Un pictor uitat de România în Occident: Dimitrie Berea

Se întâmplă prin nu se ştie ce mecanisme bizare ale destinului – istoria depărtărilor noastre a demonstrat-o deseori – ca unii dintre cei plecați din România, în bejenie, să fie nememorați. Uitați pur şi simplu. Omişi. Trecuți nemeritat la cea mai brutală rubrică a existenței, la „şi alții”. Un astfel de caz este cel al pictorului Dimitrie Berea (1908-1975), trăitor de felul lui în România, Italia, Elveția, Franța, SUA. Cetățean al lumii, care, dacă-i aflăm viața şi-i cunoaştem opera, ne dăm seama că nu doar aşa, de-un pamplezir, a fost înscris în cataloagele universale sub numele de Demetre de Berea. Că nu degeaba una dintre cele mai mari şi valoroase colecții Berea din lume se găseşte astăzi în galeria Colegiului din orăşelul Berea(!), Kentuky, USA. Sau că fără emfază s-a considerat el însuşi pupilul lui Bonnard, pe care l-a cunoscut în 1939, în salonul muzei impresioniştilor, Marie Fontaine-Desjardins... Pricinile sunt însă mult mai multe decât putem noi să descâlcim biografia fabuloasă a lui Dimitrie Berea. Un vrai spectacle! Născut la Bacău, în ziua de 2 noiembrie 1908 – tata: avocat-politician, mama: pictoriță, absolventă de Beaux Arts şi provenind dintr-o familie cu generații de artişti – tânărul Dimitrie pleacă la vârsta de 19 ani la Bucureşti. Acolo, ca student la Arhitectură şi Arte, se formează în preajma lui Theodorescu-Sion, împreună cu care, apoi, fondează o academie de artă non-conformistă şi progresistă, numită Ileana. În anii ’30, devine cel mai promițător tânăr artist plastic al României. În 1937, primeşte o bursă din partea statului italian şi pleacă la Roma, la Academia Regală de Arte Frumoase, unde studiază pictura, arta decorativă, sculptura, scenografia şi grafica. După numeroase expoziții de grup şi personale – în acest răstimp călătoreşte şi stă o vreme la Paris, unde intră în contact cu cercurile impresioniste şi fauviste (cu Bonnard şi Vuillard, cu Matisse şi Van Dongen), apropiindu-se foarte mult de Bonnard, pe care-l consideră „naşul” său – Berea absolvă Belle Artele din Roma, cu diplomă la toate cele cinci discipline. Are acum 34 de ani. În vara anului 1942, expune o personală la Palazzo Lancellotto din Roma, unde este lansat, concomitent, volumul Berea, avându-l ca autor pe poetul şi istoricul de artă Mario Rivosecchi. Anul următor, se întoarce în România, unde este numit director şi curator al Muzeului Th. Aman, continuând în acelaşi timp să expună. Astfel că, în 1944, uimeşte lumea artelor din Bucureşti cu o nouă personală, la Căminul Artei-Kretzulescu, cu un volum de prezentare scris de Giuseppe Galassi, Antonio Petrucci şi S.A. Luciani. Aflat într-o simpatie periculoasă față de mişcarea politică de dreapta, Berea este obligat, fireşte, să părăsească România în 1946. Dar opera sa rămâne. Astfel că, în 1949, pe vremuri tulburi, apare o nouă carte despre el, semnată de astă dată de André Warnod, care, nu puțin lucru pentru istoria picturii universale, susține că Berea este noul apostol al Şcolii de la Paris. Un moment important din cariera sa este Manifestul de la Veneția, lansat în 1951, în care Dimitrie Berea înscrie credo-ul său despre artă, în general şi ale cărui idei vor fi subiectele conferințelor de mai târziu, cu care va cutreiera lumea: Opera de artă şi cadrul ei specific (un fel de political correctness în artă!), Profesiunea încrederii, Atmosferă şi climat, Fenomenul creativ. Odată cu căpătarea cetățeniei franceze, în 1950, pentru Berea practic lumea nu mai are margini. Călătoreşte, expune, lucrează de-o manieră prodigioasă şi, ca urmare, conturile devin considerabile. Ajunge răsfățatul vedetelor de la Hollywood şi pictorul lor oficial, este căutat de capetele încoronate ale lumii (portretele lor semnate Berea sunt piesele de rezistență ale Almanahului de la Gotha!), oamenii politici la modă, scriitori de succes şi tot felul de oficialități dau năvală în atelierul, ori în apartamentele sale din Paris, New York City şi San Francisco. Ocupă piețele din Paris, New York, Miami, Palm Beach, San Francisco, Hollywood. Altfel, Berea este o legitimație spre nemurire. Povestea femeilor sale este la fel de fascinantă. După ce divorțează de prima soție, de care se îndrăgostise mortal în timpul retrospectivei de succes găzduită de De Young Museum din San Francisco, Dimitrie Berea se însoară, în 1972, cu Alice Gurielli. Mai degrabă, prințesa Alice Gurielli, căci era nepoata ultimului rege al Georgiei, care, după ce guvernul comunist îi confiscase toată averea, a pornit să peregrineze prin lume (ajungând chiar şi prin România, de unde a plecat în 1966!) şi, finalmente, a poposit în America. Aici, a lucrat mai întâi ca şofer de taxi în New York, avea statut de refugiat român sponsorizat de Biserica Ortodoxă, locuia în Harlem şi era angajată cu ziua la diverse familii din comunitatea românească, sfârşind prin a ajunge, în 1969, menajeră şi secretară la casa celebrului pictor. Mariajul lor a durat aproape trei ani, pentru că, în 14 ianuarie 1975, Dimitrie Berea se stinge la Paris. După o emoționantă slujbă de pomenire în limba latină la Catedrala Madeleine, este înmormân-tat în Cimitirul Père-Lachaise. Avea doar 67 de ani, era faimos şi cunoscut mai mult în lume decât în țara sa de baştină. Soția sa a moştenit, după nu puține peripeții, întreaga avere şi uriaşul patrimoniu ale lui Dimitrie Berea. A vândut o bună parte din tablouri, dar ajunsese că nu ştia cum să se mai descurce cu restul. Până când a aflat din ziar că în statul Kentuky (SUA) există un orăşel numit Berea(!), fără ca ea să ştie că aici, cândva, pictorul realizase câteva portrete expuse cu fast în galeria de onoare a colegiului. Drept urmare, prințesa Alice face acestuia o donație extraordinară, fondând astfel cea mai mare colecție din lume a pictorului român (în 2003, a fost inaugurat un muzeu modern, cu titulatura: Dimitrie Berea Gallery-Berea College-Berea (KY)-USA... convingerea este pe net!). Cantonată undeva, între două curente mari ale secolului 20, pictura lui Dimitrie Berea se aşază pe coordonatele estetice ale Şcolii de la Paris. Din păcate, pictorul s-a stins din viață înainte ca noi să-l fi cunoscut întrutotul, iar hiatusul provocat de regimul comunist l-a condamnat la o necuviincioasă omisiune din memoria publică. Vălul nesuferit al uitării a fost sfâşiat, finalmente, în 2009, printr-o expoziție în premieră la Palatul Şuțu (Muzeul de Artă al Municipiului Bucureşti) şi, apoi, peste trei ani, într-o alta, de grup, la Colors Art Gallery... Puțin, totuşi, pentru un titan cu certificat de naştere în România (care, altminteri, se vaită că nu are vectori de imagine!) şi cu o cotă remarcabilă în toate cataloagele de artă din lume.