IARNĂ CU TANIA

Iacătă-mă la margine, la moara Piscu Nou.
„Nu se mai face pâinea care ierea odată. Înainte coceai o pâine şi mirosa în tot satu; în țăst (nişte ghebe de lut, aflate în cunie) o coceai, şi iera deasă; unsă cu zamă de plătăgeni, avea coaja dulce de țî să topea în gură – ca dovleacu copt; mâncai un codru şi te săturai. Acu vine la magazin; ie pufoasă da n-are nici un gust, parcă mănânci paie; că bagă ăştia drojde multă. Şi nici nu mai ie pâinea bună – c-a-mpuțât ăştia pământu, cu chimicale.”
Piscu Nou a fost satul mamei mele. O aşezare de o patriarcalitate degradată, cu bunici ce păreau vestigii ale unor vremi legendare. Şi țărani majoritar lipiți pământului – adscripti glebae; purtători ereditari ai unor traume ascunse.
Țăranii, plăsmuiți şi ei tot din lut, au fost primele creaturi ale lui Dumnezeu. De aceea, puțini îşi părăsesc vatra părintească.
Dincolo de moara veche se întinde stepa, măturată noaptea de farurile lui Ceauşescu. Pe acolo mă întorceam cu mama mea. În căruță la unchiu Lache. Ascultând, scrâşnitoare şi răbdurii, obezile roților.

Pe urmă am trecut înot, eram puştan, în armată, Dunărea la sârbi.
Toamnă roşie.
Dig sângele.
Iar fluviul – interzis.
Am ajuns în Franța. N-am făcut procopsală acolo; am vânat „cai verzi pe pereți” – ba zilier, ba clochard, ba angajat la un circ, ba frecventând mediile boeme.
Am revenit „toujours pendant le régime Tcheaouchesko”. Tot înot... (Nu mă întreba motivele.) Întotdeauna ne e dor de ceva din trecutul nostru.
Am absolvit, cu chiu cu vai, o facultate. Înainte de Revoluție. Iar acum sunt profesor: deja – hm?! – „fosilă”, covârşit de rutină şi griji.
N-am făcut şi nu fac politică. (Deşi, o vreme, mi-am agonisit „jimbla” şi ca neguțător ambulant de jurnale – „Prenez L’Humanité! Prenez La Croix! Prenez Le Nouvel Observateur!”)
Nu citesc literatură despre spațiul concentraționar – fiindcă eu am fost mereu un evadat. Deşi, uneori, la local,
Soarele discutabil:
I-am cules azi
toată amărăciunea din bere;
mă dau, fără să-mi devoalez antecedentele, înotător iscusit; spre grimasa convivilor increduli – „Tu, mă, cu riumatismele?”; „Beurăm şi ne făcurăm ai dracu” râde bonom, a grațiere, Marian alu Marcoş. „...Poate!”.
Sigur, ar cârcoti bisericoşii, sunt „lovit la gioale” de acedia – descurajare, delăsare, păcat grav, iscat din „neatenția inteligenței” (Sf. Isaac Sirul). „Pentru ce eşti mâhnit suflete al meu, şi pentru ce mă tulburi?” se lamentează psalmistul.
Iar eu, zâmbind, mi-aş obloji, cu o bucată de tifon, genunchii însângerați: „Ați spus ceva? Tocmai îmi schimbam bandajul.”

Tot astfel, după ce şi-a revenit din o comă profundă, japonezul Maraska Skitti, încă îi țineam mâna, m-a privit, brusc însuflețit, cu desăvârşita inocență a supraviețuitorilor; şi mi s-a confesat:
„Vingt fois au moins j’ai demandé où
en ?tait la neige.”
Zăcea într-un pat jalnic, din cele pe care franțujii le designează cu termenul grabat, cum ar trebui să fie policrit orice pat de spital – bogăția, luxul din atari aşezăminte desfid preajma divină, epifania necesară vindecării; deşi un ochi neutral ar asemălui in integrum spitalele cu nişte purgatorii.

Fulguie pufos, abundent, cu ceva de împlinit.
De la margine, lăsând în urmă, întruchipare de monstru imemorial, moara veche, plăcuța indicatoare strâmbă, o tai pe drumul devastat de nămeți; adâncat printre câmpiile vătuite.
Cu un gest distras, îmi strâng la piept, înfrigurat, parpalacul vişiniu.
Ştiu eu,
ninsoarea îmi caută oasele.
În fiecare an, cu nesațiu, febrilă. (Hm, pardon, sic, ete că io nu mă grăbesc!). E însă aici o afinitate ce mă va birui... Ce trebuie să se contopească se va regăsi, cândva.
Albul.

Dino Buzzati, maestrul realismului magic, relatează într-o povestire, Il colombre, despre cum un rechin, una sorta di infailibile strumento del destino, pândeşte o viață întreagă un individ (altminteri avertizat); pentru ca până la urmă să-l înşface. (Aşa cum înşfaci mata un bifteck. Apropo, îți place bifteckul? Doriți şi un şervețel? Sir? Dar manelele?)
Conştiința morții conferă sens, măreție, caracter; într-un text irigat de angoasă existențialistă (die Angst).
George Steiner (The Death of Tragedy, 1961) se întreabă dacă tragedia poate supraviețui în lumea noastră, marcată de creştinism şi marxism.
Sub influența lui Nietzsche, categoria tragicului este reconsiderată, filosofii socotindu-l capabil să vindece spiritul de cea mai rea maladie – idealismul, optimismul iluzoriu al omului modern.
Sir, but you did non ask me yet if you like manelele!

Şi iată-mă căzut într-o groapă de zăpadă, şi mi s-a dus păcatelui filozofia. Sunt zidit de viu în trupul ei rece, respirabil. În fine, izbutesc cu greu să mă cațăr pe buza râpei. Luai apă în cauciuci („pantofii agricoli”); şi mă încearcă aşa, o lehamite.
Îmi propun să țiu, şontâc, drumul drept; şi să las opiniunile exagerate.
Pe laturea căii – oarece crețari (nişte arbuşti spinoşi, sângerii). Unii rupți.
(Observ, dezolat, că numaiîmidorescsămornicimăcardemoarteamea. Cel puțin acum.)

„Greşelile sunt întotdeauna inițiale.” (Cesare Pavese, Meseria de a trăi)
Păi, haida, haida – mogâldeață printre câmpii, / şi printre armii de ceață / zăbăvind o dimineață – fusei de suplinii nişte ore Taniei, învățătoare la şcoala din cătunul Seaca, la clasa I. O şcoală veche, umbroasă, zidită din pietre de râu. (Aşa cum treb’e că va fi arătând peştera lui Platon – ştii, aia unde vizionau bunii noştri diapozitive.)
Într-o clasă anostă, însă vegheată de o icoană superbă a lui Andrei Rubliov. Şi căreia materialele didactice ale învățătoarei, confecționate manual, picturile naive ale elevilor, aninate pe dulapuri şi pereți, i-au dăruit o ambianță mulcomă, familială.
Lumina iernii, pătrunzând prin geamuri.
Şi stânjeneala mea, pe care mi-am biruit-o anevoie, de a-i deprinde pe copii cu litere, cuvinte, cifre, chestii, socoteli... Însă ei au o determinare a lor, entuziasmul moderat, eficace. Care îmi dădu curaj. De a-i învăța. De a învăța pe cineva. Ceva. Existent dincolo de semnele migălite cu creta pe tabla scorojită.

Uite că parcurge, prin omăt, cu poşetuța, la servici, cinşpe kilometri pe jos – la dus; şi cinşpe la întors. Zilnic. Straşnică rusoaică!
Iar la moară, la Piscu Nou, o hămăie nişte câini mari, ursuji, mereu sloboji. Cică sânt ai lu Biță. N-am lanț să-i leg, minte propietaru, sanchiu, trăgându-şi mucul prelins pe fața bărboasă, şuie.
Anunțarea poliției? Lasă, zice Tania. Poate totuşi îi leagă.

Ea le mai şi cântă elevilor, din chitară... – Dumneavoastră nu ne cântați nimic?
– Nu! zic. Şi îmi iau un aer enigmatic:
Păsări s-au aşezat pe umărul meu.
Pe umărul drept, pe umărul stâng.
Pentru că nu ştiu să cânt.
Mai bine desenați ceva. Desenați-mă pe mine!
– Î, î! scânceşte Marius Odină, trebăluind cu creta în mânuță. Se ridică pe vârfuri, panicat.
– Ce e, bre, nu-ți mai ajunge tabla? Nu-i nimic!. (Şi-l înalț, generos, în brațe): Scrie sus, cuvintele! Cât mai sus!

Fulgăreala s-a mai domolit, s-a subțiat. Dar parcă, molatec, tot spre mine năzuie.

De douăzeci de ori, cel puțin,
am întrebat
unde era zăpada aceea.
Îi şedeam la căpătâi lui Maraska Skitti în salonul 902, dintr-un spital vetust, aflat în cartierul Montmartre.
După ce şi-a mărturisit acest ultim haiku, japonezul a recăzut în comă.
Brațul înțepat de acul unei perfuzii. Electrozi, catetere, cabluri. Şi, împrejur, albul sarbăd, de cearceafuri şi var.
La scurtă vreme, linia de pe monitorul electrocardiografului n-a mai şovăit, a devenit continuă. Nu mai era nimic de salvat.
Am refulat, până azi, această amintire. Poate şi pentru că pe fața mortului încremenise o expresie de uimire; n-am mai văzut niciodată aşa expresie la un mort – de natură ca, pe mine unul, să mă umple de revoltă metafizică, să mă devasteze.
În schimb, îmi emerge adesea din memorie curtea largă a spitalului, substituind imagini prezente. Grozama. Poarta masivă, din fier forjat. Ochii dulăului ațintindu-mă calmi printre barele grilajului,
Julio Cortazar tăcea şi el, alături de mine.
Soare. Un vânt aprig vuia nu spre noi, ci, amețitor, în văzduhuri nalte. Iar norii, parcă materiali, treceau în lungi, magnifice fâşii, ca nişte fluvii. Şi atunci, prima dată, am înțeles că exodul poate fi generos.
Iar când am trecut pe lângă magazinele de muzică din Place Pigalle am ştiut: şezusem la căpătâiul zăpezii.

Am cunoscut şi pe la Bucale (Monteoru) oameni de litere. Rezistenți. Majoritatea simandicoşi – excelențe holbându-se la mine ca la un gândac nimerit în farfurie. Ochiul sarbăd, imens. Furculița încremenită în aer.
„Într-o dimineață, Ulianov K. se pomeni metamorfozat într-o gânganie înspăimântătoare.” (Fr. Kafka)
„De ce vă apărați? Dacă ați urma parabola ați deveni voi înşivă parabolă şi, prin aceasta, eliberați de pedeapsa fiecărei zile.” (Von der Gleichnissent)
„Păi ratați suntem toți, Mauclair! Cum alt am putea fi, când ne măsurăm finitul cu un infinit?... Suntem toți ratați predestinați.” (Claude Mauclair, Mallarmé la el acasă)
Mda! Coane (hî!) Fănică,… numai oamenii mici nu sunt. Cu cât sunt mai mici cu atât sunt mai puțin ratați.

„Ipse obsonant que parasitorum ante erat provincia.” – mi-a spus Plaut în vreme ce-i legam şireturile (Ce, vere, lustragiu, la Paris, nu-ți z’săi?) şi-i lustruiam pantofii, cu mâneca hăinii – „hăinili” (plural). „Aşa. Acum e bine, kir Plaut?... Merci pour le pourboire!”. Al naibii, ce pantofi lucioşi i-am făcut! Țuț!
Iar el, deşi se îndepărtase câțiva paşi, s-a întors, a ridicat deştiul arătător, ca şi cum ar fi vrut să-mi corijeze o eroare; însă, renunțând, habar n-am de ce, şi-a văzut de calea lui, pierzându-se în mulțimea din gară. Avea un deşti lung, curbat, uşor strâmb (ca şi nasul, dealtfel). Un deşti de om muncit, vă asigur.
Mă, vezî-ți tu de calea ta!
Dar când cerul va fi gol, zice Nietzsche, va trebui şi să vedem scufundându-se naturile tragice şi să râdem de aceasta... (Scufundându-se – ?! – în nămeți.)

„Operosus cibus” – îmi rânjise cândva, Pliniu, punându-mi, ajutat de doi marocani zdraveni, jungherul în coastă. Mă prinseseră într-un gang. Mi-am întors, extrem de ruşinat, buzunarele pe dos. „Sunt român, eu, n-am bani!” „Rumân? Ceauşescu?” „Da.” „Lagăr?... De-aia umbli în pantalonaşii ăştia scurți. Ia spune, de când n-ai mâncat?”. Am ridicat din umeri. Şi am oftat: „De o săptămână.”
Le trecuse deja flauşarea.
M-au dus la un bistrot, şi m-au ospătat: harira de casablanca, salată de sfeclă cu apă de portocală, cuşcuş de ceapă cu miere, cuşcuş de homar, rulouri de curmale. Am halit cât popota ofițerească. Însă, când a fost să beau, de gătare, un sorbet, paharul cu suc de pepene, mi-am scărpinat olteneşte occipitalul. Şi n-am mai putut... „Operosus cibus”, a zâmbit, gânditor, Pliniu, mângâindu-şi bărbuța. Apoi, tot el: „Deus est mortali iuunare mortalem” .
De atunci, rup câteva cuvinte pe limba lor.
E full Parisul de marocani. Sunt, ca persoane, foarte omenoşi. Dacă ştii cum să-i iei.

Iar la întrebarea „Cântecul privighetorii poate fi un semn de ratare?” am să-ți răspund: „Nu, cântecul privighetorii nu poate fi un semn de ratare. Cu condiția ca el să se desfăşoare noaptea, nu pe timp de zi.”... Dar ce te enteresează, bă, musiu?
(Pe timp de zi, totul e problematic.)
„...Le erau perforați limpezii ochi văzători – aşa cum se făcea şi poate încă se mai face cu privighetorile, pentru a nu cunoaşte altă manifestare a luminii decât un glas auzit în beznă, al lor, ori poate al acelui Altul, care se mărgineşte să repete cuvintele pe care, fără întrerupere, le inventăm, vorbele cu care ne străduim să spunem totul, binecuvântarea şi blestemul, încercând să-l numim până şi pe acela care nicicând nu va avea un nume, nenumitul.” a continuat discuția (ne aflam pe terasa Monteoru), calm, unul José Saramago. Era la o masă, cu câțiva convivi români. Eu lângă, eram în trecere, dar îmi reținuseră atenția cuvintele lui şi mai ales modul detaşat, absent, cu care le înşira.
I-am aruncat o căutătură rea, De ce nu ți-i perforezi tu ori alți onorați auditori, mi-a şezut o puşchea şi mitocănie pe limbă. Însă m-am abținut.
Lusofonul a mai îndrugat ceva, în acelaşi stil arborescent, aparent anost, în fond limpid şi simultan misterios, ştiind foarte bine să creeze obsesia şi un orizont de aşteptare... Pe urmă, cu o mână tremurândă, a luat de şi-a potrivit pe nas nişte ochelari negri trântiți pe masă; apoi a înşfăcat de alăturea scaunului un baston cu măciulie cioc de papagal. Ridicându-se, şi-a tatonat drumul pe dale (Drace, dar e orb ca noaptea!) până la o uşă; a scos o şurubelniță din buzunar şi, cu mişcări acurate, a meşterit, reparându-i la fix clanța defectă.
De era să mă-nchin.
Dec, meseriaş!
Nasc şi la Bucale oameni rezistenți. Cu condiția ca ei să fie portugheji.

Cerul s-a luminat. Are, o muche, rumeneală palidă, ca de zori reci; amaranth. Întru care se alungă, stol mărunt, volatil, ciorile; cu țipete vagi, tremolate.
Intemperii orfane.
Şi poate îmi muşc şi eu buza, până la sânge.

Aerul e curat, tare, de o consistență ce goneşte inefabilul altor impresiuni.
Iar drumul coboară prin dreptul unui mic cimitir – prizonier troienelor de omăt, ca un gospodar discret în ograda-i împrejmuită cu leațuri.
O vulpe cu coada învoaltă, barocă, îmi taie calea şi aleargă în trombă, parcă rostogolindu-se, să se piardă pe un canal, în stufării jerpelite de chidă... Reconfortant! Sunt, unele momente în viață, când şi artificiosul reconfortează.

Dibuindu-şi anevoie cărarea, scârț-scârț, pe aci păşea zilnic Tanuşka. Declamând de inimă albastră din Puşkin; însă nu învăluitor şi grav, cum aş face eu; ci parodic mai degrabă, cu un patetism uşor histrionic, sperios, resemnat – boscorodit descântec de alean:
„Ia vas liubil tak iscrenna, tak nejna,
Kak dai vam boh liubimâi bâti drughim.”
(Orice poezie de dragoste se rosteşte în limba ei originară.)
Apoi, când viscolul şfichiuitor se mai ostoia, îşi strângea scut poşeta la piept, insuflându-şi curaj, devenea subit impetuoasă:
„Vântu-n beznă zburdă, zboară
Şi zăpada viscoleşte,
Scoate urlete de fiară,
Ori ca un copil scânceşte.”
De fiecare dată îşi „oblojea” sufletul întrebuințând altă nuanță tonală.
Dar ce ştiu eu cum recita, în fapt, biata femeie?... Oare Claude Monet n-a pictat La Gare Saint-Lazare în douăşpe (diferite) tablouri?
„Fiecare lăsăm în urmă o umbră ce-ntârzie.? (Philippe Soupault, Antipozi)

Sau poate se gândea cum m-a cules, în stare critică, dintr-un bar lionez. La începutul bolii mele pulmonare. (Nopțile dormite pe caldarâmuri, pe unde se apuca, îşi spuneau cuvântul.)
M-a zărit, panicată, prin uşa larg deschisă a toaletei pentru bărbați.
Prăvălit în genunchi, ca după o implozie. Mâna stângă sprijinită de perete.
Expectorasem abundent, cu oticneli, sînge.
Cu dreapta desenam, transportat, figuri fanteziste, lăbărțate, din lichidul vital, pe zidul în ocru, exasperant de înalt.
Băusem doar o singură votcă.
Paloarea nesănătoasă a feței mele.
Şi râdeam. Arătându-i încântat, parte ca pe o scuză, isprăvile mele grafice.

Dacă a fost rusoaica fericită cu mine? – nu ştiu. Cînd iubeşti cu adevărat pe cineva, suferința îți dă o motivație spre a continua.
Dacă se mai întoarce mâine acasă? – nu ştiu. Nici asta nu mai prezintă vreo importanță. Va face cum consideră că este mai bine.
Trăsăturile ei moi, delicate.
Şi cum, într-o dimineață geroasă, cu ninsoarea de peste noapte dispusă în largi, zăcute troiene, i-am croit, vitejeşte, până la Piscu Nou drum. Cu latul cizmelor. Aşa stângaci cum sunt... Şi dam, tembel, din toți bojocii, gură – asemeni unui băiet pornit în iureş la război; ori celui ce lunecă, vertiginos, de pe vârful muntelui, pe schiuri, direct spre prăpastie; şi ştie că are totul de pierdut; iar asta pare a-l bucura grozav.
Însă o simțeam mereu pe Tanuşka, înaintând, discret, în urmă. Aşteptând, când era cazul... Aflată, într-un fel, în siguranță.

Chiuiesc. Ce s-ar întâmpla dacă aş veni la noapte, cu o drujbă, şi aş tăia, pentru foc, unul din plopii uriaşi, străjuind lâncezi, închiciurați, drumul?... Păi poliția, sirene, chestii. Cătuşe. Zdup.
„Uite, dom’ şef, chituci l-a făcut. Uite rumeguşul.” ar spune ajutorul băgătorului de samă, scărpinându-şi cascheta aşezată direct pe gât. „Mda, rumeguşul.”
Zâmbesc.
„Iacătă probatoriul. Dom’ şef.”
Are Marian alu Marcoş (țăranul smead şi peltic). O drujbă. Huxvarna.

Grăbesc. Cauciucii îmi scârțâie pe calea înghețată.
Scot o halenă hârâită – ce sună straniu, de parcă nu-mi aparține. Respirând, simt parcă sticlă pisată – ca atunci când visezi (sau poate este chiar real) că te cocoți pe pereții unei gropi: pământ (permafrost) şi aşchii de gheață îți intră sub unghii, ți le sparg. (Pe unele.) Şi parcă nu am suficient aer.
Întotdeauna am avut un „feroce instinct de supraviețuitor”. Sunt „căpos”.

a trecut toamna peste mine
m-a rupt m-a brăzdat
a trecut iarna
mi-a luat soldații
din plete
cu mâna ei rece ca un
piepten de brad

a fi bătrân luptător e un viciu
ori noi nu suntem bătrâni, suntem doar
poeți

o cazarmă cu acoperiş pustiit

camarade țară
cât mai e până la primăvară?

şi pe brânci voi fi fericit
şi pe brânci

Îmi revin din bătăi. (Apropo, ați luat vreodată mardeală de la grăniceri?)

Kafka (într-o scrisoare către Félice Bauer): „Pentru a scrie am nevoie de singurătate, dar nu ca un ermit, ci ca un mort.”
„Umbrela morții
nu ne apără
de frumusețe”,
îi răspund eu parcă pierdut, încrâncenându-mă în omăt...
Îmi răsună, vag, în urechi, aburul unei melodii country. (Hm! O iluzie auditivă.)
Şi iată, nu mai e mult.
Colibe fumegând agale, îmbietor. Satul Piscu Vechi. Țăranii, plăsmuiți din lut, au fost primele creaturi ale lui Dumnezeu.
Pe aici soseam (şi eram atât de blând când eram copil), cu mama mea, în căruță la unchiu Lache. După o călătorie mai lungă decât veacul.
Ascultând, scrâşnitoare şi răbdurii, obezile roților.
Ulița coboară, face un cot.
Tania mi-a mărturisit, mai dăunăzi, că se duce (o năpădise brusc dorul) să-şi vadă şi ea – un neam, un bătrân coliliu, un anume Kazangap, locuind departe, în tr-o haltă stingheră din stepa kazahă. Bizar timp de vizite ți-ai ales!... Sau poate n-am înțeles eu bine (mereu sunt cu gândul aiurea); oricum, ia trenul din gara paradită, molâie, de la Poiana Mare... Cert este că pleacă ea într-o anume destinație, asta am oblicit.
Păi fusei de suplinii nişte ore.
Ulița coboară, face un cot.
Mai am puțin. Voi trece un pod. Acolea canalul – prizonier sub cartoane ude, sub geamul poros al zăpezii.
Ceata copăceilor, ghebejiți, ireali, sub povara lor friabilă.
Mîine se întoarce rusălcuța acasă? Chiar revine?
Tuşesc. Îmi potrivesc arhitectura plămânilor.
„Dar, dacă încep să pun întrebări n-o să mai povestesc nimic. Poate că povestitul e un răspuns, cel puțin pentru cineva care o să-l citească.” (Julio Cortazar)
Scuip sânge pe omăt.
„Quora me vieras ploraras.” mi-a spus Pliniu, marocanul. Sunt ca o cazarmă cu acoperiş pustiit.
Mă înalț, îmi îndrept umerii, îmi desfac violent țoalele la piept, aproape rupându-le nasturii. Inspir şi fac un moment apnee, pauză, ca între două lumi... Îmi amintesc de mama mea când îl bocea pe tatăl meu (dumneaei a decedat ulterior) şi îl transportau într-o remorcă alene, cu lateralele acoperite cu scoarțe, spre locul de veci – era un plâns cuminte, sincopat, dezorientat; de ființă timidă; dar celelalte țărănci se pricepeau să bocească.
Şi, dintr-o dată, izbucnesc în râs – ce se amplifică, răpăitor, cu icnete, zgâlțâindu-mi sternul, trecând în plâns, de nu mai ştiai să le distingi, un vaier de vietate sălbatică, de om singur; rupându-mă; dărâmându-mă.
Mă liniştesc, la fel de tam-nisam cum am început. Atunci, aud clar o melodie country, I’ll Get Over You, vocea mângâietoare a lui Crystal Gayle. Văd părul cântăreței învolburându-se pe cer – un soi de auroră polară, ca de zori reci, amaranth. Întru care se alungă, stol mărunt, volatil, ciorile; cu țipete vagi, tremolate.