TABLOURI VĂZUTE DINTR-O PARTE (III)

Continuăm să parcurgem expoziția noastră personală (nu, n-are nicio legătură – nici măcar una modestă, darămite alta prezumțioasă – cu faimosul Le Musée imaginaire al lui Malraux!), oprindu-ne cu interes când în dreptul vreunui tablou unic rămas ascuns printre faldurile memoriei, când lângă o sculptură izolată, ocolită mereu de circuitul sinapselor, când în adâncimile insondabile ale unei opere balansându-se pe buza uitării.
Condiția este însă ca, atunci când adăstăm acolo, să nu stăm drepți (dar drepți în judecată să fim, totuşi!). Să nu orbecăim, bezmeticindu-ne, după percepții, fiind-că ne uităm tot timpul fix în față. Să nu ne plictisim privind direct, cu o alegrețe smintită, dacă nu chiar criminală, fără să fi făcut în prealabil necesarele şi astuțioasele detururi. Acele extrem de utile împachetări cu para-fine observații preliminare. Fiindcă este posibil să fim loviți în moalele firii de cea mai perfidă dintre vătămările care se pot închipui în urma atacului asupra neuronilor: să nu pricem nimic. Privirea noastră oablă (sau ață – cum se mai spune) poate, uneori, să sfredelească esența obiectului admirației. Este capabilă, preanefericita, să reteze dintr-o singură mişcare toate zorzoanele semantice cu care se împodobesc, de regulă, producțiunile artei vizuale. Ca şi cum, în alt plan, ceva mai uman să zicem, o forță distructivă ar cauteriza papilele gustative aflate în cavitatea bucală. Sau ar face să dispară, adică ar face praf la modul cel mai dureros de concret conținutul unui tablou, pânza, mijlocul, carnea, din el urmând să rămână doar rama (e adevărat, aurită, meşteşugită, fabuloasă, bogată, chiar opulentă, însă, la urma urmelor, tot o ramă!).
Dichisul cu care se apropriază curajos – până la ultimele consecințe hermeneutice – o operă de artă, un tablou de pildă, se face printr-un fel de negare a geometriei euclidiene. Nu drumul cel mai scurt dintre două puncte este dreapta, ci ocolul, şerpuirea, înconjurul, târcoala. De fapt, perfect opusul liniei. Recursul acesta ne aminteşte de tehnica senzorială descrisă atât de sugestiv de René Char, atunci când defineşte poezia, evitând cu eleganță agasanta bătătură corticală numită frustrația aşteptării. En poésie – spune el – on n’habite que le lieu que l’on quitte, on ne crée que l’oeuvre dont on se détache, on n’obtient la durée qu’en détruisant le temps. Curat oximoron de între-ținere de vorbă!
În concluzie, suntem pe deplin încredințați că adevărata cunoaştere se bazează pe disponibilitatea de a privi totul dintr-o parte. Oblic, şui (sau şui-feng, dacă vreți!). La fel ca atunci când, noaptea, scrutăm bolta şi, dacă ne uităm direct şi insistent la un astru, el piere la un moment dat; dar, în schimb, vederea periferică revelează nenumărate alte stele dimprejur, mult mai mici, pe care, altminteri, în mod obişnuit, nu le-am fi băgat în seamă.
Expertiza noastră (e mult spus!) – eminamente subiectivă – priveşte câțiva artişti de excepție personală (iar, dacă greşim, ne acoperim numaidecât cu butada lui Dali: Les erreurs ont presque toujours un caractère sacré. N’essayez jamais de les corriger!). Artişti însoțiți natural de lucrările lor, extrase din expoziții mai recente sau mai de odinioară. La care însă singura grijă a fost să ne uităm cu grijă...Fireşte, fără să exagerăm!


MIHAIL GAVRIL – ...şi traista lui ecumenică

Mai întâi, să observăm ce mare bucurie, ce sfânt noroc şi ce mulțumire de sine pe cel numit de două ori cu aproape acelaşi nume! Bunăoară, Mihail şi Gavril. Sunt nelipsiți unul de lângă celălalt. Amândoi au cam aceeaşi treabă: conduc cetele de îngeri şi le arată oamenilor calea spre Rai. Iar, când, prin nu se ştie ce complot combinativ-heruvimic, un creştin pământean ajunge de se numeşte, pe lângă Mihail, şi Gavril, ei bine, atunci e semn neîndoielnic că harul de Sus s-a pogorât asupra lui. În toate cele ce-au fost şi, fără-ndoială, în cele ce vor veni. Sunt sigur că, în esență, este şi ceea ce gândeşte, dar, din modestie, nu face caz, pictorul Mihail Gavril. La cei 50 de ani ai săi.
Apoi, iarăşi un dar misterios: artistul coboară din baştina de poveste a Bucovinei, însoțit de încrucişarea iradiantă şi magistrală dintre hedonismul blajin, iubirea de Dumnezeu şi suspinul melancolic. Toate cele trei metehne frumoase rămânând defel neatinse de aripa fanării pe care o întinde, peste toate viețuitoarele ei, Metropola. Astfel încât, Mihail Gavril, aşa cum se întâmplă întotdeauna în timpul expozițiilor sale – cu barba sa înspicată şi ciufulită ce-i dă un aer de o permanentă buimăcie bonomă şi cu traista de-acasă petrecută pe după gât – pare o năzăritură exotică ivită printre betoanele jenante ale Marelui Oraş. Şi încă ceva ce ține tot de un punct secret de coincidență a spiritului cu determinarea. Ei bine, aflați că aşezarea lui de origine, Topos-ul, Centrul de emergență a eului său, sorbul cosmogonic personal se numeşte, aproape că n-o să vă vină să credeți, Antileşti. Dar, de unde şi până unde, Antileşti?...Cumva – îndrăznim sfioşi – de la Antile? Atunci, mă rog, care dintre ele, Antilele Mari sau Antilele Mici?...
Luându-şi în serios menirea, artistul şi-a efilat, din stratul ancestral de cumințenie şi din aşezarea serioasă în spațiu ale Bucovinei, tainice legături sensibile cu fiorul duhovnicesc emanat la tot pasul de acest loc mirific. E un fel de sentiment delicat, discret şi încărcat de respect pentru sacralitate, aproape ca un jurământ nemărturisit de iubire mulțumită, de dragoste împăcată, pentru sfințenie. E un cod al sacrului, după care unii dintre noi tânjim poate chiar o viață, deseori fără să-l împlinim. Ineficient, pentru că, fără intensitate, randamentul afectiv coboară până aproape de zero. Şi ineficace, pentru că – s-a dovedit de atâtea ori – țelul nu poate fi, din păcate, atins de către oricine.
De aceea, oriunde dincolo de arealul său de definiție, călătoriile sale inițiatice – la Muntele Athos, la Balcic, la Ierusalim, la Montreux, în insulele greceşti, la Sucevița sau în Normandia – au fost nu numai adevărate expediții spirituale, ci şi cele mai faste prilejuri prin care artistul, înveşmântat în straiele artei sale, ne face părtaşi la acțiunea de testare a smereniei şi cultivarea fiorului de bună credință (fiindcă, aşa cum se ştie, o credință bună este calea sigură spre mântuire!). Cât despre devenire, e cât se poate de evident că la Bursa experienței, evlavia şi devoțiunea – mai ales văzute de aproape – valorează mai mult decât o bibliotecă citită. Chiar şi pe nerăsuflate.
Din această cauză decurge şi defectul splendid al ochiului său. Învățat încă din copilărie să se uite bine la cer şi să cinstească, atunci când se află într-un lăcaş sfânt, mai întâi clopotul (fiindcă reverberațiile lui ne ating şi pe noi, dar şi pe El!), Mihail Gavril nu poartă cu sine, în pelerinajele sale, semnul misterios al vreunui cin. Nu! El este, de fapt, doar un artist-pelerin care se preumblă printre imnurile – sonore sau de piatră – închinate lui Dumnezeu. Şi să ştiți că nu zadarnic, ci cu mare folos. Căci în straița sa (pe care, cum spuneam, o poartă în toate ocaziile frumoase!) adună pensule, tuburi cu vopsele, hârtie, creioane colorate, precum şi alte utilități ori zaharicale ce țin de meşteşugul cu care ştie să seducă peisajul. Să-l ademenească. Să-l aducă la el (Lăsați această lume să vină la mine!). Să-l îmblânzească, să-l domolească, după care, să-l împacheteze şi să ni-l dăruiască nouă, în chip de emblemă pentru această paradigmă a preumblării, a circulației, a mişcării, a dinamismului.
Numai astfel, artistul ne prinde cuvios în mrejele geografiei sale spirituale, ale cărei repere, cu generozitate, ni le induce apoi. Din insula Santorini ne-a trimis intact albastrul zălud şi năuc al mării Egee vărsate în cer (o nuanță de azurliu ce pur şi simplu taie răsuflarea privirii!), pe care l-a contrapus imperturbabilului alb de var, stins, în loc de apă, cu soare. Din Melamar, în Bretania, ne-a trimis performanța de a unge cu privirea şi cu mâna capela unui castel, pe care a învelit-o într-un meninge de zugrăveală votivă, tipic bucovineană. Apoi, s-a ostenit şi ne-a cărat cu spinarea ochiului, spre adânca bucurie sufletească, sămânța de spirit a aşezămintelor ortodoxiei atonite (Marea Lavră, Stavronikita, Prodromu, Grigoriou sau Vatopedu). Mai departe, corespondența continuă. Din Montreux, ne-a trimis o catedrală sfâşiată de un curcubeu lacom. Din Sucevița – cupole. Din Voroneț – clopote şi Judecata de Apoi. Din Giverny – lacul cu nuferi al lui Monet. Din Probota – sfinți, firide şi lumânări topite în lumină. De la Mânăstirea Neamț – toaca. Din Antileşti – doline feciorelnice întinse pe tablă. Pentru ca, în fine, Țara Sfântă să se recompună sub percepția sa, să se adune miraculos în chivotul privirii lui, în aşa fel încât Ierusalimul – cu Zidul Plângerii, cu Sfântul Mormânt, cu măslinii din Grădina Ghetsimani sau cu Drumul Crucii – să devină, ca şi celelalte dovezi de iubire, o alveolă acomodată perfect cu toposurile imaginarului sacramental, propriu fiecăruia dintre noi. Şi din care, în fața atacului strâmbătății (din păcate, tot mai sălbatic în ultima vreme!), ne nutrim cu toții întru speranța îndreptării. Poate că tocmai aceasta să fi inspirat şi titlul celei mai recente expoziții, de la Sala Brâncuşi a Parlamentului României, în care artistul şi-a adunat aproape 300 de lucrări. S-a numit Dar din har.
Pe lângă aplecarea neostoită spre rânduiala eului, mai are ceva Mihai Gavril. O obsesie. Frumoasă şi adâncă. Lumina. Ce decurge tot din îngrijire. Este pur şi simplu inflamat de lumină. I s-a obrintit ochiul de atâta lumină. Fiindcă o întâlnim în lucrări nu doar la modul explicit, ca de pildă în titluri, ci este folosită pur şi simplu ca material de construcție. În consonanță, fireşte, cu oferta de îndumnezeire a subiectului. Uneori, lumina lichidă, curgând, o lumină de miere sau una de magneziu, edenică. Alteori, o lumină solidă, ca un ghețar plutind miraculos prin aer, dar de o stranietate colosală ori lumina bizară, carnavalescă, împopistrată de regimul impus de secvențialitate.
Dar oare pot fi uitați vulturii? – extraordinarele compoziții (de mari dimensiuni!) reprezentând dansul învolburat-beligerant al acestor straşnice răpitoare, care bat din aripi, metamorfozând văzduhul în fluturi şi unde întâlnim cea mai gustoasă şi, în acelaşi timp, ambițioasă antiteză. Armonia în dezordine. Ordinea în haos. De aceea, senzația pe care o ai privind acest ciclu halucinant de lucid este cea a unei pierderi în indefinit. Simți cum te topeşti senin, fără nicio anxietate, în fâşiile de cer zărite printre penele aripilor.
Nu e nicio îndoială, în marsupiul fermecat al lui Mihail Gavril, care zâmbeşte stingher, dar şi buclucaş, în timp ce cotropeşte respectuos lumea, se găsesc de toate: clopote de mânăstire, păsările cerului (şi cele rele, şi cele bune!), meremetiseli rustice, îngeri captivi, catedrale europene, fulgurații egeene, dealuri din Bucovina, tresăriri din Balcic, candelabre gâlgâind de lumină, coline la Antileşti, livezi de meri şi, ca o joacă serioasă, portrete de prieteni. Pe toate le poartă de colo-colo şi, la răstimpuri, dăruieşte câte ceva celor care se vor mai curați. Adică, mai aproape de orice Dumnezeu.


ANA-MARIA SMIGELSCHI – Cochiliografii şi parâmologie

Ana-Maria Smigelschi este o artistă intrată demult în conştiința publicului, prin lucrările sale de o diversitate la care puțini creatori au reuşit să ajungă. Absolventă a Institutului de Arte Plastice Nicolae Grigorescu din Bucureşti, în 1961, secția Grafică, ea a abordat, vreme de peste patru decenii şi pe temeiul unor exigențe de calitate de la care n-a dezertat niciodată, felurite domenii de creație. De la lucrări de grafică de carte pentru cei mici – este autoarea a nouă cărți de autor, text şi imagine (dintre care, de departe cea mai celebră e Luna Betiluna şi Dora Minodora) şi nenumărate coperți şi ilustrații dedicate poeziei, până la grafica publicitară, redacție artistică şi machetare pentru reviste ilustrate, cataloage, albume de artă, pliante, programe şi afişe de film sau teatru şi, nu în ultimul rând, grafică de şevalet şi gravură. Pentru acest rămăşag orgolios şi, trebuie să admitem, imposibil de atins fără un har sănătos, Ana-Maria Smigelschi şi-a primit recunoaşterea prin numeroasele premii obținute în țară şi străinătate.
Unul din ciclurile de şevalet ale artistei dezvăluie o nouă vârstă a sensibilității creatoare, cuprinzând lucrări centrate pe un singur subiect de admirație şi analiză: marea. De altfel, chiar aşa se şi intitulează: Marea. O mare însă cenzurată emoțional în dinamica sa pendulatorie. Aproape părăsită. Nu e furtună, nu este uragan, nu e ciclon. Este ca o mişcare a timpului calmă, liniştită, interiorizată, ce vine din afară şi se aşterne înlăuntru. Fiindcă ea nu mai are legătură cu magnetismul secret al Lunii. Este Mareea Smigelschi – o pătrundere umedă, discretă, moale, calină, care, atunci când se retrage sfios, nu lasă în urmă resturi terifiante, răscolitoare ca după un naufragiu. Ea aduce cu sine şi uită în părăseală, pe plaja minții, două elemente supuse unei complicate proceduri de resuscitare estetică.
Mai întâi, cochilia. Surprinsă într-o infinitate de ipostaze. Dar rareori întreagă, pentru că aparițiile ei sunt parțiale, decapitate. Este aici o viziune comodă şi domestică, deoarece nu supune privirea efortului elicoidal al intrării în adâncul insondabil al scoicii (aidoma pogorârii în Maelström, turbionul imaginat de E.A. Poe!). Nu! Ci, dimpotrivă, ele sunt libere şi transparente, secvențializate, secționate. În scopul de a fi observate în statura lor urieşească, văzută à rebours, de jos în sus, de la rasul solului înspre soare. Ca nişte cochiliografii perfecte. Şi, fireşte, spre a recompune o lume fabuloasă. O povestire fantastică, precum aceea celebră, tot a lui Poe, în care o biată gâză de pe un geam este percepută ca o insectă-monstru ce terorizează lumea de afară. Doar că, la Ana-Maria Smigelschi, semantica acestei viziuni este cvasi-intimă. Odihnitoare şi confortabilă. Pe care artista şi-o asumă şi o consumă în prisos de luciditate. Cu emoția cenzurată de egoul său, altminteri foarte sănătos şi vertical.
Al doilea element al ciclului Marea este parâma. Frânghia ce înnoadă întreg peisajul contra-marin. Şi care, interesant, nu leagă nimic de nimic. Ea doar pluteşte confuz şi se zbate zdrumpeşă între două lumi virtuale. Posibile în dorință. Imaginate pe muchie de văz. Numai atunci însă când un piron încearcă să o îmblânzească, aşa cum se întâmplă într-o lucrare, ca să o fixeze de ceva, doar atunci ea este sinonimă cu mania persecuției, după cum chiar tabloul însuşi se intitulează.
Tot pe aceste plaje bricolate cu astuție la microscop, mareea Smigelschi a lăsat şi alte urme. Împrăştiate de briza timpului şi văzute doar de ochiul încăpător al memoriei. Zeci de coperți de carte, grafică, mii de ilustrații, lucrări de şevalet, neuitata Luna Betiluna şi Dora Minodora, pe care i-o citeam fiicei mele, când era de-o şchioapă... Adică, în general, toate cele necesare în procesul şlefuirii comoției sensibile a unui artist. Şi nu unul oricare, ci un artist măcinat de grandoare până la dimensiunile unui univers.


ALEXANDRU RĂDVAN – Rădvan şi Vidra

Primul este pictorul. Vidra ar putea fi oximoronul. Dar nu e, căci, la fel ca-n piesa lui Haşdeu, s-ar putea ca până la urmă, Vidra să-l ajute pe Rădvan. Deşi ea este imaginea generică a unui pachet de realități şui, unde găsim, la întâmplare, momente ridicole, clipe mai puțin faste ale sorții, esențe de impostură şi incompetență, precum şi o consistentă glazură de poltronerie, obținută în laboratoarele de mitologie a neantului la români. Peste care, s-a presărat din belşug praf de măsele malaxate de ură.
Paranteză. Pe lângă alte îndeletniciri serioase, românul mai are una: pune rămăşag pe relativ. Cu mize mici. Marile interogații ajung fleacuri, pe când bagatelele devin obeze semantic. Ceva ca o simfonie la solz de peşte sau un oratoriu de taraf. Metafizic, românul e sucit. Şi la ființă, şi la fire, şi la gând. Oriunde ar fi, el nu are stare. Şi dacă stă, stă pe ghimpi. Sau într-o rână. Faimoasa rână existențială, ce-i procură o țâfnă posomorâtă împotriva realității. E veşnic nemulțumit de rânduielile acestei lumi. Echilibrul, chiar şi precar, îl derutează. Condamnându-l la adăstarea în contemplație. A cărui chintesență este exact ce scrie pe firma unui magazin de haine second-hand din Caracal, Visul imaginației(sic!). Prin urmare, îi trebuie un turbion să schimbe totul. Altfel spus, când e un pic de soare, ar cam fi bună o ploicică. În schimb, dacă doar burează, e urgie, nu se mai satură Dumnezeu de-atâta apă. Oricum, extremele sunt dubioase. Dacă e rece, îi cauzează. Dacă e fierbinte, se opăreşte. Tot ceea ce este discret e musai să devină ostentativ. În schimb, tonul răstit îi provoacă melancolii după Vârsta de Aur, când se vorbea în şoaptă. Concluzia: orice merge bine provoacă panică. Şi atunci, trebuie oprit imediat. Cum? Prin scandalul euforic. Astfel a născocit românul zâzania. Ce adună în caliciul ei vrăjit toate parfumurile unei serii sinonimice dolofane: dihonie, râcă, price, sfadă, pricaz, vrajbă, gâlceavă. La care se adaugă, după gust, alte condimente: răutate feroce, orgoliu prostesc, patriotism vesel, grandoare de mahala, delir indecent, fariseism grobian, leşin estetic, retorică retardată, semeție ignară. Sau chiar, deseori, instabilitate patologică. Am închis paranteza.
Unul din segmentele expoziției The Last Temptation, deschisă în cadrul Zilelor culturii româneşti în bazinul Ruhr, desfăşurate la Bochum acum patru ani, sub auspiciile ICR, a fost reprezentat de Alexandru Rădvan, cu lucrări din două cicluri: Omagiul lui Iuda şi Cruciații. Imagini crude, cu miez tare, iute. Cinice cu pudibonderia ipocrită de budoar. Apreciate de critici şi de specialişti şi hulite de către veşnicii scandalagii culturali (a se revedea paranteza!). Însă Alexandru Rădvan este un artist inteligent, este lider de generație, este talentat, este doctorand, este premiat, este bursier al Ministerului Educației. Deci, expertiza există, har Domnului! Despre subiectele sale, autorul constată cu amărăciune: Imagini violente? Sadism, absurd, exces? Dar vedem zilnic la televizor imagini şi auzim lucruri mult mai dure, cărora însă nu le dăm nicio importanță(...). Devenim atenți doar când tabloul se află, fix, pe simeză, în fața noastră. Doar atunci, vigilenții comisari culturali fac tărăboi. Se autosesizează. Joacă în lucrarea Aflarea în treabă la români, pe care visa Țuțea să o scrie. Catharsisul lor devine conceptul de veghe erectilă, cu care stau de strajă la organul (u)moral al nației. Spre a nu fi cumva pângărit. Sau, caz şi mai grav, să-l scoată din haznaua scârnavă a decadenței, în care l-au împins netrebnicii şi ticăloşii. Duşmanii.
Rădvan şi Vidra nu e o panglică trasă din mâneca hazardului. Ea e parte a unei campanii ostenite, efilată fix din coada poneiului roz. Care ținteşte, pe de o parte, o instituție a culturii naționale, iar, pe de altă parte, descurajarea credinței că un om poate gândi şi singur, cu propria-i minte...Era ceva cu Parabola orbilor, parcă!


AUREL GHEORGHIU COGEALAC – Tratat de recompunere

Este un truism faptul că orice taxonomie poate fi răsturnată sever de năstruşnicia hazardului. Astfel încât, cea mai logică şi corectă cauză a unui efect să pară a fi întâmplarea. Singur, orgoliul creatorului (cu ambiția sa, fără măsură, de a participa la construcția Formei universale!) este cel care forțează liberul arbitru. Efort care, repetat, cade din nou în coerență. Adică, într-o altă taxonomie. Personală. Ca o perpetuă şi sârguincioasă mecanică a revenirii. Altfel spus, artistul e mistuit în fiecare clipă de dorința de a descoperi măcar un fior de totdeauna în sentința pe care scrie niciodată. Dar, nereuşind defel să afle ce este durabilitatea, cât ține ea, atunci se învârte!
Cercul. Acesta este arhetipul lumii reconstruite de Cogealac. În el asamblează un univers ambițios şi, totodată, rece, cerebral, aflat sub un permanent control sinaptic. Ca o plăcere fără dorință, o existență fără durată sau o frumusețe fără voință. Totul e de la sine. Viziunile sale se vor un succedaneu al eternității (ambiția, nu-i aşa?!), deşi învățații pretind că cel ce vânează veşnicia eşuează în singurătate. Dar Cogealac evită cu eleganță această capcană, apelând la o şiretenie. Trucul la care recurge el este miniaturizarea. Segmentarea până la minuție a cotidianului. O descompunere vicleană. Iar efectul este benefic pentru el. Atomizarea solitudinii. Pentru că, dacă te uiți cu atenție (deci trebuie să te apropii mult de tablourile sale!), artistul este înconjurat cu frenezie de sute de fărâme, de grăunțe de umanism ce palpită. De la femei iubite şi oameni surprinşi în tihna interiorului casei, până la biserici, grădini, himere, ogrăzi şi animale – toate văzute parțial-anatomic, în epură sau, din contră, în ambalajul natural. Ele aparțin unei lumi mai mult decât originale. Lumea lui Cogealac, văzută mai demult la ICR.
Nimic nu dă peste răscoală din acest cerc. Circumscrierea e perfectă. Fiecare detaliu este şlefuit cu migală şi pus la locul lui, sfânt. Printr-o ordine prestabilită de cablajul neuronal al creatorului. De aceea, din acest punct de vedere, s-ar putea crede că ea, lumea aceasta, e oțioasă. Plană. Artificială. Ar obosi prin precizie. Nimic mai fals! Fiindcă, dacă te dai doar un pas înapoi, viziunea bidimensională se efasează, cercul începe să se rotească şi devine sferă. Aici cred că stă marea stratagemă prin care trufia creatorului nu ne mai pare deloc contondentă. Extragerea privirii din dicteul automat şi, printr-un astuțios fenomen de homotropism fertilizant, transformarea ei într-o veritabilă lucrare trofică. Ochiul stăpânului îngraşă...
Dar Cogealac tot nu ne lasă nouă plăcerea victoriei. Procedează prezumțios la o nouă provocare. El pune cercul să pulseze. Să oscileze, ca un pârdalnic pendul de întreținere a atenției. Şi ne invită, când apropiindu-ne, când depărtându-ne, să adunăm singuri fragmentele risipite, urmând invitațiile mieroase ale tratatului său de recompunere. O stimulare în plus. Şi nu ne deshamă decât atunci când atingem, în fine, lumea închipuită de el. Lumea lui Aurel Gheorghiu Cogealac.
Ba, mai mult decât atât, ne obligă să plecăm şi cu ea în cap!