NU MĂ JOC CU CUVINTELE...

Domnule Profesor, citind Răni deschise am sesizat – sau poate mă înşel? – două nostalgii, pentru Iaşi şi pentru Timişoara. Pentru Iaşi, când evocați în context istoric-cultural figura şi aportul lui Alexandru Myller la şcoala de matematică din capitala Moldovei, pe vremea Junimii, cu iradiere masivă în Țara Românească şi apoi în România. Pentru Timişoara, când scrieți despre „careul de aşi”, cum vă exprimați, format din János Bolyai, Traian Lalescu, Ciprian Foiaş şi George Lusztig. Ultimii doi, plecați la universități americane, au făcut şi fac o carieră apreciată la „vârf”. Nu ezitați să vedeți în Foiaş/Lusztig „corespondentul de azi” al unor Brâncuşi/Enescu, în ce priveşte performanța şi recunoaşterea valorii lor în lume. Ne spuneți mai multe despre aceşti discipoli?

Foiaş şi Lusztig mi-au fost studenți, nu discipoli. În perioada studenției sale, pe Foiaş l-am sprijinit la primii săi paşi, dar repede şi-a luat zborul singur. Lusztig la fel. Amândoi se plasează printre marii matematicieni, deschizători de drumuri, din a doua jumătate a secolului trecut şi începutul secolului actual. Am arătat în carte de ce. Nu mă joc cu cuvintele. E greu să te mai ia lumea în serios când asistăm la o inflație a „excelenței în educație şi în cercetare”, concomitent cu plasarea României pe ultimele locuri în Europa, în direcțiile respective. Transformăm mereu în excelent ceea ce nu-i decât meritoriu şi numim competență ceea ce nu-i decât inițiere sau cel mult o oarecare pricepere. Transformăm în mentor pe orice îndrumător, fie el cât de modest. Folosim mereu cuvinte mari pentru înfăptuiri onorabile sau cel mult meritorii. În aceste condiții, când folosim aceleaşi cuvinte mari pentru oameni cu adevărat mari, cum sunt în matematică Dan Voiculescu, de la Universitatea din California, Berkeley, George Lusztig, de la MIT, şi Ciprian Foiaş, acum la Universitatea din Texas, riscăm să nu mai fim luați în serios. Mediatizarea lor cvasi-inexistentă nu-i decât o parte dintr-un fenomen mai amplu: mediatizarea foarte slabă de care beneficiază, în general, ştiința şi slujitorii ei. În mass-media sunt la putere persoane care, dacă au o anumită cultură, ea provine aproape exclusiv din domeniul socio-uman. Ştiu că-mi puteți da exemple de ingineri şi matematicieni care reprezintă voci destul de puternice la televiziune şi în presă. Numai că aceste voci sunt ale unora care, în loc să inițieze o schimbare a situației existente, s-au grăbit să se adapteze la ea, probabil de teamă să nu fie eliminați din sistemul respectiv. Dar nu trebuie să neglijăm şi existența unor dificultăți obiective. Noțiunile, ideile şi rezultatele ştiințifice comportă o anumită tehnicitate care greu poate fi depăşită într-o discuție cu cei din afara domeniului. Mai este şi faptul că diferitele discipline predate în şcoală nu prea comunică între ele, astfel încât tinerii sunt antrenați în ideea că fiecare disciplină se dezvoltă pe cont propriu. Această mentalitate se transmite şi în învățământul universitar şi livrăm absolvenți cu diplome înalte care sunt incapabili să poarte un dialog cu cei din alte discipline, alte profesii. Situația este ridiculă şi ar fi comică dacă nu ar fi dramatică. Viața nu este împărțită în discipline, problemele importante care se află în fața societății contemporane nu-s nici ele într-o disciplină sau alta, ci reclamă idei şi rezultate care vin din toate direcțiile, ele sfidează opoziții de tipul uman-ştiințific, ştiințe sociale–ştiințe ale naturii, ştiință-artă, inginerie-ştiință etc. O mediatizare semnificativă nu se poate mulțumi cu semnalarea unor nume, date, locuri, trebuie să dea o idee despre creația care l-a impus pe cel în cauză.

E clar că fără să vreau am atins o rană deschisă, sau chiar mai multe, toate dureroase. Când vorbim despre Ciprian Foiaş şi George Lusztig – nume nou-nouțe pentru cei mai mulți dintre cititori, vă asigur –, ei sunt în continuitatea şcolii dumneavoastră, sau cum trebuie considerați? În sensul acesta înțeleg discipolatul, de urmăritor/continuator al unui maestru, nu de ucenic care dă cu mătura prin casă şi aduce cafeaua la pat. Continuator, dar fiecare pe drumul său, nu?

Foiaş şi Lusztig „în continuitatea şcolii mele”? E aici o neînțelegere a interacțiunii diferitelor generații de cercetători. Eu nu am fost singurul lor profesor, ei au avut, de-a lungul studenției, vreo 15-20 de profesori, fiecare dintre aceştia a putut, într-un fel sau altul, să-şi pună amprenta asupra studenților săi. Cum aş putea eu pretinde că am o prioritate față de toți ceilalți profesori ai lui Foiaş şi Lusztig? Apoi, vă referiți la „şcoala mea”. O atare expresie este folosită în sensul de şcoală de cercetare şi se referă la cei care, sub influența mea, decid să-şi dedice activitatea de cercetare ştiințifică domeniului în care eu am lucrat şi să interacționeze cu mine în această direcție. Este ca un fel de predare de ştafetă. Am fost de mai multe ori în această situație, deoarece am activat ca cercetător în mai multe domenii, dintre care menționez analiza matematică, informatica, lingvistica, poetica şi semiotica. În fiecare dintre acestea, am reuşit să atrag cercetători mai mult sau mai puțin tineri, unii dintre aceştia au devenit discipolii mei, s-au recunoscut ca atare, une-ori aflu de persoane care se consideră discipolii mei, fără ca eu să fi ştiut. Este un fenomen care-mi scapă de sub control, dar, în orice caz, pot spune că am format o şcoală de analiză matematică, alta de lingvistică matematică, alta de poetică etc. Față de această situație, este clar că nici Foiaş, nici Lusztig nu aparțin vreunei şcoli formate de mine, domeniile lor de cercetare sunt total diferite de ale mele. Eventuala mea prezență în amintirile unora dintre foştii mei studenți nu este suficientă pentru a mă transforma în maestrul lor, cu atât mai puțin într-un mentor al lor. Dar până la urmă ei decid statutul meu față de ei. Se întâmplă ca cineva să mă considere un mentor al său numai pe baza lecturilor sale din scrierile mele sau, mai cu seamă în anii din urmă, pe baza unor emisiuni de televiziune sau radio la care m-au urmărit. Ați putut observa aceste situații în cartea Întâlniri cu Solomon Marcus pe care ați recenzat-o.

Aveam nevoie de această clarificare, vă mulțumesc. Despre nostalgia Iaşi-Timişoara, poate vorbim altădată.

Nu, vă răspund acum. Cuvântul nostalgia nu-mi aparține. Cele două oraşe simbolizează nu doar două extreme geografice, ci şi un contrast, observat de mai multă vreme, între cultură şi civilizație. Lucrurile devin mai frapante dacă se compară Banatul cu Nordul Moldovei, primul, pol al civilizației central-europene, dar al absenței unor figuri de prima mărime în artă şi literatură, al doilea, pol al înapoierii economice şi sărăciei, dar şi al excelenței literar-artistice (Eminescu, Enescu, Sadoveanu, Luchian) şi istorice (Iorga). Prin exemplele pe care le-am dat, am adus în atenție excelența Banatului în matematica românească, pretinzând că ei sunt de talia celebrităților literar-artistice ale Nordului Moldovei. Singurul dintre cei pe care-i menționez, beneficiar de multă vreme al unei celebrități incontesta-bile, János Bolyai, vă este desigur cunoscut, deoarece Universitatea din Cluj-Napoca îi poartă numele, alături de medicul de faimă mondială Victor Babe?. Mirarea dvs. este de înțeles şi ea exprimă probabil mirarea multor cititori. Suntem prizonieri ai unei asimetrii profunde între cultura umanistă şi cea ştiințifică. Ea vine de demult. Legea învățământului de la 1864 prevedea numai secția umană în gimnazii şi licee, iar Spiru Haret a dus lupte grele în Parlamentul României, în anii de sfârşit de secol XIX, pentru a se da drept de existență şi unei secții reale, liceelor reale. Credeau unii parlamentari, de exemplu Barbu Ştefănescu Delavrancea, că numai latina, greaca, istoria, limba şi literatura româna contribuie la formarea caracterelor, iar Haret le demonstra că şi ştiințele tari, cum se spune acum, au această calitate şi că este de neconceput ca ele să lipsească din organizarea liceelor. În noua lege, preconizată de Haret, se restabileşte simetria, ea se menține de-a lungul secolului al XX-lea. Dar, cum spunea Moisil, adevărul începe ca paradox, continuă ca o rutină şi sfârşeşte ca o prejudecată. Acum, despărțirea pe uman şi real a devenit o prejudecată, din cauza căreia liceele livrează absolvenți (cu bacalaureat) inculți, iar universitățile prelungesc o situație similară.

Acum, vă mai întreb doar atât: chiar nu vă plictisiți niciodată, domnule Profesor? Să înțelegem că gândiți tot timpul, este omeneşte posibil?

Toți gândim tot timpul, nu în asta constă absența plictiselii. Problema este că, în cea mai mare parte a timpului, gândim cu capul altora, nu cu al nostru. Cu alte cuvinte, trăim în mod rutinier, aplicând reguli, procedee pe care alții le-au stabilit, noi nu ne mai batem capul să le şi înțelegem, dar gândirea noastră stă de veghe la aplicarea corectă a lor. Între aceste acte de rutină, unii dintre noi încearcă, dintr-o nevoie vitală, să strecoare şi un comportament personal, capabil de initiațivă, o privire proaspătă asupra unor lucruri peste care s-a aşternut colbul obişnuinței. Nu ştiu în ce măsură această nevoie „se moşteneşte sau se cucereşte”, dar educația ei nu prea se face. Dacă nu am descoperit nici plăcerea de a practica o anumită profesie, nici pe aceea de a frecventa ştiința, arta, cultura în genere, sub orice formă ar fi ea, atunci ajungem uşor să ne plictisim, iar ieşirea din plictiseală este divertismentul rămas la remorca unor instincte primare, a unor nevoi vulgare (să țopăim, să ne îmbătăm, să fim violenți, să urmărim filme care mizează pe toate acestea etc.) şi observați că prestația multor canale de televiziune rămâne mai tot timpul la acest nivel. Sloganul cel mai frecvent, chiar dacă nu este afişat explicit, spune că remediul plictiselii este distracția, dar ambii termeni sunt de cele mai multe ori plasați în afara culturii.
Nevoia mea de a înțelege lumea şi de a mă înțelege pe mine a fost mereu în avans față de capacitatea mea de a o satisface. Am reuşit, cred, să mențin un potențial ludic ridicat în toate tentativele mele intelectuale. Nevoia mea de lectură este practic infinită şi sunt decepționat să văd atâția oameni cărora, aflați la o linie de aşteptare, nu le dă prin gând să valorifice prin lectură timpul respectiv. În ceea ce mă priveşte, am pus totdeauna accentul nu pe jocul de divertisment, ci pe cel din interiorul aventurilor mele intelectuale axate pe cercetare.
Am urmărit (şi am scris despre asta în Răni deschise) unele surse ale plictiselii de care suferă mulți copii la şcoală. Ei stau ore în şir în bănci, având în față un profesor care le cere să fie atenți la ceea ce el spune sau scrie, iar ei trebuie să noteze, să rețină, să restituie, când li se cere. Dar, pentru ca ei să poată primi această hrană, ar fi nevoie, în prealabil, să li se educe foamea de ea. Foamea de mâncare vine de la sine, are grijă natura biologică de ea. Foamea de cultură nu vine totdea-una de la sine, ea trebuie educată. Dacă sunt obligat să stau în bancă şi să ascult lucruri pe care în mare parte nu le înțeleg, iar, în cazul în care le înțeleg, constat că nu prea mă interesează, nu mă atrag, atunci plictiseala devine inevitabilă. Pe acest fundal, peste ani, ajung să practic o profesie la care mai degrabă am fost împins de împrejurări, nu am ajuns la ea de plăcere, mă plictiseşte, abia aştept să treacă orele de program, să fug, să mă distrez. Iar peste alți ani, abia aştept să mă pensionez. Acesta este scenariul prea multor vieți, sursă nu doar a eşecului personal, ci şi a productivității scăzute a unei întregi societăți, a sărăciei inevitable.

Interviu realizat de Marian DRĂGHICI