Meridian
Gyrgy Bàlint

LAUDĂ ANIMALELOR

Articol publicat în ediția Viața Românească 3-4 / 2012

Evul Mediu disprețuia animalul, văzând în acesta întruchiparea diverselor păcate. În zilele noastre mulți cad în extrema cealaltă, susținând că animalul e mai curat şi mai virtuos decât omul.
Să ne ferim de astfel de exagerări şi înainte de toate să lăsăm animalele în pace.
Să nu ne purtăm cu ele de parc-ar fi robi condamnați la muncă silnică, sau nişte bebeluşi răzgâiați şi să nu inventăm teorii stupide despre viața lor sufletească.
Să luăm în sfârşit cunoştință: animalul nu e bun şi nu e rău: animalul e animal. E dificil să-l înzestrăm cu trăsături umane. La Fontaine, când şi-a scris fabulele, n-avea intenția de a crea caractere animaliere de mare exactitate: jivinele sale reprezintă alegoriile unor trăsături omeneşti.
Pisica nu e vicleană, iepurele nu e fricos, gâsca nu e proastă, porumbelul nu e blând, leul nu este regele animalelor şi albina nu e mic burgheză.
Să ne împăcăm cu gândul că animalele se mişcă pe coordonate total diferite față de cele umane şi au însuşiri de asemenea total diferite. Au însă un singur avantaj major: nu cunosc îngâmfarea.
Nici chiar hipopotamul nu-i îngâmfat, cu toate că şi-ar putea da aere din cauza dimensiunilor.
Orice animal este sincer şi nu pretinde a fi altceva decât ceea ce este. Reuşeşte însă tot mai greu trăind printre oameni.
Facem tot ce putem ca să scoatem animalele din tiparele lor originale şi ne străduim să le preschimbăm după chipul şi asemănarea noastră. Această tendință de a le asemui este atât de puternică, încât până la urmă le şi mâncăm pe unele dintre ele.
Această cărticică tratează despre relația complicată dintre om şi animal, pe baza unor experiențe personale.
Mărturisesc că înclin să manifest discriminare pozitivă față de animale. Nedisimularea lor profundă, instinctualitatea lor înțeleaptă şi adesea îndurerată mă fascinează adesea.
De fapt am scris această carte pentru ele. M-ar interesa părerea lor: mi-e teamă că în zadar.



PESCĂRUŞII

Trebuie să recunoaştem: în Budapesta trăiesc şi pescăruşi. Ei se rotesc câteodată în jurul podului cu lanțuri cu bătăi de aripi puternice, cu strigăte ascuțite. Fața lor, dacă zboară mai aproape de noi, pare serioasă, îşi întind picioarele, prinzând din zbor firimiturile ce li se aruncă. Există oameni, care se distrează cu asta, fapt surprinzător. De ce tocmai hrănirea pescăruşilor le pricinuieşte bucurie, când ar putea să participe la concursuri de împuşcat porumbei? Mai există oare bucurii ce nu provoacă dureri nimănui?...
Hrănitorii de pescăruşi stau tăcuți de-a lungul podului, ca pescarii pe podurile Senei. Aruncă firimiturile departe în văzduh, care acum e plin de agitație. Păsările alb-cenuşii zboară cu muşchii încordați, cu aripile întinse în urma firimiturilor. Cad vuind , în picaj după ele, ca nişte pietre conştiente. Se prăbuşesc spre adâncuri reci, fără să amețească, eficient. Le-am urmărit expresia feței: nici urmă de emoție sau îndoială. Privirea e ațintită nemişcată spre țel. Zborul lor se-ntretaie cu şuierat rece în aerul înghețat. Câteodată se odihnesc o clipă pe suprafața verzuie a apei. Glasul lor e strident, urât, temerar şi străin.
Bucățile de mâncare sunt aruncate de mâini nervoase, nesigure. Aceste mâini muncesc, se roagă, socotesc, mângâie şi se străduiesc cât e ziua de lungă. Aluatul, din care rup bucăți pentru pescăruşi, se prepară în ateliere încinse, printre suspine şi stropi de sudoare. Din câmpii tăcute, ascunse, este adus în ateliere, şi de acolo în casele noastre, străbătând străzi huruitoare. De-a-lungul drumului se lipesc de el chinuri şi profit. Pescăruşii nu ştiu nimic despre asta. Trupul lor e din albă nea şi gheață cenuşie, privirea umană, ce le urmăreşte zburând, e cuprinsă de amețeală şi frig. Fratele lor înghețat, fluviul, înaintează cu foşnet sticlos, abia auzit. Jur împrejur oraşul respiră greu. Suflul îi este îngreunat de zgură, fum şi responsabilitate, de zăngănitul fiarelor şi de angoase chinuitoare. Viața sa e năclăită, problematică şi insalubră.
Oare de ce acceptă pescăruşii firimiturile? – mă întreb aplecându-mă peste balustradă. De ce se amestecă printre noi? De ce zburătăcesc în jurul nostru, ca o metaforă inexplicabilă la începutul unui vers popular? Privesc în jur şi am impresia că prezența lor ne onorează. Sunt mai perfecți decât noi şi n-au nevoie de noi. Pot să trăiască şi fără firimiturile noastre stupide, căci au ochi ageri şi cioc ascuțit când pescuiesc plonjând spre luciul apei. Totuşi ei apar aici câteodată, parcă în trecere, sfidători şi inabordabili. Sunt aici, rămânând curați şi înțelepți printre atâtea clădiri private şi edificii publice. Nici firimiturile nu-i pot infesta: mănâncă din hrana noastră, dar nu se amestecă cu noi. Problemele noastre, care ne frământă şi când le aruncăm hrana, nu-i pot contamina. Țâşnesc aproape fără mişcare în sus şi în jos, pe când noi ne ducem viața într-un singur plan, în platitudine, gâfâiți şi iritați. La ei totul este frumos şi armonios – în timp ce noi figurăm în cartea de imobil şi de telefoane. Ei sunt pescăruşii – noi suntem cetățenii. Nu se poate schimba nimic, rolurile au fost definitiv distribuite. Dacă cineva i-ar închide într-o colivie, i-ar infesta şi i-ar frânge – poate ar deveni buni cetățeni; dar ce fel de pescăruşi am putea fi noi? Treaba e fără speranță, şi bietele noastre firimituri reprezintă poate o ofrandă adusă unor ființe superioare. Ei le acceptă fără compasiune, ostili, ca nişte zeități antice. Fără compasiune şi amiciție, fără teamă şi scârbă, fără probleme şi slăbiciuni se rotesc pescăruşii în jurul nostru, printre noi, şi totuşi incomensurabil de departe. Îi urmărim cu invidie şi cu tulburare, pe urmă ne uităm speriați la ceas: poate ne-a expirat deja biletul de tranzit.


CÂINELE

După miezul nopții a venit câinele. Până atunci s-a tot discutat despre literatură, ca de obicei. S-a vorbit despre stilul romancierului cunoscut, – aproape sideral de precis, şi totodată dătător de nelinişti.
– Descrie o valiză sau o perie de păr – o banală valiză sau perie – a zis cineva –, şi cititorului i se face frică de aceste obiecte. Scriitorul n-are deloc intenția de a-şi speria cititorii, şi totuşi ăsta e rezultatul. Se făcuse târziu, în încăpere era mult zgomot, cei prezenți săreau de la o temă la alta, dorind parcă să epuizeze toate subiectele posibile. Dar se întorceau mereu la unul, şi anume la problematica expresiei artistice. De ce oare arta se defineşte exclusiv prin modalitățile de expresie ? Cum se deosebeşte diletantul de adevăratul creator? Etc. Toate acestea erau extrem de interesante, toți vorbeau deodată, şi totul era întrucâtva gratuit şi zadarnic. Şi atunci, a intrat câinele.


La început, nimeni nu-i dădea vreo atenție. Există momente când realitatea nu-i interesantă. Câinele s-a aşezat liniştit în mijlocul încăperii, ascultând atent şi îndatoritor. Era un amestec incert de terier şi caniş. La crearea lui sentimentul părea să fi jucat un rol mai important decât preocupările legate de design. Totuşi putea fi considerat un exemplar frumos: neliniştit, dar armonios, în afară de standard, dar cu linii pure. Asculta o vreme răbdător şi îngăduitor discuția, dar se putea vedea că se plictiseşte. La urmă, careva dintre gazde a scos o mică muzicuță şi lipind-o de buze, produse un sunet scurt. În acel moment câinele s-a aşezat pe vine, şi a scos un urlet prelung.
Discuția pe teme de estetică a încetat instantaneu. Nu s-a mai auzit nimic în afara urletului câinelui ce stătea în poziție de drepți, cu labele din față ridicate. Cei prezenți priveau cu fața palidă către animalul ce urla. Sunetul lugubru se revărsa din gâtlejul lui monoton, fără modulații. Era un sunet amenințător şi neîntrerupt. Era evident pentru oricine că totul este o producție bine exersată de câine şi stăpân, cu care aveau obiceiul să-i amuze pe oaspeți. Dar puteau simți cu toții că pentru câine treaba asta înseamnă ceva mai mult decât un simplu „număr”. Semnalul muzicuței şi intenția de a amuza erau doar un pretext pentru el, ca să poată slobozi acel urlet sinistru. Sunetul acesta se propaga dement şi întunecos prin fumul de tutun, între pereții decorați cu picturi moderne. Urletul a pus stăpânire pe întreaga încăpere, sângeros şi de neînfrânt, ca un atac neaşteptat de baionete. Musafirii stăteau împietriți în pe locurile lor, cu ochii închişi. Sunetul se auzea tot mai puternic, tot mai amenințător, parcă venind din adâncul pământului, sau dintr-un trup rănit mortal, dar totuşi încă viu. Se putea simți că are ca sursă o profundă şi supremă trăire, o mâhnire atât de adâncă, încât nu mai e capabilă să se autodefinească, ci se transformă în întregime în sunet, în urlet, izbindu-se ca un Samson orb de colonade. Se putea simți că urletul acesta e lipsit de metodă şi libertate. Ca să se poată naşte, a trebuit cândva să fi cunoscut libertatea, ca s-o piardă apoi definitiv, şi câteodată, într-o clipă de disperare, să tânjească după ea fără speranță. Aceste clipe aparent sistematice au ca pretext spectacolul. Dar ceea ce se petrece în cadrul aparent organizat al show-ului este de fapt jalea profundă şi dureroasă a câinelui. Atât de intens dureroasă, încât un musafir, în tulburarea sa, a scăpat pe jos o ceaşcă de cafea, care s-a făcut țăndări. Câinele a încetat dintr-o dată să urle şi s-a întins pe burtă, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, iar oaspeții şi-au scos ceasurile de buzunar şi, mormăind nişte scuze, şi-au luat rămas-bun şi tăcuți, retractili, au părăsit repede casa.


CÂINII

În după-amieze mondene, citadine, anumiți câini stau, legați în lese, în fața unor cafenele. Stau afară, pe trotuar, căci n-au voie pe terase ori în saloane. Nu prea înțeleg motivele acestor restricții, întrucât aceste făpturi nu par nici periculoase, nici insalubre. Aproape că nu par nici măcar animalice, mai degrabă reprezintă nişte exerciții stilistice ciudate, mătăsoase, sau sârmoase. Am putea crede că sunt specii triste, mişcătoare, de cactuşi. Sau stranii statui. Aceşti câini au depăşit chiar şi stadiul de parodie de statuie. Designeri mondeni şi misterioşi apar în public cu noi creații canine ciudate, ireale, conice sau romboidale, care mai şi latră câteodată. Operele stau aici, concepute anume, şi foarte deprimate. Nu ştiu ce rol ar putea juca într-o lume problematică, în care au fost stilizate în acest mod subversiv. Conform părerii unor veterinari, sunt predispuşi la nevroze şi boli degenerative. Deocamdată nu s-a semnalat că ar scrie versuri sau nuvele, dar cred că aceasta e doar o chestiune de timp.
Aceşti câini, aceste triste creaturi culturale ar putea, cred, sta liniştiți la masa oricărei familii onorabile. Altundeva, în viața de zi cu zi, nici n-ar rezista. Mie, un vechi şi convins prieten al animalelor, nu-mi spun absolut nimic. Nu, acestea nu sunt animale. Oamenii au extirpat din ele orice urmă de animalitate puternică şi sănătoasă. Dacă vreau să simt apropierea caldă, profundă, de ființă animală, va trebui să o caut la pisici sau la cai. Privesc îndelung şi fericit caii, cum stau cu capetele plecate lângă bordura trotuarului... Mă bucur văzând privirea adâncă şi disprețuitoare a ochilor lor minunați. Inspir încântat mirosul iute al pielii lor, mesager al unei existențe mai spontane, mai autentice. Mă invadează o inexplicabilă nostalgie, cu toate că n-am trăit la țară niciodată. Nu ştiu ce fel de dor e acesta – poate dorul după un tărâm străvechi, liber, comun, din care am emigrat prosteşte cu toții acum cincizeci sau o sută de mii de ani.


O CRIMĂ

Încăperea în care s-a petrecut crima este goală, urmele de sânge, dacă mai există, sunt acoperite de rumeguş. Nici un semn, nici o urmă nu trădează cele petrecute aici în urmă cu o săptămână. E linişte, ploaia cade monoton, barele subțiri de oțel lucesc imperturbabil.
În dreapta cuştii goale, de tristă amintire, locuieşte puma, văduva victimei. Stă întinsă, ostenită, în rumeguş, cu capul delicat de pisică îndreptat către privitor. În ochii ei oblici, chihlimbarii, e o imensă plictiseală, dispreț şi tristețe. Îşi regretă oare perechea pierdută, sau se autocompătimeşte? – nu se poate şti. Ar putea fi indiferentă, căci de mult s-a pierdut şi pe sine. Poate că nici nu regretă nimic, şi pentru regrete e nevoie de energie, sau măcar de amintirea unui imbold vital. Ea priveşte spre vizitatori, priveşte gratiile, priveşte ploaia, inspiră mirosul scândurilor şi al rumeguşului, şi închide ochii încet.
În cealaltă parte a locului crimei, locuieşte făptaşul. Leopardul stă culcat, la fel ca puma, pe al cărei soț l-a ucis. Asemănarea e izbitoare: criminalul e doar puțin mai mare şi, bineînțeles, are pete. Altfel totul se potriveşte: poziția capului, pleoapele lăsate. Iată deci asasinul şi iată, alături, văduva îndoliată a victimei...Dacă n-aş fi informat despre evenimente, aş putea crede că totul s-a petrecut invers: ucigaşul ar putea fi puma somnoroasă, iar leopardul somnoros ar putea fi văduvul. Sau pantera neagră din cuşca următoare, culcată moale, înghesuită pe o etajeră strâmtă. Nişte borcane cu dulceață, sau nişte vechi tomuri n-ar putea să zacă mai paşnic, mai inofensiv decât această super–sălbăticiune – pantera neagră. O masă flască, moale, aproape imaterială – doar ochii galbeni scapără ca nişte lanterne în semi-obscuritatea cuştii. După o clipă şi ea închide ochii, poate doar ca să se alinieze la repetițiile din această descriere. Şi ceilalți îşi închid pe rând ochii: tigrii regali de Sumatra, puii de leu născuți în captivitate şi gheparzii pătați.
Toți sunt trişti şi abătuți în cuştile lor strâmte şi întunecoase. Oare trebuie să trăiască astfel pentru că sunt sălbăticiuni, sau devin câteodată sălbatic pentru că trăiesc aşa? Cu certitudine ele sunt copiii vitregi ai acestei grădini. Familia de hipopotami se relaxează senin în bazinul ei spațios, ca nişte cetățeni bine hrăniți la ştrand; elefanții se plimbă comod în libertate, preocupați de micile lor afaceri financiare; maimuțele au o intensă viață socială; crocodilii meditează întinşi în iaz, printre ferigi, ca la ei acasă, şi cei mai agitați îşi lasă nervos câte o pleoapă peste ochii bulbucați. Grădina este confortabilă, aerisită, ca o pensiune bună. Cele mai multe animale trăiesc aici, lenevind comod, ca nişte pensionari. Numai marile feline pătate şi dungate au o soartă de deținuți. Ele sunt nevoite să se chircească în cuşti reci şi înguste, în care abia dacă se pot întoarce. N-au parte de lumina soarelui, n-au voie să iasă la plimbare. Crocodil pensionar şi leopard deținut: unde-i dreptatea oare?
Întrebarea o pun eu, bineînțeles, şi nu cei interesați. Ei nu pun întrebări, stau culcați indiferenți în rumeguş şi arareori, poate o dată într-un deceniu, sar în sus şi sfâşie beregata altui deținut. După aceea stau iarăşi ani şi ani de zile, cu privirea fixă, ațintită pe gratiile de oțel. Ce sens are o astfel de crimă? Ar putea fi marele protest, revendicarea libertății pierdute, declarația conform căreia îşi mențin principiile în pofida aparentei indiferențe? Ar putea fi glasul rătăcit şi tardiv al Africii sau Asiei după atâția ani de pustiu şi frustrare? Sau o neaşteptată izbucnire a remuşcării, care tulbură deodată masa opacă a trădării şi a compromisului?
Dar oare de ce se manifestă în direcția rezistenței mai scăzute, împotriva celor mai asemănătoare tovarăşe de suferință şi robie? N-au putut găsi altă țintă, alt obiect de răzbunare? Şi-au încercat oare puterile pe gratiile de oțel, pe gratiile gratiilor, pe toate îngrăditurile ce împânzesc grădina şi toată lumea, de-a lungul şi de-a latul? Au încercat oare să-şi unească forța ghearelor, a colților şi a muşchilor? S-au întrebat, oare, cine este adevăratul inamic?
Leopardul ucigaş nu răspunde la această întrebare şi moțăie absent în ritmul susurului nesfârşit al ploii. Paznicii nu înțeleg ce s-a întâmplat cu el în acea zi fatidică, deoarece altfel e blând ca un pisoi şi, după ce îl hrănesc, adesea le şi linge mâinile.


ELEFANTUL

În pofida extremei mele solidarități cu speța umană mă simt obligat să afirm: aşa i-a trebuit acelui campion, pe care elefantul circului 1-a trântit la pământ! Nu-1 compătimesc deloc pentru corecția încasată de la animalul supărat. Luptătorul, care îşi prezenta numărul în acelaşi circ, i-a servit elefantului, din glumă, slănină cu boia, şi se amuza copios, văzându-1 cum strănută, surprins şi disperat. Când, după o săptămână, a ajuns din nou în preajma lui, elefantul, sensibil, în pofida pielii sale groase, 1-a recunoscut şi i-a aplicat o bine meritată pedeapsă pentru comportamentul lipsit de colegialitate. Ciudatul propagator al slăninii cu boia a încasat o bătaie serioasă de la elefant. Nutresc speranța că lecția primită i-a servit ca învățătură, să ia aminte pe cine serveşte cu alimentul de altfel foarte gustos şi apetisant.
Sunt convins că, indiferent de convingeri şi ideologii, suntem de acord cu toții: a-1 servi pe elefant cu slănină cu boia este o ticăloşie. Oamenii dovedesc o mare inventivitate şi temeinicie în a-şi tortura semenii, slugile şi animalele, dar nu cred că de-a lungul istoriei atât de bogate în cruzime i-ar fi venit cuiva ideea de a hrăni un elefant cu slănină pipărată, în afară de luptătorul sus amintit. Nu-i cunoaştem trecutul, nici relațiile sale cu alte animale, dar după pățania cu elefantul nu ne-ar surprinde dacă am auzi că i-a dat unei foci ciorbă pescărească, sau a umplut marsupiul unui cangur cu găluşti cu prune. Ar putea comite liniştit aşa ceva, căci legile de protecție a animalelor nu sunt destul de eficiente împotriva celei mai laşe forme de sadism, care este chinuirea animalelor, iar alte jivine nu sunt atât de răzbunătoare ca elefantul nostru.
Nimic mai deprimant decât imaginea unui elefant care îşi câştigă existența în searbede varieteuri europene, în loc să trăiască în mijlocul unor minunate păduri tropicale. Nimic mai jalnic, mai umilitor, ca sălbăticiunea îmblânzită, suferind de melancolie, ce se ridică în două picioare în arena circului, imitând stângaci dizgrațioase atitudini umane. Umilință şi jalnică servitute se oglindesc în ochii mici ai elefantului, în mişcarea urechilor ca nişte frunze late de palmier. Unui asemenea animal chinuit şi umilit s-a găsit să-i ofere pugilistul vesel slănină cu boia, ca să se amuze la vederea spaimei şi iritării acestuia! Oare de ce a ales ca victimă tocmai un elefant captiv? Dacă eu aş fi un campion de lupte înzestrat cu simțul umorului, mi-aş alege cu totul alte ținte ale chefului meu de glumă.
Şi n-ar fi deloc greu să aleg. Există în jurul nostru suficiente lucruri demne de batjocură, preocupare din ce în ce mai periculoasă. Dacă cineva se simte capabil să glumească, va găsi mereu ocazia de a ironiza pe careva, băgându-i praf de strănutat sub trompa-i voluminoasă. E un sport incitant, căci trompele acestea sunt extrem de sensibile, lovesc nemilos, dacă simt o urmă de ireverență. Sunt sprijinite în acțiunile lor punitive de uriaşi colți agresivi şi puternice labe, ce-i calcă fară milă pe cei care au îndrăznit să-i ridiculizeze. Numai bune ocazii pentru luptătorii bine dispuşi şi temerari.
Fireşte, e mai uşor să ne legăm de elefantul captiv, aproape la fel de uşor ca a lovi cu piciorul un leu muribund. Luptătorul nostru a ales şi el varianta mai lesnicioasă: ceea ce n-ar fi îndrăznit vreodată cu uriaşul liber al junglei, a comis cu melancolicul şi stingherul prizonier al circului. Dar iată că nu i-a mers de data asta: elefantul, spre deosebire de Bourboni, a învățat şi nu a uitat. Trompa-i răzbunătoare a lovit, când omul cu slănina şi uitase de incident. Şi pe bună dreptate. Dacă jivinele ar fi în stare să citească, ar afla cu satisfacție din jurnale de fapta demnă a elefantului şi i-ar trimite sute de telegrame de felicitare. Chiar şi măruntele şi paşnicele păsărele şi-ar exprima entuziasmul, nemaivorbind de răcoroasele şi placidele țestoase. Deocamdată însă aşa ceva nu e posibil, aşa că am rămas doar eu, prieten sincer al animalelor, să-mi exprim pe această cale sincerele mele felicitări pentru curajul elefantului demn şi orgolios.


PISICA

Mi-a fost prietenă şi colegă: e greu acum să scriu despre ea. Am sperat că mult timp nu va trebui încă să-mi scriu amintirile despre ea, căci, se zice, pisicile trăiesc mult. Poate că şi ea a trăit mult; nimeni nu ştia exact ce vârstă are. În redacție „a activat” timp de şapte ani. Şedea de obicei la poartă, fusese colaboratorul intern al intrării în sediul redacției.
Nume nu avea. Unii erau de părere că ar purta numele Daisy, dar fără vreo dovadă palpabilă. Mie mi-a plăcut tocmai faptul că n-are nume. Numele înseamnă delimitare, înregimentare, şi nu exprimă întru totul personalitatea purtătorului. Numele este util în scopuri administrative sau juridice, iar pisica n-avea de-a face cu aceste categorii. Era deasupra oricăror relații şi interdependențe – fapt pentru care o invidiam câteodată. Nici un nume nu i se potrivea, nu putea fi demn de ea. Poate doar: Lao-țî.
Semăna întrucâtva cu marele filozof oriental. Şedea ore întregi într-un loc, privind calmă cu ochii ei oblici lumea înconjurătoare, într-o poziție demnă, dar relaxată. Aceste ore nu însemnau timp pierdut nici pentru ea, nici pentru cei din jur. Lua aminte la lumea din jur cu o adâncă armonie interioară. „Să ținem ordine fără acțiune” – urmărea acest principiu al lui Lao-țî cu mare succes. În interiorul ființei sale fusese ordine, liniştea sa echilibrată exercita efecte pozitive asupra celor pe care-i întâlnea. Pe mine cel puțin mă liniştea întotdeauna. În clipele grave şi tensionate ale vieții publice sau private stăteam fericit de vorbă cu ea, în stilul nostru obişnuit. – „Nimic nu are prea mare importanță” – obişnuia să spună în spiritul lui Lao-țî. – „Nimic nu este veşnic, în afară de schimbare. Nu trebuie să iubeşti, nici să urăşti prea intens. Nu trebuie să te implici în evenimente cu prea mare ardoare. Oamenii se agită, se mişcă prea mult, şi nu e bine. Vor tot timpul ceva. De ce oare? Eu nu vreau nimic, stau multă vreme în acelaşi loc, şi din când în când fac plimbări plăcute. Îndeobşte în timpul nopții, când nu e zgomot, şi activitățile sunt reduse. Ştiu că nu prea am valoare practică. Sunt de fapt inutilă în sensul civil al cuvântului. Slavă cerului. Cred că ar trebui să prind şoareci, dar mă abțin, ar trebui să fac prea multă mişcare. Şi dacă am prins şoarecele, la ce bun?! Nu va roade vechile ziare, sau noile studiouri? Şi ce dacă? Le va roade aşa zisa istorie în curând. Dacă am chef de vânătoare, voi vâna puricii mei proprii, ceea ce este o activitate relativ comodă şi nu lipsită de grație şi umor.”
Mai mult decât atâta n-a mai spus pisica niciodată în casa scării, dar de obicei nici atât. Pe mine mă liniştea, cum am spus. Mă bucura mai ales faptul că o pisică de redacție gândeşte astfel. O veche şi tainică dorință de a mea era o redacție care nu se ocupă de evenimente. – Odată şi-odată o vom înființa – îi ziceam câteodată pisicii. Acum am rămas singur cu mărețul plan. Pisica s-a retras în linişte, hotărâtă, din viață, exact în ziua bombardării Şanhaiului. Cu puțin înainte mai medita încă şezând pe locul ei obişnuit şi când treceam pe acolo, mă saluta discret şi amabil. Pe urmă a dispărut, şi trupul ei rece a fost găsit mai târziu într-un colț întunecos al pivniței. A murit cu tact şi delicatețe reținută, întocmai cum a trăit. Nici nu e corect să spunem „a murit”. Mai de grabă a încetat să existe, când a considerat că a meditat destul pe acest pământ. Pur şi simplu s-a întrerupt pe sine. Ştia, pesemne, că acest fapt este definitiv: n-avea iluzii despre lumea cealaltă.
Cred că nimic nu se va alege de acum din proiectul redacției lipsite de evenimente. Singur nu mă simt în stare s-o realizez: constat pe zi ce trece că dau importanță lucrurilor. Şi nimeni nu mai este în casa scării, să citeze din Lao-țî.
Fusese o pisică albă, cu pete negre.


DIN JURNALUL PISICII

Ştiu că nu sunt prea populară. De ce oare? Nu sunt supărată pe nimeni, dar totuşi am duşmani. Sunt amabilă şi liniştită, – probabil asta nu-mi poate fi iertat într-o epocă a furiei şi zgomotului. Tot mereu sunt comparată cu alte animale, cu rezultate negative pentru mine. Câinele e mai iute şi mai serviabil, orătăniile de curte mai prolifice, oaia e mai blândă, porcul e mai rentabil. Chiar şi furnica este mai apreciată, adună bunuri pentru ea, fără a fi utilă pentru alții – ceea ce îi încântă pe oameni. Vina mea e că nu caut succesul. Nu mă iau la întrecere nici cu câinele, nici cu furnica. Umanismul câinelui mă face să-1 compătimesc. E bun cu toți, îi ajută pe toți, munceşte orice. Latră mereu la cel pe care stăpânul e supărat, suportă orice lovitură, e recunoscător pentru orice îmbucătură. Ca orice umanist, recunoaşte orice interes, în afară de cel propriu. Nu-l invidiez. Nici pe furnică, această ființă burgheză, agresivă şi gregară, cu hambarele veşnic pline. Eu în schimb sunt singura care ştiu să torc.
Eu nu am ambiții prea mari. Stau liniştită pe prag şi contemplu cu seninătate lumea agitată din jur. Necesitățile mele nu depăşesc ceea ce pot obține fără osteneală şi umilință. De aceea mă mulțumesc cu atât de puțin. La un singur lucru nu renunț: la independență. Sunt singurul animal care n-a putut fi dresat. Nu fac tumbe, nu mă produc, nu întind laba. Unii mă consideră proastă. Se pune întrebarea logică: oare cine e prost?

*

Nu-i adevărat că nu-mi iubesc gazdele. Sunt în stare să iubesc, ca orice vietate, dar nu fără simț critic. Iubesc pe cei care merită să fie iubiți. Nu-mi exprim dragostea în mod zgomotos, demonstrativ. Cine nu pricepe torsul meu discret, acela nu merită ataşamentul unor animale de bun simț. Cine nu poate sta locului în tihnă şi tăcere, nu merită compania mea. Cine are nevoie de demonstrații şi bravuri, cine nu apreciază estetica unor mişcări firesti, acela nu va obține niciodată simpatia pisicii. Cel ce vrea mereu noutăți, emoții, cel căruia nu-i plac tihna, echilibrul şi perenitatea, cel care crede că trebuie mereu să-şi dovedească existența prin acțiune, cel care nu cunoaşte frumusețea meditației, acela nu va avea nicicând o pisică. Celui care e în goană veşnică după plăcerile superficiale ale vieții, pisica îi va întoarce spatele. Acela pe care-l iubeşte o pisică, nu poate fi un om rău.

*

Mi se reproşează că, după mutare, mă întorc în vechea locuință, că țin la locuri, şi nu la oameni. Asta nu este adevărat în acest fel. Trebuie însă să recunosc că mă adaptez cu dificultate unor locuri noi. Compania unor ființe zgomotoase nu mă consolează pentru pierderea unor vechi ziduri, copaci şi oale cu lapte. Merit mai degrabă lăudată că apreciez instituții, şi nu indivizi.


Sunt nemiloasă cu şoarecii?

Aşa este, recunosc. Dar ați observat,cumva, cum mă joc cu ei? La fel ca şi cu puii mei: îi prind şi pe urmă le dau drumul, să învețe elasticitate, rezistență, putere, curaj. Încerc imposibilul: aş vrea să-i transform în pisică. Dar mereu mă decepționează. Nu vor să priceapă bunele mele intenții, nu vor să-şi depăşească mizera condiție de şoarece. Se cramponează de gaura întunecoasă şi rău mirositoare, de searbăda foşgăială. Au principii, le creşte burta, sunt îngâmfați, laşi, plicticoşi, şi convinşi că cenuşiul este culoarea cea mai frumoasă. Pătrund oriunde, adulmecă orice, rod orice, mândri de isprăvile lor. Zadarnice străduințele mele – rămân şoareci, fără speranță.
Ce aş putea să fac? Mă întristez şi îi mănânc.

*

Dacă se vorbeşte cu dispreț despre mine, dacă sunt neînțeleasă, atacată, nu pot să răspund decât cu vorbele unui strămoş al meu, Motanul Negru: „se prea poate că sunt negru, dar ochii mei luminează în întuneric.”


NIŞTE PINGUINI

Zece pinguini stau grămadă pe mica peninsulă din lacul grădinii zoologice – stau şi se miră. Au spatele gri şi pieptul alb; nu sunt nici rațe, nici foci, nu se ştie sigur cine i-a proiectat: mama natură sau Walt Disney. Nu-i de mirare, deci, că se miră.
Stau în tăcere pe micul istm, în tăcere, cu burțile proeminente, maiestuoşi, ca nişte clienți mai vârstnici ai cafenelelor. Stau cu micuțele lor aripi desfăcute, ca nişte oameni perplecşi cu brațele deschise. Ştiințele naturii i-au catalogat drept „fără aripi”, cu toate că au nişte rudimente de aripi. E drept că nu pot să zboare cu ele, doar să înoate şi să se mire, dar totuşi sunt aripi. Biologii îi cam disprețuiesc. Denumirea lor – pinguin înseamnă grăsan – nu e prea măgulitoare. Sunt grăsuți, ce-i drept, dar nu din vina lor.
Stau îngrămădiți, cam țepeni, ca la consfătuire. Se privesc, se uită în jur, şi este evident că nu le intră în cap ceva. Poate îşi amintesc de cartea excelentă a lui Anatole France, Insula pinguinilor, în care au fost descrişi ca simbol al omenirii lipsite de înțelepciune. Poate nu sunt de acord cu asta şi se simt ofensați. De ce a trebuit să fie compromişi cu o metaforă nedreaptă? Ei sunt doar înțelepți şi binevoitori, nu fac rău nimănui şi nici lor înşişi. Ba chiar sunt utili acolo, în îndepărtata zonă polară: ei produc valoroasa substanță numită guano.
Fără îndoială că sunt nişte creaturi speciale; ceva între pasăre şi focă. Țopăie mărunt pe mal şi înoată rapid sub ape. Nu ştiu să zboare, dar nici nu e nevoie: unde ar zbura şi de ce? Cel mai bine e pentru ei la Zoo: în zilele noastre grădinile zoologice sunt nişte oaze de linişte. Aici sunt în siguranță: când doresc, se pot scufunda în lac, sau se pot retrage în crăpăturile din stâncă, sau în camerele frigorifice. Sunt feriți astfel de orice neplăceri.
Şi cu toate acestea, ei se miră. Stau îngrămădiți şi perplecşi, ca participanții la o conferință ştiințifică, cărora li s-a prezentat un fenomen cu totul incredibil. Nici măcar nu dau din cap a dezaprobare. Nu le vine să creadă urechilor; acasă, la Polul Sud, oamenii au o bună reputație – se vehicula ideea că de fapt ei ar fi o specie superioară pinguinilor. Au dat crezare acestei superstiții, dar, ajungând pe vas, au început să se mire. Au călătorit de-a lungul şi de-a latul emisferei, au văzut tot ce s-a putut vedea şi şi-au desfăcut aripioarele a mirare, gândindu-se cu modestă demnitate la producția lor de guano. De atunci n-au încetat să se mire. Stau grăsuți şi politicoşi, nu-şi exprimă vreo opinie, stau locului puțin jenați şi meditativi sub cerul suspect al Europei şi nu pricep nici în ruptul capului treburile de aici.