallis, regăsim numeroase accente din cele mai bune pagini ale lui Evelyn Vaughn sau Anthony Powell şi, de ce nu, chiar din regalul cinematografic al lui Jean Renoir, The Rules of the Game. Pe de altă parte, revenită acasă, Cecilia citeşte, deloc întâmplător, romanul Clarissa al lui Samuel Richardson, o carte care, ca şi cea a lui McEwan, îşi spune povestea proprie, căci scrisorile Clarissei, aşa cum bine ştim şi aşa cum Cecilia va afla ea însăşi, reprezintă cea mai de preț moştenire pe care eroina lui Richardson o lasă după moarte, dorind ca acestea să fie publicate. Ian McEwan sugerează, astfel, de la bun început, că, cel puțin la un anumit nivel, şi romanul său reprezintă un soi de neaşteptat testament literar al naratorului, B.T. Ispăşire încetează, astfel, a fi strict un roman menit să exploreze implicațiile greşelilor omeneşti şi ale vinei lui Briony şi se transformă, pe neaşteptate, într-o explorare subtilă a naturii ficțiunii însăşi, într-un mod întrucâtva asemănător cu metoda utilizată încă de Laurence Sterne, în Tristram Shandy, dar putând fi comparat şi cu strategia narativă din romanul lui Italo Calvino, Dacă într-o noapte de iarnă un călător. Iar dacă Briony tinde, cel puțin în anumite momente, să reprezinte Literatura, atunci, fără îndoială, victima ei cea mai sigură nu putea fi decât Robbie, cel care renunțase la studiul literaturii în favoarea unei viitoare cariere de medic, dorind, deci, să se raporteze la adevăruri ce pot fi demonstrate ştiințific, iar nu la adevărul ficțiunii. Finalul romanului lui McEwan, însă, e mai puțin sceptic în ceea ce priveşte şansele literaturii, căci, dacă ficțiunea poate distruge, aşa cum s-a văzut din tragica poveste de dragoste a Ceciliei şi a lui Robbie, ultimele pagini din Ispăşire îşi propun să demonstreze că tot ea este în stare, cel puțin câteodată, să (re)însuflețească, chiar dacă e vorba, aşa cum se întâmplă în cazul reprezentării după ani de zile a Suferințelor Arabellei, de o însuflețire tardivă şi de o ispăşire livrescă. Singura cu putință, în fond, într-o lume în care nimeni nu mai pare a crede în alte ispăşiri, din moment ce nici romancierului şi nici lui Dumnezeu ele nu-i mai sunt date.
RODICA GRIGORE
Ion Mc Ewan, Ispăşire,
Traducere şi note de Virgil Stanciu, Polirom, 2008.
Imediat după apariția acestei cărți a lui McEwan, nu puțini au fost criticii care au descoperit o serie de apropieri între strategiile narative utilizate de Henry James în What Maisie Knew, dar şi între perspectiva adoptată, acolo, de autorul Ambasadorilor şi viziunea din Ispăşire, căci punctul de vedere şi, mai cu seamă, punctul de vedere al unui copil asupra lumii adulților, precum şi aşa numita „viziune scenică” sau rama structurală ce cuprinde narațiunea ne trimit, fără doar şi poate, la metodele consacrate ale realismului psihologic, aşa cum a fost el practicat de Henry James. Desigur, însă, că în Ispăşire accentul cade pe scena de lângă fântână, moment neaşteptat şi luminând, la fel de neaşteptat, tot ce se va întâmpla în continuare pe parcursul romanului, asemănător, până la un punct, cu modalitatea impusă încă din Amsterdam (1998). De altfel, nu e prima dată când Ian McEwan mizează pe asemenea modificări de situație şi răsturnări de perspectivă, dacă ne gândim, de exemplu, la celebra scenă a balonului din Durabila iubire (1997). Numai că modul în care scriitorul reuşeşte să descrie atât ceea ce se petrece între Cecilia şi Robbie, cât şi ceea ce vede Briony depăşeşte net nivelul pe care îl atinsese în creațiile anterioare, în fond, deteriorarea prețioasei vaze nefiind altceva decât expresia premonitorie şi simbolică a acelor lucruri atât de prețuite dar care, în fața atacurilor insidioase ale realității, se dovedesc a fi extrem de fragile, viața însăşi sau sentimentele umane neavând, în Ispăşire, un statut sau un destin fundamental diferite.
Pe de altă parte, McEwan se dovedeşte, şi în acest roman, a fi foarte preocupat de tot ceea ce înseamnă scrierea unei cărți, ca şi de toate amănuntele ce duc, finalmente, la descoperirea vocației literare, din acest punct de vedere, drumul lui Briony, aşa sinuos cum este, fiind tocmai un inedit portret al artistului în tinerețe. Căci piesa ei de teatru, Suferințele Arabellei, care nu va fi reprezentată decât în 1999, la aniversarea autoarei, era, de fapt, expresia deplină a fanteziei creatoare a fetiței cucerită pe neaşteptate de revelația faptului că ea, tocmai ea, ar fi în stare să creeze, prin cuvinte, o întreagă lume pe care s-o îmbogățească, apoi, prin tipul aparte de cunoaştere pe care o implică ordinea distinctă a scrisului. Dacă recitim cu atenție romanul lui Ian McEwan din această perspectivă, vom descoperi – dar nu cu surprindere, având în vedere arta pe care autorul a demonstrat-o deja şi nu doar o dată – că Ispăşire nu este altceva decât o versiune pentru adulți a acestui adevăr, atât de simplu, încât poate să pară, pentru cititorul inocent, de-a dreptul surprinzător. Puterea cuvintelor de a restructura adevărul se vede, însă, şi în alte câteva situații, desigur, mai ales atunci când Robbie este arestat pe nedrept, ca fiind cel care ar fi abuzat de provocatoarea Lola, exclusiv pe baza mărturiei lui Briony, cea care se încăpățânează să creadă în propria ei variantă de adevăr mai mult decât în adevărul realității. Propria ei variantă de adevăr desemnând, fără îndoială, lumea imaginației mai mult sau mai puțin creatoare. Mecanismul textual funcționează, în principiu, la fel ca în relatarea modului în care percepe Briony scena de lângă fântână, dovedindu-se a fi suficient de matură pentru a-şi da seama de complexitatea întâmplării respective, dar nu suficient de pregătită să înțeleagă că era vorba de un fragment de realitate, iar nu de unul dintr-o povestire scrisă chiar de ea şi pe care, în consecință, ar fi putut-o modifica după plac. Adică, altfel spus, Briony preferă să creadă în ceea ce ea însăşi doreşte să fie adevărat, şi nu neapărat în ceea ce ştie că este – sau poate fi – veridic. Din acest punct de vedere, Ispăşire poate fi citit, deloc surprinzător, şi ca un bun roman filosofic, având în centru o serie de preocupări legate de raporturile mereu schimbătoare stabilite între realitate şi lumea imaginației, dar, deopotrivă, de implicarea cititorului în interpretarea mereu nouă a oricărui text, în funcție de capacitatea sa de a-şi suspenda, după caz, dar cât se poate de deliberat, fie incredulitatea, fie credința oarbă în adevărul ficțiunii. În plus, drumul de la simplul proiect narativ la roman este reprezentat de tribulațiile lui Briony însăşi, cea care, scriind, în timpul războiului, nuvela Două siluete lângă fântâna arteziană, primeşte din partea prestigioasei reviste Horizon, prin intermediul unei scrisori semnate C.C. (editorul revistei respective fiind, se ştie, Cyril Connolly), nu o promisiune de publicare, ci câteva direcții pe care, dacă e să devină cu adevărat literatură, textul respectiv trebuie să le urmeze. Evident, Briony este, în Ispăşire, personajul cheie şi catalizatorul tuturor întâmplărilor, putând fi comparată, din acest punct de vedere, cu June Tremaine din Câinii negri (1992), sau cu Leonard Marnham din Inocentul (1989). Numai că ea se individualizează mai ales deoarece este ridicată la rangul de narator, asumându-şi, astfel, sarcina de a descrie – deci, implicit, de a (re)crea – întreaga lume din jurul său, în mod semnificativ, şi încercând să tindă mereu spre idealul deplinei obiectivități.
Pe de altă parte, acest roman al lui Ian McEwan citeşte şi interpretează, în felul său, numeroase texte de referință, din literatura de limbă engleză şi nu numai, scriitorul insistând, deci, pe dimensiunea vădit metatextuală a cărții sale. Astfel, dacă epigraful este preluat din Northanger Abbey, de Jane Austen, preferința pentru scenele teatrale poate fi pusă în legătură cu Mansfield Park, mai ales dacă avem în vedere modul în care Briony pregăteşte reprezentația piesei sale de teatru. Apoi, în atmosfera petrecerilor mondene din casa Tallis, regăsim numeroase accente din cele mai bune pagini ale lui Evelyn Vaughn sau Anthony Powell şi, de ce nu, chiar din regalul cinematografic al lui Jean Renoir, The Rules of the Game. Pe de altă parte, revenită acasă, Cecilia citeşte, deloc întâmplător, romanul Clarissa al lui Samuel Richardson, o carte care, ca şi cea a lui McEwan, îşi spune povestea proprie, căci scrisorile Clarissei, aşa cum bine ştim şi aşa cum Cecilia va afla ea însăşi, reprezintă cea mai de preț moştenire pe care eroina lui Richardson o lasă după moarte, dorind ca acestea să fie publicate. Ian McEwan sugerează, astfel, de la bun început, că, cel puțin la un anumit nivel, şi romanul său reprezintă un soi de neaşteptat testament literar al naratorului, B.T. Ispăşire încetează, astfel, a fi strict un roman menit să exploreze implicațiile greşelilor omeneşti şi ale vinei lui Briony şi se transformă, pe neaşteptate, într-o explorare subtilă a naturii ficțiunii însăşi, într-un mod întrucâtva asemănător cu metoda utilizată încă de Laurence Sterne, în Tristram Shandy, dar putând fi comparat şi cu strategia narativă din romanul lui Italo Calvino, Dacă într-o noapte de iarnă un călător. Iar dacă Briony tinde, cel puțin în anumite momente, să reprezinte Literatura, atunci, fără îndoială, victima ei cea mai sigură nu putea fi decât Robbie, cel care renunțase la studiul literaturii în favoarea unei viitoare cariere de medic, dorind, deci, să se raporteze la adevăruri ce pot fi demonstrate ştiințific, iar nu la adevărul ficțiunii. Finalul romanului lui McEwan, însă, e mai puțin sceptic în ceea ce priveşte şansele literaturii, căci, dacă ficțiunea poate distruge, aşa cum s-a văzut din tragica poveste de dragoste a Ceciliei şi a lui Robbie, ultimele pagini din Ispăşire îşi propun să demonstreze că tot ea este în stare, cel puțin câteodată, să (re)însuflețească, chiar dacă e vorba, aşa cum se întâmplă în cazul reprezentării după ani de zile a Suferințelor Arabellei, de o însuflețire tardivă şi de o ispăşire livrescă. Singura cu putință, în fond, într-o lume în care nimeni nu mai pare a crede în alte ispăşiri, din moment ce nici romancierului şi nici lui Dumnezeu ele nu-i mai sunt date.
RODICA GRIGORE
Ion Mc Ewan, Ispăşire,
Traducere şi note de Virgil Stanciu, Polirom, 2008.