Cronica literară
Paul Aretzu
SUFLETUL DUPĂ MOARTE
Articol publicat în ediția Viața Românească 8-9 / 2008
Părintele Serafim s-a născut în 1934, în San Diego, din părinți protestanți. Numele său de mirean era Eugene Dennise Rose. A fost un tânăr avid de cunoaştere, preocupat de studierea limbilor şi a filosofiei orientale. L-a avut mentor pe proeminentul Alan Watts şi a fost fascinat, ca mulți din generația sa, de René Guénon. Primele contacte, însă, cu biserica ortodoxă îi schimbă complet cursul vieții. Are revelația întâlnirii personale cu Dumnezeu şi se converteşte. Devine ucenic al arhiepiscopului plin de har Ioan Maximovici, cel care, prin canonizare, în 1994, va ajunge Sfântul Ioan de Shanghai şi San Francisco. Împreună cu tânărul rus Gleb Podmoşenschi întemeiază o Frăție misionară ortodoxă. Încearcă experiența pustnicească şi este tuns monah în 1970, luând numele sfântului sihastru rus Serafim din Sarov. Retras în munți, trăind într-o chilie construită în pădure, se consacră aprofundării scrierilor Sfinților Părinți şi, apoi, redactării propriilor texte. Este hirotonit preot, în 1977. Îmbolnăvindu-se, moare în 1982, la vârsta de 48 de ani. Postum, scrierile sale devin din ce în ce mai cunoscute, fiind traduse în numeroase limbi. Lucrări precum Cartea Facerii, crearea lumii şi omul începuturilor, Ortodoxia şi religia viitorului, Locul Fericitului Augustin în Biserica Ortodoxă dovedesc harul său, cutezanța de a trata probleme nu tocmai simple, stringente, formația sa multiplă, ştiințifică, filosofică, teologică.
Foarte cunoscută este însă Sufletul după moarte. Experiențe contemporane „de după moarte” în lumina învățăturii ortodoxe (Editura Sophia, Alexandria, 2007, traducere de Dana Cocargeanu, cu un cuvânt Despre autor de ieromonahul Damaschin de la Mânăstirea Sfântul Gherman din Alaska, Platina, California). Motivațiile cărții sunt rezumate în Precuvântare: „prima este aceea de a explica, din perspectiva învățăturii creştine ortodoxe despre viața de după moarte (veşnică), experiențele de după moarte din zilele noastre, care au trezit atâta interes în unele cercuri religioase şi ştiințifice; a doua menire este de a înfățişa sursele şi scrierile fundamentale, care cuprind învățătura ortodoxă despre viața veşnică.” (p. 7). În afara celebrei pericope din Evanghelia lui Luca, 16, 19-31, despre Bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr, sursele privind Împărăția eshatologică le află la câțiva Părinți ruşi, Ignatie Briancianinov, Teofan Zăvorâtul şi Ioan Maximovici, în Viețile Sfinților, dar şi, prin contrast, în diverse experiențe oculte, necreştine, legate de moarte.
Părintele Serafim observă creşterea interesului pentru domeniul morții şi pentru entitatea religioasă a sufletului odată cu revelațiile uimitoare asupra fenomenului vieții de după moarte pe care le fac, în anii ’70 ai secolului trecut, medicii Raymond A. Moody, Elizabeth Kubler-Ross, Karl Osis şi Erlendur Haraldsson. Celebra carte a psihiatrului american Raymond A. Moody, Viața de după viață (1975), conține mărturiile unor oameni, de diferite naționalități şi credințe care au trecut prin experiența morții, din care se configurează un scenariu, în mare măsură comun, alcătuit din cincisprezece elemente, formând, după câte se pare, traseul sufletului după moarte. Evenimentele sunt observate dintr-o perspectivă ştiințifică, fiind calificate drept paranormale. Fireşte, ceea ce-l interesează pe Serafim Rose din aceste cercetări medicale sunt elementele care au contiguitate cu eshatologia ortodoxă şi posibilitatea de a le integra în paradigma creştină. Iar acestea pot fi reduse la experiența din afară de trup, la întâlnirea sufletului cu alte făpturi şi la perceperea ființei de lumină. S-ar părea că e vorba de un proces de experiere a morții de către suflet. Acesta îşi înțelege cu greu starea de desprindere, se limitează la exprimarea prin gând, nu mai poate comunica în nici un fel cu cei vii şi de aceea este copleşit de singurătate, are însă revelația că viața continuă, întâlneşte morți, făpturi spirituale, îngeri, sfinți şi, în fine, este atras irepresibil de o lumină spirituală, plină de căldură şi de iubire.
Vrând să identifice făptura luminoasă, părintele Serafim face o scurtă incursiune în angelologie. În Evanghelii, îngerii au funcții psihopompe, iar imaginea lor este cea a unor bărbați scăldați în lumină, cu veşmintele albe ca zăpada ori strălucitoare ca fulgerul. Sfinții Părinți, deşi susțin caracterul lor noetic, îi socotesc imaterialități prezente, capabile să se înfățişeze oamenilor în chip perceptibil. În Cartea lui Daniel, avem o descriere a îngerului: fața lui ca fulgerul, ochii lui ca flăcările de foc, brațele şi picioarele lui străluceau ca arama lustruită. În schimb, îngerii căzuți, deşi adesea apar cu chipul lor dezgustător, iau înfățişări frumoase pentru a ispiti. Ei reprezintă tot timpul partea malefică, adică începătoriile, stăpâniile, stăpânitorii întunericului acestui veac, duhurile răutății, şi îşi au sălaşul într-un perimetru numit văzduh. Mimetismul şi perfidia lor sunt nelimitate, putând face minuni şi predicții. Sunt nevăzuți pentru ochii omeneşti, dar zăriți cu ochi duhovniceşti. La fel ca în Viețile Sfinților, în care aparițiile angelice sunt frecvente, în experiențele comentate de doctorul Moody, sufletul este aşteptat de doi îngeri, cel păzitor şi cel călăuzitor. Având însă caracterul înşelător, prin definiție, al diavolului, autorul crede că aparițiile luminoase din momentul morții nu sunt decât ultime încercări de ispitire.
În intenția de a proba caracterul canonic al experiențelor suportate de cei reveniți din moarte, părintele Serafim observă că cei mai mulți dintre aceştia întrezăresc la capătul traseului simbolic o altă lume, paradisiacă, plină de verdeață, de flori, de grădini, aud muzici celeste, au o stare de beatitudine, sunt inundați de lumină. Vederea acestui rai este comună tuturor muribunzilor, de orice confesiune, chiar ateilor, virtuoşilor şi păcătoşilor. Întrebarea pe care şi-o pune în chip firesc este dacă viziunile sunt autentice, creştine. Răspunsul este unul negativ: „În loc să trezească adânci simțăminte de cutremur, frică de Dumnezeu, pocăință, pe care trăirea autentică a prezenței lui Dumnezeu le-a insuflat sfinților creştini (dintre care experiența Sfântului Pavel pe drumul Damascului poate fi luată ca model – Fapte 9, 3-9), experiențele de astăzi pricinuiesc ceva ce se aseamănă mai mult cu senzația de bine şi de pace din mişcările moderne ale spiritiştilor şi penticostalilor. Cu toate acestea, este neîndoielnic că aceste experiențe nu sunt obişnuite; multe dintre ele nu pot fi socotite simple halucinații şi par a se petrece dincolo de hotarele vieții pământeşti aşa cum este ea înțeleasă de obicei, într-un tărâm cumva între viață şi moarte.” (p. 66).
Pentru a clarifica lucrurile, părintele Serafim Rose recurge la învățătura patristică ortodoxă şi în special la cel mai competent în această privință, episcopul Ignatie Briancianinov. Căderea a adus moartea, a creat dihotomia dintre suflet şi trup, a limitat părtăşia cu sfinții îngeri şi a facilitat legătura cu duhurile căzute. Viața, care ni se oferă, este un prilej soteriologic, al desprinderii din proximitatea duhurilor căzute, care ne ispitesc şi ne înrobesc. Chiar şi în demersul ascetic, omul poate dobândi vedere duhovnicească, dar poate fi amăgit de năluciri, de ispitiri. Cei care se supun nevoințelor pot primi darul perceperii duhurilor. Unul dintre cei mai încercați a fost Sfântul Antonie. Credinciosul adevărat, susține autorul, trebuie să fie circumspect în legătură cu privilegiul de a vedea. Mutatis mutandis, există pericolul de a interpreta greşit vedeniile din experiențele de după moarte.
Învățătura patristică şi tradiția ortodoxă arată fără ezitare care este traseul pe care îl urmează sufletul după ce se desparte de trup. În geografia spirituală, îngerii se află în ceruri, iar demonii, în văzduhul de sub ceruri, prin care sufletele trebuie să treacă: „Pentru încercarea sufletelor la trecerea prin văzduh, puterile întunecate au aşezat locuri de judecată şi străji, într-o rânduială remarcabilă. În straturile de sub ceruri, începând de la pământ până la cer, stau de pază legiuni de duhuri căzute. Fiecare ceată are în grijă un anumit păcat şi pune sufletul la încercare când ajunge la ea. Străjile diavoleşti şi locurile de judecată din văzduh sunt numite în scrierile patristice vămi, iar duhurile care slujesc în ele, vameşi, spune Ignatie Briancianinov. Atestarea vămilor începe chiar cu Apostolul Pavel care, în Efes. 2,2, vorbeşte despre stăpânitorii puterilor văzduhului, care încearcă să-i împiedice pe cei ce trec. Apoi, apare la numeroşi Sfinți Părinți ca Atanasie cel Mare, Ioan Gură de Aur, Macarie Egipteanul, Isihie Sinaitul, Grigorie Dialogul, Efrem Sirul, Chiril al Alexandriei. Mărturii despre vămi se află şi în Viețile Sfinților. Astfel, în Viața Sfântului Vasile cel Nou, Fericita Teodora povesteşte, în vedenie, despre cele douăzeci de vămi reprezentând păcatele pentru care sufletul trebuie să dea socoteală. Unii dintre sfinți însă urcă vămile în cortegiu de îngeri, urmăriți de frații lor. Trecerea prin vămi face parte din judecata particulară care premerge înfricoşătoarea Judecată de Apoi.
Comparând cele două scenarii, cel din teologia dogmatică ortodoxă şi cel relatat de experimentatorii actuali ai morții, se observă marile deosebiri dintre ele: în locul vămilor neîndurătoare apare o vedere retrospectivă, în locul disputei dintre demoni şi îngeri , o expectație luminoasă, în locul judecății, o blândă concesivitate şi egalitate, nemaifăcându-se distincția dintre bine şi rău. Autorul conchide că recentele mărturisiri ale experiențelor de după moarte nu pot fi, în cel mai bun caz, decât evenimente preliminare, aflate în antecamera morții, când sufletul se mai poate încă întoarce în trup. Experiențele de după moarte au tangențe mai curând cu literatura ocultă aflată în Cartea tibetană a morților, în scrierile lui Emanuel Swedenborg, în textele teozofice, în viziunile astrale asupra sufletului, în credința budistă în reîncarnări, reprezentări care au în centrul atenției, în primul rând, călăuzirea spiritului, fără urmărirea unei teleologii, unui scop absolut, bine definit. În lumea spirituală a lui Swedenborg, simbolurile sunt confuze, Raiul funcționând ca o societate terestră, iadul la fel, dar negativ. Părintele Serafim Rose crede că vizionarul suedez era amăgit de lumea din văzduh a duhurilor căzute. La fel, planul astral din spiritismul teozofic prezintă o lume, a duhurilor, nediferențiată justițiar, accesibilă prin intermediul mediilor. Fenomenul de proiectare astrală în afară de trup se manifestă ca o aventură în altă realitate, constând în dedublare şi ieşirea din trup a unei emanații spirituale. Ceva asemănător călătoriilor oculte se întâmplă, uneori stimulat de droguri, şamanilor care pot ieşi în afară de trup şi pot lua legătura cu spiritele căzute. Vrăjitorii apelează şi ei la duhuri. Comparând aceste fenomene, părintele Serafim ajunge la concluzia că experiențele de după moarte, cercetate azi, nu sunt diferite de cele din afară de trup, de călătoriile ocultiştilor, de incursiunile în tărâmul iluzoriu al demonilor căzuți, numit în diferite feluri, planul Bardo în Cartea tibetană a morților, lumea spiritelor la Swedenborg şi la spiritişti, planul astral la teozofi şi ocultişti, lumea văzduhului de sub ceruri la ortodocşi. În niciunul dintre cazuri nu este vorba de lumea cealaltă, eshatologică, ci de lumea înşelătoare a demonilor care nu trebuie confundați nici cu îngerii psihopompi, nici cu sufletele morților care sălăşluiesc în Rai sau în iad. Chiar şi în cazul reîncarnărilor, susținute anamnezic prin hipnoza regresivă, este vorba, demonstrează părintele, de un caz de sugestie demonică.
În continuarea cărții, Serafim Rose arată care este, după învățătura ortodoxă, parcursul real al sufletului după moarte, pătrunzând, mai întâi, în lumea văzduhului de sub ceruri, apoi parcurgând vămile, la care începe Judecata Particulară, după care cele curate se înalță, călăuzite de îngeri, în Rai, iar cele păcătoase şi nepocăite sunt aruncate de demoni în iad. „Prin urmare, Raiul este sigur un loc, şi sigur este sus față de orice punct de pe pământ, iar iadul este sigur jos, în măruntaiele pământului; însă aceste locuri şi cei ce sălăşluiesc acolo nu pot fi văzute de oameni decât după ce li se deschid ochii duhovniceşti, precum am văzut mai înainte cu privire la lumea din văzduh. Mai mult, aceste locuri nu sunt cuprinse în coordonatele sistemului nostru spațio-temporal: avioanele nu trec în chip nevăzut prin Rai, nici sateliții pământeşti, prin al treilea cer şi nici nu se poate ajunge la sufletele celor ce aşteaptă Judecata de Apoi în iad forând în pământ după ele. Ele nu sunt acolo, ci într-un alt fel de spațiu care începe chiar aici, însă se întinde, s-ar putea spune, într-o altă direcție.” (p. 151-152). Concluzia este că Raiul şi Iadul trebuie văzute prin credință. Cerurile nu pot fi văzute decât în stare duhovnicească. Scenariul experierii Raiului cuprinde o ascensiune prin vămi, călăuzirea sufletului de îngeri trimişi de Dumnezeu, prezența permanentă a unei lumini puternice, a unei miresme de negrăit sau a altor semne ale harului dumnezeiesc, provocarea stărilor de cutremur şi de frică înaintea măreției Domnului, de smerenie şi nevrednicie.
Despre Iad se vorbeşte adesea în textele sfinte, în Evanghelia lui Marcu (focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor săi), în Evanghelia lui Luca (pilda săracului Lazăr), în Epistolele Sfântului Bonifatie (în care îngerul îi spune monahului din Wenlock: „Vaierul şi plângerea pe care le auzi venind de jos sunt ale acelor suflete la care nu va veni niciodată bunătatea cea iubitoare a Domnului, ci o flacără nestinsă îi va chinui pe veci.” – p. 169). În literatura experiențelor de după moarte, în schimb, iadul lipseşte de cele mai multe ori. Dr. Maurice Rawlings, care a resuscitat mulți oameni, susține că supraviețuitorii sunt înclinați să suprime din poveştile lor aspectele neplăcute. Deşi experiențele de după moarte sunt o dovadă că sufletul continuă să trăiască în afara trupului, ele nu spun nimic despre destinul eshatologic. Adevăratele informații despre lumea de dincolo le dau Viețile Sfinților sau mărturiile insuflate ale Părinților. Experiențele recente, privind viața de după moarte, dar şi cele spiritiste, oculte, privind ieşirea din trup, sunt stratageme ale duhurilor căzute, menite să minimalizeze teama de moarte, de judecată şi de iad, să inculce ideea că nu trebuie respectate virtuțile creştine, odată ce nu se disociază între rău şi bine.
Pentru creştin, însă, moartea, pe care şi-a declanşat-o singur, prin neascultare, este sensibil legată de moralitatea vieții. Deşi este stăpânit de frica de moarte, un adevărat creştin se apropie de aceasta cu linişte şi cu mare încredere în Dumnezeu: „Când Avva Agathon a vrut să se săvârşească, a rămas trei zile având ochii deschişi şi nemişcați. Şi l-au mişcat frații zicând: Avvo Agathoane, unde eşti? Şi le-a răspuns lor: înaintea judecății stau. I-au zis lui: şi tu te temi, părinte? Le-a zis lor: cu adevărat m-am silit după puterea mea, ca să păzesc poruncile lui Dumnezeu: dar om sunt şi de unde să ştiu de au plăcut lucrurile mele lui Dumnezeu! Şi i-au zis lui: dar nu nădăjduieşti, că lucrul tău este după Dumnezeu? Zis-a bătrânul: nu nădăjduiesc, de nu voi întâmpina pe Dumnezeu, căci alta este judecata lui Dumnezeu, şi alta a oamenilor. Iar când au vrut să-l mai întrebe alt cuvânt, le-a zis: faceți bine şi nu mai grăiți acum cu mine, căci n-am vreme. Şi îndată s-a săvârşit cu bucurie.” (p. 190, citat din Pateric).
Ortodox, adică întors la credința cea adevărată a părinților, Serafim Rose îşi încheie demonstrația privind înțelegerea creştinească a morții cu un Rezumat al învățăturii creştine despre soarta sufletului după moarte. După trecere, sufletul este sensibil şi devine mai ager, amintindu-şi tot ce a făcut în viață. Cei aflați pe patul de moarte capătă vedere duhovnicească. Ei pot fi ispitiți de duhuri. Apoi, sufletul însoțit de înger se întoarce, timp de două zile, în locurile dragi de pe pământ. În a treia zi, asemenea lui Hristos, înviază în lumea de dincolo şi trece prin cele douăzeci de vămi, învinuit de duhurile rele pentru păcatele cu care a fost ispitit. De aceea, înfricoşătoare este pentru suflet ziua a treia, când are mare nevoie de sporirea rugăciunilor celor apropiați. Trecerea prin vămi reprezintă Judecata Particulară, când sufletul este disputat de îngeri şi demoni. Urmează, apoi, patruzeci de zile în care sufletul este purtat în locuri cereşti şi în adâncurile iadului, după care se hotărăşte locul în care va sta până la învierea de veci. În aşteptarea Judecății de Apoi, starea sufletelor poate fi îmbunătățită prin rugăciuni şi pomeniri, „în ziua Pogorârii Sfântului Duh, în rugăciunile ce se fac în genunchi la Vecernie, există chiar şi o cerere specială pentru cei din iad.” (p. 214). La Judecata de Apoi, sufletele se vor uni cu trupurile înviate şi se va instaura veşnica Împărăție a Cerurilor: cei necredincioşi şi cei păcătoşi vor suporta supliciul veşnic, iar cei drepți se vor bucura de vederea Domnului Iisus Hristos.
Cartea se încheie cu texte şi dezbateri anexate, folosite pentru susținerea temei, cum sunt cele desprinse din scrierile Sfântului Marcu al Efesului, combătând concepția apuseană despre purgatoriu, mărturii privind viața de după moarte revelată unui iconar, unui arhimandrit, unui preot, răspunsul polemic dat unui opinent critic. În fine, blajinul ieromonah deplânge înstrăinarea oamenilor, şi chiar a clerului, de tradiția şi învățătura autentic ortodoxă aflată în textele sacre, hagiografice şi ascetice, în dumnezeieştile liturghii: „Învățătura ortodoxă despre viața de după moarte este cam aspră şi cere un răspuns foarte sobru din partea noastră, plin de frica lui Dumnezeu. Însă astăzi omenirea e foarte râzgâiată şi egocentrică şi preferă să nu audă nimic despre nişte realități atât de neînduplecate ca judecata şi răspunderea pentru păcate.” (p. 286-287). Pornind de la un fapt recent, intens discutat şi interpretat, mai ales în cercurile intelectuale, acela uimitor al experiențelor de după moarte ale celor resuscitați, şi extinzând cercetarea şi asupra mai vechilor cazuri de ieşire în afară de trup, în cazul spiritismului, al călătoriilor astrale, şamanismului sau ocultismului, pe care le consideră simple ispitiri ale duhurilor demonice, părintele Serafim Rose sistematizează o adevărată teologie a morții şi a sufletului, luând ca argument numai învățătura şi tradiția bisericii ortodoxe.
Paul ARETZU
Foarte cunoscută este însă Sufletul după moarte. Experiențe contemporane „de după moarte” în lumina învățăturii ortodoxe (Editura Sophia, Alexandria, 2007, traducere de Dana Cocargeanu, cu un cuvânt Despre autor de ieromonahul Damaschin de la Mânăstirea Sfântul Gherman din Alaska, Platina, California). Motivațiile cărții sunt rezumate în Precuvântare: „prima este aceea de a explica, din perspectiva învățăturii creştine ortodoxe despre viața de după moarte (veşnică), experiențele de după moarte din zilele noastre, care au trezit atâta interes în unele cercuri religioase şi ştiințifice; a doua menire este de a înfățişa sursele şi scrierile fundamentale, care cuprind învățătura ortodoxă despre viața veşnică.” (p. 7). În afara celebrei pericope din Evanghelia lui Luca, 16, 19-31, despre Bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr, sursele privind Împărăția eshatologică le află la câțiva Părinți ruşi, Ignatie Briancianinov, Teofan Zăvorâtul şi Ioan Maximovici, în Viețile Sfinților, dar şi, prin contrast, în diverse experiențe oculte, necreştine, legate de moarte.
Părintele Serafim observă creşterea interesului pentru domeniul morții şi pentru entitatea religioasă a sufletului odată cu revelațiile uimitoare asupra fenomenului vieții de după moarte pe care le fac, în anii ’70 ai secolului trecut, medicii Raymond A. Moody, Elizabeth Kubler-Ross, Karl Osis şi Erlendur Haraldsson. Celebra carte a psihiatrului american Raymond A. Moody, Viața de după viață (1975), conține mărturiile unor oameni, de diferite naționalități şi credințe care au trecut prin experiența morții, din care se configurează un scenariu, în mare măsură comun, alcătuit din cincisprezece elemente, formând, după câte se pare, traseul sufletului după moarte. Evenimentele sunt observate dintr-o perspectivă ştiințifică, fiind calificate drept paranormale. Fireşte, ceea ce-l interesează pe Serafim Rose din aceste cercetări medicale sunt elementele care au contiguitate cu eshatologia ortodoxă şi posibilitatea de a le integra în paradigma creştină. Iar acestea pot fi reduse la experiența din afară de trup, la întâlnirea sufletului cu alte făpturi şi la perceperea ființei de lumină. S-ar părea că e vorba de un proces de experiere a morții de către suflet. Acesta îşi înțelege cu greu starea de desprindere, se limitează la exprimarea prin gând, nu mai poate comunica în nici un fel cu cei vii şi de aceea este copleşit de singurătate, are însă revelația că viața continuă, întâlneşte morți, făpturi spirituale, îngeri, sfinți şi, în fine, este atras irepresibil de o lumină spirituală, plină de căldură şi de iubire.
Vrând să identifice făptura luminoasă, părintele Serafim face o scurtă incursiune în angelologie. În Evanghelii, îngerii au funcții psihopompe, iar imaginea lor este cea a unor bărbați scăldați în lumină, cu veşmintele albe ca zăpada ori strălucitoare ca fulgerul. Sfinții Părinți, deşi susțin caracterul lor noetic, îi socotesc imaterialități prezente, capabile să se înfățişeze oamenilor în chip perceptibil. În Cartea lui Daniel, avem o descriere a îngerului: fața lui ca fulgerul, ochii lui ca flăcările de foc, brațele şi picioarele lui străluceau ca arama lustruită. În schimb, îngerii căzuți, deşi adesea apar cu chipul lor dezgustător, iau înfățişări frumoase pentru a ispiti. Ei reprezintă tot timpul partea malefică, adică începătoriile, stăpâniile, stăpânitorii întunericului acestui veac, duhurile răutății, şi îşi au sălaşul într-un perimetru numit văzduh. Mimetismul şi perfidia lor sunt nelimitate, putând face minuni şi predicții. Sunt nevăzuți pentru ochii omeneşti, dar zăriți cu ochi duhovniceşti. La fel ca în Viețile Sfinților, în care aparițiile angelice sunt frecvente, în experiențele comentate de doctorul Moody, sufletul este aşteptat de doi îngeri, cel păzitor şi cel călăuzitor. Având însă caracterul înşelător, prin definiție, al diavolului, autorul crede că aparițiile luminoase din momentul morții nu sunt decât ultime încercări de ispitire.
În intenția de a proba caracterul canonic al experiențelor suportate de cei reveniți din moarte, părintele Serafim observă că cei mai mulți dintre aceştia întrezăresc la capătul traseului simbolic o altă lume, paradisiacă, plină de verdeață, de flori, de grădini, aud muzici celeste, au o stare de beatitudine, sunt inundați de lumină. Vederea acestui rai este comună tuturor muribunzilor, de orice confesiune, chiar ateilor, virtuoşilor şi păcătoşilor. Întrebarea pe care şi-o pune în chip firesc este dacă viziunile sunt autentice, creştine. Răspunsul este unul negativ: „În loc să trezească adânci simțăminte de cutremur, frică de Dumnezeu, pocăință, pe care trăirea autentică a prezenței lui Dumnezeu le-a insuflat sfinților creştini (dintre care experiența Sfântului Pavel pe drumul Damascului poate fi luată ca model – Fapte 9, 3-9), experiențele de astăzi pricinuiesc ceva ce se aseamănă mai mult cu senzația de bine şi de pace din mişcările moderne ale spiritiştilor şi penticostalilor. Cu toate acestea, este neîndoielnic că aceste experiențe nu sunt obişnuite; multe dintre ele nu pot fi socotite simple halucinații şi par a se petrece dincolo de hotarele vieții pământeşti aşa cum este ea înțeleasă de obicei, într-un tărâm cumva între viață şi moarte.” (p. 66).
Pentru a clarifica lucrurile, părintele Serafim Rose recurge la învățătura patristică ortodoxă şi în special la cel mai competent în această privință, episcopul Ignatie Briancianinov. Căderea a adus moartea, a creat dihotomia dintre suflet şi trup, a limitat părtăşia cu sfinții îngeri şi a facilitat legătura cu duhurile căzute. Viața, care ni se oferă, este un prilej soteriologic, al desprinderii din proximitatea duhurilor căzute, care ne ispitesc şi ne înrobesc. Chiar şi în demersul ascetic, omul poate dobândi vedere duhovnicească, dar poate fi amăgit de năluciri, de ispitiri. Cei care se supun nevoințelor pot primi darul perceperii duhurilor. Unul dintre cei mai încercați a fost Sfântul Antonie. Credinciosul adevărat, susține autorul, trebuie să fie circumspect în legătură cu privilegiul de a vedea. Mutatis mutandis, există pericolul de a interpreta greşit vedeniile din experiențele de după moarte.
Învățătura patristică şi tradiția ortodoxă arată fără ezitare care este traseul pe care îl urmează sufletul după ce se desparte de trup. În geografia spirituală, îngerii se află în ceruri, iar demonii, în văzduhul de sub ceruri, prin care sufletele trebuie să treacă: „Pentru încercarea sufletelor la trecerea prin văzduh, puterile întunecate au aşezat locuri de judecată şi străji, într-o rânduială remarcabilă. În straturile de sub ceruri, începând de la pământ până la cer, stau de pază legiuni de duhuri căzute. Fiecare ceată are în grijă un anumit păcat şi pune sufletul la încercare când ajunge la ea. Străjile diavoleşti şi locurile de judecată din văzduh sunt numite în scrierile patristice vămi, iar duhurile care slujesc în ele, vameşi, spune Ignatie Briancianinov. Atestarea vămilor începe chiar cu Apostolul Pavel care, în Efes. 2,2, vorbeşte despre stăpânitorii puterilor văzduhului, care încearcă să-i împiedice pe cei ce trec. Apoi, apare la numeroşi Sfinți Părinți ca Atanasie cel Mare, Ioan Gură de Aur, Macarie Egipteanul, Isihie Sinaitul, Grigorie Dialogul, Efrem Sirul, Chiril al Alexandriei. Mărturii despre vămi se află şi în Viețile Sfinților. Astfel, în Viața Sfântului Vasile cel Nou, Fericita Teodora povesteşte, în vedenie, despre cele douăzeci de vămi reprezentând păcatele pentru care sufletul trebuie să dea socoteală. Unii dintre sfinți însă urcă vămile în cortegiu de îngeri, urmăriți de frații lor. Trecerea prin vămi face parte din judecata particulară care premerge înfricoşătoarea Judecată de Apoi.
Comparând cele două scenarii, cel din teologia dogmatică ortodoxă şi cel relatat de experimentatorii actuali ai morții, se observă marile deosebiri dintre ele: în locul vămilor neîndurătoare apare o vedere retrospectivă, în locul disputei dintre demoni şi îngeri , o expectație luminoasă, în locul judecății, o blândă concesivitate şi egalitate, nemaifăcându-se distincția dintre bine şi rău. Autorul conchide că recentele mărturisiri ale experiențelor de după moarte nu pot fi, în cel mai bun caz, decât evenimente preliminare, aflate în antecamera morții, când sufletul se mai poate încă întoarce în trup. Experiențele de după moarte au tangențe mai curând cu literatura ocultă aflată în Cartea tibetană a morților, în scrierile lui Emanuel Swedenborg, în textele teozofice, în viziunile astrale asupra sufletului, în credința budistă în reîncarnări, reprezentări care au în centrul atenției, în primul rând, călăuzirea spiritului, fără urmărirea unei teleologii, unui scop absolut, bine definit. În lumea spirituală a lui Swedenborg, simbolurile sunt confuze, Raiul funcționând ca o societate terestră, iadul la fel, dar negativ. Părintele Serafim Rose crede că vizionarul suedez era amăgit de lumea din văzduh a duhurilor căzute. La fel, planul astral din spiritismul teozofic prezintă o lume, a duhurilor, nediferențiată justițiar, accesibilă prin intermediul mediilor. Fenomenul de proiectare astrală în afară de trup se manifestă ca o aventură în altă realitate, constând în dedublare şi ieşirea din trup a unei emanații spirituale. Ceva asemănător călătoriilor oculte se întâmplă, uneori stimulat de droguri, şamanilor care pot ieşi în afară de trup şi pot lua legătura cu spiritele căzute. Vrăjitorii apelează şi ei la duhuri. Comparând aceste fenomene, părintele Serafim ajunge la concluzia că experiențele de după moarte, cercetate azi, nu sunt diferite de cele din afară de trup, de călătoriile ocultiştilor, de incursiunile în tărâmul iluzoriu al demonilor căzuți, numit în diferite feluri, planul Bardo în Cartea tibetană a morților, lumea spiritelor la Swedenborg şi la spiritişti, planul astral la teozofi şi ocultişti, lumea văzduhului de sub ceruri la ortodocşi. În niciunul dintre cazuri nu este vorba de lumea cealaltă, eshatologică, ci de lumea înşelătoare a demonilor care nu trebuie confundați nici cu îngerii psihopompi, nici cu sufletele morților care sălăşluiesc în Rai sau în iad. Chiar şi în cazul reîncarnărilor, susținute anamnezic prin hipnoza regresivă, este vorba, demonstrează părintele, de un caz de sugestie demonică.
În continuarea cărții, Serafim Rose arată care este, după învățătura ortodoxă, parcursul real al sufletului după moarte, pătrunzând, mai întâi, în lumea văzduhului de sub ceruri, apoi parcurgând vămile, la care începe Judecata Particulară, după care cele curate se înalță, călăuzite de îngeri, în Rai, iar cele păcătoase şi nepocăite sunt aruncate de demoni în iad. „Prin urmare, Raiul este sigur un loc, şi sigur este sus față de orice punct de pe pământ, iar iadul este sigur jos, în măruntaiele pământului; însă aceste locuri şi cei ce sălăşluiesc acolo nu pot fi văzute de oameni decât după ce li se deschid ochii duhovniceşti, precum am văzut mai înainte cu privire la lumea din văzduh. Mai mult, aceste locuri nu sunt cuprinse în coordonatele sistemului nostru spațio-temporal: avioanele nu trec în chip nevăzut prin Rai, nici sateliții pământeşti, prin al treilea cer şi nici nu se poate ajunge la sufletele celor ce aşteaptă Judecata de Apoi în iad forând în pământ după ele. Ele nu sunt acolo, ci într-un alt fel de spațiu care începe chiar aici, însă se întinde, s-ar putea spune, într-o altă direcție.” (p. 151-152). Concluzia este că Raiul şi Iadul trebuie văzute prin credință. Cerurile nu pot fi văzute decât în stare duhovnicească. Scenariul experierii Raiului cuprinde o ascensiune prin vămi, călăuzirea sufletului de îngeri trimişi de Dumnezeu, prezența permanentă a unei lumini puternice, a unei miresme de negrăit sau a altor semne ale harului dumnezeiesc, provocarea stărilor de cutremur şi de frică înaintea măreției Domnului, de smerenie şi nevrednicie.
Despre Iad se vorbeşte adesea în textele sfinte, în Evanghelia lui Marcu (focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor săi), în Evanghelia lui Luca (pilda săracului Lazăr), în Epistolele Sfântului Bonifatie (în care îngerul îi spune monahului din Wenlock: „Vaierul şi plângerea pe care le auzi venind de jos sunt ale acelor suflete la care nu va veni niciodată bunătatea cea iubitoare a Domnului, ci o flacără nestinsă îi va chinui pe veci.” – p. 169). În literatura experiențelor de după moarte, în schimb, iadul lipseşte de cele mai multe ori. Dr. Maurice Rawlings, care a resuscitat mulți oameni, susține că supraviețuitorii sunt înclinați să suprime din poveştile lor aspectele neplăcute. Deşi experiențele de după moarte sunt o dovadă că sufletul continuă să trăiască în afara trupului, ele nu spun nimic despre destinul eshatologic. Adevăratele informații despre lumea de dincolo le dau Viețile Sfinților sau mărturiile insuflate ale Părinților. Experiențele recente, privind viața de după moarte, dar şi cele spiritiste, oculte, privind ieşirea din trup, sunt stratageme ale duhurilor căzute, menite să minimalizeze teama de moarte, de judecată şi de iad, să inculce ideea că nu trebuie respectate virtuțile creştine, odată ce nu se disociază între rău şi bine.
Pentru creştin, însă, moartea, pe care şi-a declanşat-o singur, prin neascultare, este sensibil legată de moralitatea vieții. Deşi este stăpânit de frica de moarte, un adevărat creştin se apropie de aceasta cu linişte şi cu mare încredere în Dumnezeu: „Când Avva Agathon a vrut să se săvârşească, a rămas trei zile având ochii deschişi şi nemişcați. Şi l-au mişcat frații zicând: Avvo Agathoane, unde eşti? Şi le-a răspuns lor: înaintea judecății stau. I-au zis lui: şi tu te temi, părinte? Le-a zis lor: cu adevărat m-am silit după puterea mea, ca să păzesc poruncile lui Dumnezeu: dar om sunt şi de unde să ştiu de au plăcut lucrurile mele lui Dumnezeu! Şi i-au zis lui: dar nu nădăjduieşti, că lucrul tău este după Dumnezeu? Zis-a bătrânul: nu nădăjduiesc, de nu voi întâmpina pe Dumnezeu, căci alta este judecata lui Dumnezeu, şi alta a oamenilor. Iar când au vrut să-l mai întrebe alt cuvânt, le-a zis: faceți bine şi nu mai grăiți acum cu mine, căci n-am vreme. Şi îndată s-a săvârşit cu bucurie.” (p. 190, citat din Pateric).
Ortodox, adică întors la credința cea adevărată a părinților, Serafim Rose îşi încheie demonstrația privind înțelegerea creştinească a morții cu un Rezumat al învățăturii creştine despre soarta sufletului după moarte. După trecere, sufletul este sensibil şi devine mai ager, amintindu-şi tot ce a făcut în viață. Cei aflați pe patul de moarte capătă vedere duhovnicească. Ei pot fi ispitiți de duhuri. Apoi, sufletul însoțit de înger se întoarce, timp de două zile, în locurile dragi de pe pământ. În a treia zi, asemenea lui Hristos, înviază în lumea de dincolo şi trece prin cele douăzeci de vămi, învinuit de duhurile rele pentru păcatele cu care a fost ispitit. De aceea, înfricoşătoare este pentru suflet ziua a treia, când are mare nevoie de sporirea rugăciunilor celor apropiați. Trecerea prin vămi reprezintă Judecata Particulară, când sufletul este disputat de îngeri şi demoni. Urmează, apoi, patruzeci de zile în care sufletul este purtat în locuri cereşti şi în adâncurile iadului, după care se hotărăşte locul în care va sta până la învierea de veci. În aşteptarea Judecății de Apoi, starea sufletelor poate fi îmbunătățită prin rugăciuni şi pomeniri, „în ziua Pogorârii Sfântului Duh, în rugăciunile ce se fac în genunchi la Vecernie, există chiar şi o cerere specială pentru cei din iad.” (p. 214). La Judecata de Apoi, sufletele se vor uni cu trupurile înviate şi se va instaura veşnica Împărăție a Cerurilor: cei necredincioşi şi cei păcătoşi vor suporta supliciul veşnic, iar cei drepți se vor bucura de vederea Domnului Iisus Hristos.
Cartea se încheie cu texte şi dezbateri anexate, folosite pentru susținerea temei, cum sunt cele desprinse din scrierile Sfântului Marcu al Efesului, combătând concepția apuseană despre purgatoriu, mărturii privind viața de după moarte revelată unui iconar, unui arhimandrit, unui preot, răspunsul polemic dat unui opinent critic. În fine, blajinul ieromonah deplânge înstrăinarea oamenilor, şi chiar a clerului, de tradiția şi învățătura autentic ortodoxă aflată în textele sacre, hagiografice şi ascetice, în dumnezeieştile liturghii: „Învățătura ortodoxă despre viața de după moarte este cam aspră şi cere un răspuns foarte sobru din partea noastră, plin de frica lui Dumnezeu. Însă astăzi omenirea e foarte râzgâiată şi egocentrică şi preferă să nu audă nimic despre nişte realități atât de neînduplecate ca judecata şi răspunderea pentru păcate.” (p. 286-287). Pornind de la un fapt recent, intens discutat şi interpretat, mai ales în cercurile intelectuale, acela uimitor al experiențelor de după moarte ale celor resuscitați, şi extinzând cercetarea şi asupra mai vechilor cazuri de ieşire în afară de trup, în cazul spiritismului, al călătoriilor astrale, şamanismului sau ocultismului, pe care le consideră simple ispitiri ale duhurilor demonice, părintele Serafim Rose sistematizează o adevărată teologie a morții şi a sufletului, luând ca argument numai învățătura şi tradiția bisericii ortodoxe.
Paul ARETZU