LULU & ABDALAH

În timp ce Fifi era abordat de omul de afaceri Elvis Boboieru, Lulu se pregătea pentru întîlnirea lunară cu Abdalah. La ora trei fără douăzeci de minute, a ieşit din dormitor, îmbrăcată decent, conform contractului: o rochie de mătase turcoaz, lungă pînă la glezne, cu mîneci lungi, încheiată la gît. Cu părul strîns la spate într-un coc, acoperit cu un batic mare, verde, semăna cu eroina principală din telenovela „Jade”. Pe peretele din fața uşii dormitorului era un portret micuț al lui Abdalah, în ramă de aur. Lulu a dat tabloul la o parte şi a apăsat pe butonul din nişa aflată în spatele acestuia. În tăcere, o parte din peretele holului a basculat spre interiorul unei camere, în care, instantaneu, s-a aprins lumina. Lulu a intrat, apoi a apăsat pe un buton aflat de cealaltă parte a peretelui, iar uşa s-a închis la loc.
Camera secretă, „camera lui Abdulache”, cum îi plăcea lui Lulu să-i spună, era mobilată foarte sobru. În față, pe toată lungimea zidului, acoperind fosta fereastră, un uriaş dulap din mahon, cu patru uşi. La stînga, o canapea roşie de piele. Deasupra ei, pe perete, un alt portret, în mărime naturală, al lui Abdalah. Pe rama lată, din argint, erau gravate, jur-împrejur, litere arabe. Lulu a privit îndelung portretul, a oftat, apoi i s-a adresat, cu ciudă amestecată cu duioşie:
– Abdulache, Abdulache! De ce nu vii tu, vină!
Apoi a izbucnit în rîs:
– Hi, hi, hi! Sîntem ca-n Eminescu... Abdulache, tu eşti Luceafărul meu, iar eu sînt Cătălina ta... Şi te aştept, şi te aştept... Dar tu nu vii... Şi eu, ce să fac? Îmi mai găsesc cîte-un Cătălin de ocazie, ca să nu mă urc pe pereți. Dar, fii atent! Că acum s-a ivit unul periculos, poate că-i vampir şi-o să vrea să-mi sugă sîngele, tot sîngele... Şi eu, ce să fac? O să mă las, că tu eşti depaaaarte şi nu te văd decît la televizor: „Apari din nou, Abdalah blînd/ Alunecînd pe-o rază/ Pătrunde-n casă şi în gînd/ Şi viața-mi luminează”... Chiar aşa!
Apoi a dat din umeri, s-a întors şi s-a aşezat pe canapeaua roşie. În fața ei, pe o consolă neagră, de metal, nu foarte înaltă, lungă şi lată, în partea de sus cu tot felul de butoane şi beculețe, se afla un uriaş monitor. Lîngă el, un fel de cameră de luat vederi. Era aparatura de ultima oră, instalată în apartament de către o firmă americană imediat ce Fata şeicului se mutase la Braşov.
La un moment dat, Lulu s-a uitat la ceas. Era fără un sfert. Mai avea timp destul, Abdulache al ei era extrem de punctual. Privea pierdută ecranul gri, uriaş din fața ei. Apoi a început să-i vorbească:
– Ecran uriaş/ Adu-mi-l pe Abdulaş!... Pisici! Stau aici ca proasta şi vorbesc cu tine ca babele de la bunica din sat cu televizorul. De fapt, tot cu tine o să vorbesc şi cînd o să se arate Abdul, aşa, ca să se afle-n treabă. La cîte neveste şi afaceri are, numai la mine nu-i stă gîndul. Chiar, cine-i Eliza pentru Abdalah? O pisică, un cîine, un animal de companie? Nici măcar... Şi pe ăla-l mai mîngîi din cînd în cînd, îi mai vorbeşti, îi mai dai cu mîna ta un oscior, ceva... Mai degrabă un bibelou, o păpuşă din colecția lui, cu care-a intrat în Cartea Recordurilor. Un tamagoci: micuțul Abdalah şi jucăria lui vorbitoare, Lulu. Sau un fel de aparat, mai special, care stă la locul lui, mut, pînă-ți aduci aminte de el şi-i dai drumul... Chiar, cine o fi cu adevărat Eliza? El umblă brambura prin lumea largă, iar eu stau şi-l aştept ca proasta în camera mea, ca Zîna Măseluță în coaja de nucă... Sau, hi, hi, hi!, ziceam că-l aştept ca proasta. La o adică, nu-i mai rău ca la un call-center. „Clientul nostru, stăpînul nostru”, îi spunem ce trebuie ca să fie mulțumit, să se simtă bine... S-a terminat programul... „Arivederci! Pa şi pusi!”. Oricum, nu se compară la bani. Nu-l am pe Abdulache în carne şi oase, dar am cecurile lui... Bune şi alea, hi, hi, hi! Şi nici nu-i pervers, dragul de el, nu-mi cere să mă dezbrac şi mă prefac că mă excit, ca la video-chat. Dimpotrivă. Că e moral, nevoie mare, deşi are sute de neveste, concubine şi prietene.
Şi-a aranjat baticul, şi-a pus mîinile în poală, şi-a luat o figură supus-zîmbitoare, de mironosiță sau de cadînă în exercițiul funcțiunii, ca în filme. Apoi şi-a ridicat privirea şi s-a adresat din nou ecranului:
– Ia să fim serioşi, că imediat se-arată stăpînul nostru, Abdalah, prințul deşertului.
Într-adevăr, beculețele au început să clipeasă, s-a auzit o muzică lentă, orientală, apoi ecranul s-a luminat şi a apărut Abdalah. Era probabil într-o cameră dintr-un hotel ultra-luxos, dar pe ecran nu se vedea decît fotoliul tapițat cu mătase turcoaz şi fir de aur şi o parte dintr-o masă joasă, neagră, pe care se afla o tăviță de argint şi o ceaşcă de cafea, tot din argint. Abdalah, cel de pe ecran, a privit drept înainte şi a zîmbit, arătîndu-şi dantura perfectă, poate cu incisivii superiori discret mai lungi şi mai lați decît normal. Era copia, ceva mai plinuță şi cu pungi la ochi, a lui Abdalah din tablou. Se îmbrăca, aşa îi părea ei, tot timpul absolut la fel, încît uneori Fata şeicului avea senzația că nu-şi schimbă hainele niciodată, deşi erau mereu imaculate.
– Salam aleikum, prietena mea.
– Aleikum salam, prietene şi stăpîn al meu.
Ai aşteptat mult la Abdalah!
Am aşteptat... Dar nu asta trebuie să facă o prietenă adevărată?
Aldalah vorbea o engleză aproximativă şi guturală, cu un accent vizibil. La rîndul ei, Fata şeicului, care după sute de ore de exerciții în liceu dobîndise un accent aproape oxfordian, se străduia să vorbească cît mai „româneşte”, înmuind vocalele, pronunțînd „ză” în loc de „the” şi aşa mai departe. Pentru culoare locală, ca să se distingă dintre sutele de prietene ale lui Abdalah, ca să-l ironizeze?... Cine ştie?
– Tu eşti... – o mînă slabă şi arămie a apărut din dreapta ecranului şi i-a întins un dreptunghi alb de carton – ... eşti prietena Elisa din Romania.
– Da, prietene şi stăpîn al meu, Eliza din România.
– Şi cum merge la tine? Totul în regulă? Sănătatea e bine?
– Da, sînt sănătoasă, Alah fie slăvit.
– Asta e bine, slavă lui Alah! Elisa... prietena din Romania...
Abdulah s-a uitat cîteva clipe, discret, pe fişa de pe masă, apoi a continuat:
– Şi cum merge studiul la... universitatea? Limba engleza, limba franceza... note bune?
– Sper să fie, cu ajutorul lui Alah. Abia peste două săptămîni încep examenele de la sfîrşitul anului. Învăț mult... nici nu prea mai ies din casă.
– Asta e bine.
– Doresc să iau numai note mari, să-i aduc onoare prietenului şi stăpînului meu, şeicul Abdalah bin Khaled al Ibrişini.
Abdalah a zîmbit din nou, arătîndu-şi dantura aproape perfectă, cu incisivii superiori parcă discret mai lungi şi mai lați decît normal.
– Bun aşa, bun aşa... Elisa fată cuminte. Şi Abdalah se gîndeşte la Elisa, vrea bine şi bucurie la Elisa. Dar Elisa e tînără... Puține distracții?
– Nu am timp, iubite prieten şi stăpîn al meu. Mă mai văd cu prietenele, învățăm împreună... Cînd obosim, mai ieşim la un film, la o cafea...
– Ce fel de cafea, prietenă Elisa?
– Arabică, numai arabică, prietene şi stăpîn al meu. Abdalah m-a ajutat să o cunosc şi de atunci nu îmi mai trebuie alta. Nici una nu se compară cu adevărata cafea din Arabia.
– Bun aşa, bun aşa... Cafea de la Arabia e cea mai bună din lume, ca şi petrol şi cal... Dar – Abdulah iar s-a uitat discret pe fişa din fața lui – prietenă Elisa... din Romania... altfel e bine? Ajung banii la tine?
– Ştii că sînt fată cuminte şi econoamă. Abdalah bin Khaled al Ibişini e un prieten şi un stăpîn bun, atent şi generos... Deşi... cum să spun? La noi, în România, lucrurile se schimbă de la o zi la alta, PIB-ul a crescut în doi ani cu 16%, piața imobiliară cu 80%, iar euro s-a apreciat față de dolar... Şi la noi totul e în euro. Sînt tot mai mulți oameni bogați, iar fetele lor, colegele mele, tot mai pline de haine şi cosmetice scumpe, de bijuterii... Nu mă gîndesc la mine, eu sînt mulțumită cu cît îmi dai, dar Eliza ta, care le întrecea pe toate... ştii... începe să semene cu prietena unui om sărac... Adică, nu chiar sărac, încă sînt multe mai prost îmbrăcate ca mine, dar nici prea bogat.
La început, Abdalah s-a încruntat, dar auzind cuvintele magice „PIB”, „piață imobiliară” şi „euro” s-a înseninat, iar la sfîrşit chiar a zîmbit, arătîndu-şi dantura perfectă, totuşi parcă-parcă cu incisivii superiori ceva mai lungi şi mai lați decît normal.
– Înțeleg, înțeleg... facultatea de oameni bogați. Asta nu rău.
Şi iar s-a uitat pe fişă.
– Cît trebuie la tine?
– Nu mult, ştii că sînt modestă. Dar prețurile... poate încă o mie cinci sute, două mii de dolari...
– Bun aşa, bun aşa... E corect la preț. Patru mii de dolari la luna pentru prietena lui Abdalah din Romania.
Abdalah a făcut un semn cu mîna dreaptă şi, din stînga ecranului, a apărut aceeaşi mînă slabă, arămie, cu un stilou mare de aur, placat cu diamante. Şeicul a luat stiloul şi a notat ceva pe fişa de pe masă. Apoi, a privit-o tandru, cu ochii lui mari, căprui, umezi, ca sîmburele de migdală, pe Eliza.
– Abdulah onorează întotdeauna la prietenele lui. Femeia e ca o floarea, nu trebuie lăsată nicicînd fără apă, că se ofileşte şi moare.
– Mulțumesc, prietene şi stăpîn al meu! Darul tău e primit cu recunoştință. Slavă lui Alah! Dar ce mai face slăvita Aziza, mama şeicului Abdalah, urmaşă a Profetului şi nepoată de emiri? E sănătoasă?
– Mulțumim, bine, face bine... La palat, la Golf, cu nepoți şi neveste la Abdalah. Nevestele toate cuminți, dar trebuie mîna de fier, de mama, de mătuşa, c-aşa-i legea la noi... Abdulah mult plecat, pentru că bărbatul trebuie face bani pentru familie, iar femeia arab trebuie iubeşte la bărbat şi face copii... Dar spune prietenă... Elisa, tu iubeşti la Abdalah?
– Te iubesc cum iubeşte luna soarele, şi te aştept plină de nerăbdare, cum aşteaptă gazela din deşert ploaia binefăcătoare.
Eliza, fată deşteaptă, recitise „O mie şi una de nopți”, varianta integrală, pentru adulți, şi avea mereu pe noptieră „Antologia poeziei arabe clasice”, din care cita sau parafraza din cînd în cînd, aşa, într-o doară. Cu efect garantat. Şi de astă dată fața lui Abdulah s-a luminat:
– Ah, da... Eliza fata culta, fata deşteapta... Abdalah îşi aminteşte, place la tine poezie arabă. Bun aşa, bun aşa, foarte bun... Abdalah vine la tine negreşit, vine la Romania, țara frumoasa şi bogata, țara cu petrol. Ştie Abdalah, ştie, nu uitat la tine, dar acum e ocupat cu bussiness: petrol, bancă, hotel...
Eliza şi-a luat o figură tristă, şi-a plecat ochii, şi-a dus palmele la piept, aplecîndu-se puțin în față:
– Ascult şi mă supun, prietene şi stăpîn al meu! Dar să ştii că te aştept cu nerăbdare. Şi doresc ca într-o zi, cea mai fericită zi din viața mea... să ne putem întîlni cu adevărat... Alah e mare!
– Alah e mare şi ne vom întîlni, i-a răspuns, zîmbindu-i galeş, melancolic Abdalah.
Aceeaşi mînă slabă şi arămie a apărut pe ecran, de astă dată la încheietură cu un Rolex uriaş, pe care l-a fluturat lui Abdalah prin fața ochilor. Acesta a redevenit serios, aproape rigid:
– Din păcate, Abdalah trebuie să părăsească la iubita lui prietenă Elisa, din Romania. Abdulah are mult treabă, mult afaceri. Dar ne vom revedea, la timpul stabilit. Alah e mare! Salam aleikum!
– Mare e Alah! Aleikum salam!
Ecranul s-a stins brusc, la fel ca toate beculețele de pe consolă. Rămasă cîteva clipe cu ochii pe ecranul cenuşiu, Elisa şi-a smuls baticul de pe cap şi a izbucnit:
– Fir-ai al dracului de Abdulache să fii, cu toate afacerile şi petrolul tău! Mincinosul naibii! O să vii la Paştele cailor...
Apoi a izbucnit în rîs:
– Hi, hi, hi! La Paştele cailor arabi... Ce contează? Îl am pe Gigi, în curînd o să-l am şi pe Fifi! Măcar ți-am smuls 4000 de parai... Chiar că o să am nevoie de ei, dacă Fifi e, într-adevăr, vampir. Şi, dacă nu... strîngem la puşculiță, că nu se ştie ce-o mai fi, dragă Abdulache!
Apoi, maimuțărindu-se la eranul gol:
– Ascult şi mă supun, iubite prieten şi stăpîn al meu. Te aştept şi te doresc cum aşteaptă luna ploaia şi soarele gazela din deşert. Sau invers, hi, hi, hi!... My ass!
Apoi, redevenind serioasă, a continuat să se adreseze monitorului:
– De fapt, ecrănaş drăgălaş, tu ştii prea bine că, în felul meu, îl iubesc pe Abdulache. E băiat bun, îmi dă bani să trăiesc ca o regină, nu mă freacă la melodie decît cîteva minute pe lună... E chiar drăguț, cu fişa aia a lui, să nu mă confunde cu vreuna de prin Africa sau Columbia. „Elisa... din... Romania...” La o adică, putea să fie şi mai rău.
Apoi şi-a desfăcut cocul, s-a ridicat în picioare şi şi-a scuturat capul, lăsînd să-i curgă pe umeri pletele negre.
– Dar acum, gata! Zîna Măseluță s-a evaporat din coaja ei de nucă, păpuşa a ieşit din cutie, păsărica a zburat din colivie... Bye, bye! Abdulache, bye, bye!
A mai fluturat de cîteva ori, în aer, a rămas bun, baticul verde. Apoi, trecîndu-l în mîna stîngă, a făcut un pas înainte, şi-a sărutat vîrfurile degetelor de la mîna dreaptă şi le-a lipit de sticla ecranului, caldă încă.

(fragment din romanul Nepotul lui Dracula, în curs de apariție la editura Aula)