POZĂ ŞI MASCĂ

Jocul confesiunii cu ficțiunea

Un scriitor român cu destin ieşit din comun ca Ion Negoițescu a reuşit să producă un şoc imens înainte şi după dispariție. În 1990, Ion Negoițescu îi mărturisea lui Ion Vartic că mai are un singur mobil interior – impulsul de a-şi scrie Autobiografia, noutatea ei urma să vină din netrucarea faptelor rememorate şi din dezvăluirea fără nici un fel de restricții mentale: „Aşa ceva nu s-a mai scris la noi!”.
Interviul acordat Martei Petreu în revista Apostrof (nr. 9, 1991), relua aceeaşi ambiție a sincerității absolute: „În Autobiografie voi spune totul despre mine. Chiar şi cele mai inconfortabile lucruri.” N-a reuşit să scrie decât două capitole care compun un mic volum şi rememorează întâmplările copilăriei şi ale adolescenței până la 20 de ani.
I. Negoițescu s-a stins din viață, în 1993, fără să-şi poată împlini proiectul, considerat cel mai important. A apucat să vadă apărut doar începutul, cum mărturiseşte Ana Mureşanu: „Primele zile ale lui 1993. Îi aduceam lui Nego la spitalul Neuwittelsbach din München – domiciliul terminus al existenței sale lumeşti – exemplarul semnal al revistei Dialog în care apărea Rochia de bal, capitolul I din Straja dragonilor.”
Toți trei, cu roluri diferite, iau parte la transformarea paginilor ultime ale lui Negoițescu în volumul Straja dragonilor: cartea a apărut întâi în foileton în revista Apostrof (1993-1994), apoi în volum, Editura Biblioteca Apostrof (Cluj, 1994, 224 pag.), prin implicarea Martei Petreu ca editor, a lui Ion Vartic care îngrijeşte ediția şi scrie prefața substanțială – Trei schițe de portret, şi Ana Mureşanu care semnează emoționantul Epilog.
I. Negoițescu scrie despre copilăria şi primele experiențe în descoperirea lumii şi în cea a sinelui, care anticipează şi prefigurează homosexualitatea, evocă Ardealul cu oraşele sale prin care familia s-a perindat, mânată de statutul de ofițer al tatălui, familiile rămuroase cu verişoare, unchi şi mătuşi, jocurile inocente ori erotice, poznele copilăriei, miracolul cărților şi aventura vieții şcolare.
Scriitorul român pare să aibă câteva modele pentru autobiografia proiectată: Benvenuto Cellini şi Giacomo Casanova, Confesiunile lui Jean-Jacques Rousseau şi Poezie şi adevăr de J.W. Goethe. Dar sinceritatea dezarmantă a mărturisirii şi îndrăzneala de a se dezvălui altora intră în rezonanță cu o operă care a şocat la apariție, atât prin subiectivitatea narării, cât şi prin dramatismul interiorității: Confe-siunile unei măşti de Yukio Mishima, apărută în 1949, l-a impus spectaculos pe tânărul scriitor.
Abia peste zece ani de la dispariția lui I. Negoițescu apare şi în limba română romanul autobiografic al lui Yukio Mishima, Confesiunile unei măşti (Editura Humanitas, 2003, traducere din limba japoneză de Emil Eugen Pop, 176 pag.). Autorul român îl citise, face şi o referire în finalul capitolului al doilea, de unde reiese că regăsise în cartea scriitorului japonez o fascinație comună, cea față de Sfântul Sebastian. Cele două cărți se întâlnesc şi concret, Straja dragonilor fiind reeditată în 2009 la Editura Humanitas, iar Confesiunile unei măşti în 2011 la Humanitas fiction.

Martiriul Sfântului Sebastian

Ultimul text publicat de I. Negoițescu în revista Țara nouă intitulat De la Paul Claudel la Lucian Blaga realiza incursiuni religioase în arta contemporană, cu aspecte din teatrul modern, făcând referiri la drama lui Gabriel D’Annunzio scrisă în franceză, Le Martyre de Saint-Sébastien (1911), pentru care Debussy compu-sese muzica. Martiriul Sfântului Sebastian devine astfel nodul ce leagă artele între ele în viziunea tânărului de atunci.
I. Negoițescu revine în ultima pagină a cărții la Sfântul Sebastian, făcând alte conexiuni semnificative: „Adolescența mea, fascinată de imaginea frumosului martir, al cărui trup nud l-am contemplat în viziunea pictorilor Renaşterii, între care cel mai viu s-a întipărit în mine cel inventat de Sodoma (după cum Mishima s-a lăsat sedus de Sfântul Sebastian al lui Guido Reni.” (pag. 211).
Se întretaie acum alte asocieri: imaginea sfântului primind cu voluptate săgețile ce-i maculează corpul însângerându-l (aşa cum l-a văzut D’Annunzio), conştiința propriei apartenențe la „rasa perversă” descrisă de Oscar Wilde în Teleny – „romanul său de taină şi scandal”. Acelaşi Oscar Wilde însă este atras şi el de Sfân-tul Sebastian pictat de Guido Reni… Aşa că se-nchide cercul, cu revenire la Yukio Mishima, care a descoperit tabloul lui Guido Reni într-un album adus de tatăl său din străinătate, în pragul adolescenței. Descrierea picturii concurează pictura însăşi, ca sugestie: „Un tânăr remarcabil de frumos era legat de trunchiul unui copac, fiind dezbrăcat. Mâinile sale încrucişate erau ridicate, iar fâşiile care-i țineau încheieturile prinse erau legate de copac. Nu se vedeau alte legături, iar singurul veşmânt peste goliciunea tânărului era o bucată de pânză albă legată în jurul şoldurilor... Dacă n-ar fi fost săgețile adânc intrate în partea stângă a pieptului şi în umărul drept, tânărul ar fi părut mai degrabă un atlet roman odihnindu-se... Săgețile mâncaseră din carnea tânără şi erau pe cale să-i consume trupul pe dinăuntru cu flăcări de agonie şi extaz suprem”.
Privirea imaginii a provocat o excitație atât de intensă, încât a declanşat prima ejaculație a adolescentului. Imaginea s-a fixat definitiv în stratul psihic profund al lui Mishima şi 25 de ani mai târziu a pozat pentru un fotograf, preluând detaliile din tabloul lui Guido Reni: o bucată de pânză albă în jurul şoldurilor, trei săgeți înfipte în trupul ars de soare, dintre care una înfiptă chiar în piept.
Amândoi scriitorii pătrund din adolescență în rețeaua artei şi artiştilor legați între ei prin înclinația spre homosexualitate. Yukio Mishima înregistrează pasiunea pe care i-a stârnit-o cavalerul pornit în luptă, până a aflat că este o tânără, Ioana d’Arc. În locul poveştilor cu zâne îl fascinează istoriile pline de cruzime şi de violență. Aşa că alege masca pentru a-şi ascunde asemenea dorințe, având conştiința interdicției unor asemenea alegeri.
În mod similar, la I. Negoițescu se poate vedea poza: pozează şi în relațiile cu membrii familiei, pozează în clasă şi construieşte prin lecturi fațada intelectuală ce se impune şi profesorilor. Nu este disperare în pozele arborate, ca masca la Mishima, ci amestec de joc şi inocență cu o anume plăcere perfidă a înşelătoriei, rămâne astfel mereu într-o zonă de penumbră.

Rochia de bal şi kimono-ul

Lectura succesivă a celor două cărți însă aduce şi alte elemente comune neaşteptate, de la relația cu părinții la educație şi lecturi, de la frisonul imaginației la deruta unei sexualități pubere, toate învăluite însă în pasiunea comună a introspecției, de complexitatea unei psihologii din care nu lipseşte sado-masochismul. Între ele, se disting trei, configurând stratul subteran al inconştientului: absența afecțiunii materne, multiple figuri feminine compensatorii, iubirea ca obsesie.
În prefața primei ediții a cărții, Ion Vartic recurge la un exercițiu de psihanaliză şi explică prezența accentuată a Animei în scrisul şi biografia lui I. Negoițescu: Anima halucinant de puternică şi acaparatoare. I. Negoițescu îşi aminteşte în Straja dragonilor de o anume răceală ce a dominat relațiile din familie: simte nevoia mângâierilor, dar tatăl respinge asemenea gesturi, aşa că şi le reprimă constant. Frustrarea persistă şi în absența tatălui, când are inițiativa tandreții, doreşte sărutări, dar mama nu se grăbeşte să-i răspundă.
Aparent, Yukio Mishima a avut parte de experiența opusă: excesul de iubire. Bunica lui, Natsu, a acaparat copilul de timpuriu, l-a separat de părinți. Aşa că şi în cazul lui, tot o absență a iubirii părinților configurează psihismul profund, fiind-că în locul afecțiunii lor are parte de prezența bolii şi a bătrâneții: o bunică bolnăvicioasă, uşor isterică şi chinuită de nevralgii. Singur recunoaşte că la 8 ani avea o iubită de 60 de ani, fiindcă spre ea îşi îndreaptă tandrețea.
Confesiunile unei măşti arată un copil sensibilizat de timpuriu: bunica Natsu nu i-a permis să stea la soare, nici să practice un sport, nici măcar jocul cu alți copii. Îşi petrecea timpul singur sau înconjurat de verişoare şi de păpuşile lor. Introspecția îl determină să înțeleagă treptat că preferă brutalitatea şi violența, că trupurile bărbaților îl atrag mai mult decât orice ființă feminină. Pasiunea pentru colegul său Omi îi marchează adolescența, se manifestă firesc, în timp ce tentativa chinuită a apropierii de Sonoko eşuează, în ciuda frumuseții delicate a fetei.
Şi la I. Negoițescu defilarea de mătuşi care-l înțeleg şi-l sfătuiesc au rostul de a compensa golul lăsat de absența iubirii materne. Figura Animei a fost palidă în prima copilărie, aşa că ea se cere compensată mereu, accentuată de mutările dintr-un oraş în altul. Poate astfel se explică sensibilitatea şi fragilitatea, poate deficitul de tandrețe explică natura feminină şi homosexualitatea.
Primele experiențe le trăieşte în poala soldaților, ordonanțele tatălui său, mai târziu în întunericul sălilor de cinematograf cu necunoscuți, ori în şcoală cu diferiți colegi la care intuieşte o natură similară. Şi tot ca la Yukio Mishima, colegii de clasă, orele de sport dau prilejul unor manifestări difuze ale atracției timpurii spre celălalt sex: îmbrățişările, jocurile cu ordonanțele şi colegii.
Poate cea mai interesantă similitudine între cele două narațiuni o oferă interesul pentru veşminte feminine. I. Negoițescu povesteşte cât l-au preocupat rochiile de bal ale mamei sale, într-atât de insistent să le vadă la probe încât a exasperat croitoreasa. Detaliile i-au şi rămas întipărite în memorie: una de voal roz cu volănaşe la poale, alta simplă şi dreaptă, din dantelă neagră.
Una dintre amintirile pregnante ale eroului din Confesiunile unei măşti este cea în care se deghizează în magiciană, îmbracă un kimono, îşi înfăşoară capul într-o eşarfă de mătase, îşi presară fața cu un strat subțire de fard şi, înarmat cu o lanternă şi un stilou, dă buzna în sufrageria bunicii. Apoi filmul îi aduce fascinația față de Cleopatra, cu alte travestiuri şi jocuri în care îşi antrenează fratele şi sora mai mici.

Afinități şi proporții

La prima vedere, cele două cărți se deosebesc radical: primul roman al unuia dintre marii scriitori japonezi din secolul XX şi ultima operă a unui autor român original, cu ambiții multiple – poezie şi proză, critică şi istorie literară, toate purtând pecetea unei originalități cumva sfidătoare, operă din care n-a rămas decât un volum mic. Totuşi, scriitura apropie, căci autobiografismul romanului japonez are ca pandant simțul detaliului pitoresc, arta de a portretiza din autobiografia autorului român.
Ambele cărți au fost revelații în literatura în care au apărut: Confesiunile unei măşti l-a propulsat pe Yukio Mishima, la nici treizeci de ani, în prim-planul vieții culturale nipone. Iar Ion Negoițescu obligă pe criticii români la aprecieri superlative nu doar pentru opera autorului, ci şi pentru tot peisajul literar autohton. Aprecierile vin din perspective diferite, de la eseişti originali, critici şi istorici literari (Ioana Pârvulescu, Antonio Patraş). Între ele, fişa de dicționar pe care i-o dedică Alex. Ştefănescu în rubrica La o nouă lectură surprinde şi valoarea şi îndrăzneala scrierii:
„Autobiografia Straja dragonilor (aşa neterminată cum este) reprezintă tot ce a scris mai bun acest autor febril şi inegal după eseul consacrat lui Eminescu. Ea se remarcă însă nu numai în contextul operei lui Ion Negoițescu, ci şi în acela al întregii noastre literaturi. Este pentru prima oară când un scriitor român se analizează cu o luciditate dusă până la ultimele consecințe, chiar cu un fel de cruzime, făcând mărturisiri pe care alții nu le-ar face nici sub tortură.” (Alex Ştefănescu, I. Negoițescu, România literară, nr. 31)
Îi mai apropie în mod surprinzător opțiunea pentru mişcarea extremistă de dreaptă. În anii de liceu, I. Negoițescu a intrat în mişcarea legionară, iar rememorarea atitudinilor aruncă o lumină asupra epocii, dar datele despre „cuiburi” şi „frății de cruce” nu elucidează ce resort a acționat şi i-a împins acolo pe tinerii cei mai promițători ai generației, nu clarifică mare lucru despre fascinația şi persuasiunea care au funcționat eficient. În cazul lui Yukio Mishima însă, lucrurile au luat turnură tragică.
Yukio Mishima s-a înscris în „Army Self Defense Force” în 1967, şi-a însuşit pregătirea de bază, pe care apoi a aplicat-o în Tatenokai, Societatea scutului, înființată de el în anul următor, unde a tutelat modelarea unor studenți prin arte marțiale şi disciplină de fier. Îi pregătea pentru lovitura de stat ce ar fi avut ca finalitate restaurarea puterii Împăratului, dar s-a încheiat cu sinuciderea lui Yukio Mishima şi a tinerilor din Societatea scutului, pe calea rituală a samurailor – seppukku.
Şi I. Negoițescu a încercat să se sinucidă. Prima tentativă a făcut-o la Malmaison în 1961, cu intenția de a frustra pe tartorii săi de plăcerea sadică de a-l chinui, a doua tentativă are tot încărcătură politică, o face în ziua de 23 august 1974, protest suprem față de presiunea cenzurii şi a Securității. Homosexualitatea îl făcea vulnerabil în România comunistă, uşor de târât într-un proces, de judecat rapid şi trimis la închisoare.
Dincolo de apropieri şi afinități însă, deosebirile separă categoric. Yukio Mishima a creat până la 45 de ani, când a ales să se sinucidă, o operă vastă: 40 de romane, 18 piese de teatru, 20 de volume de povestiri, 20 de cărți de eseuri. Deşi scrierile sale nu au aceeaşi valoare, scriitorul a fost nominalizat de trei ori pentru Premiul Nobel, iar capodoperele sale au intrat de mult în circuitul traducerilor.
Aceeaşi etichetă de autor contradictoriu şi controversat i se potriveşte şi lui I. Negoițescu, dar opera sa rămâne eclectică şi inegală. Conformă cu poza unui dandy răsfățat, căruia i-a lipsit disciplina muncii şi i-a prisosit fantezia. Dar poate că o ultimă răsturnare o va aduce Jurnalul lăsat în grija lui Emil Hurezeanu ca legatar testamentar, ca să fie publicat peste 30 de ani de la moartea autorului. 20 dintre ei aproape au trecut...