SIBIUL, O CAPITALĂ A TEATRULUI

Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu e o întreprindere vastă şi uneori eclectică, în interiorul căreia încap şi spectacole aşa zicând clasice, de scenă italiană, dar şi spectacole produse de spirite libere de orice frâne stilistice şi chiar lingvistice. Nu vei putea fi sigur niciodată că ai optat pentru cele mai bune spectacole, acelea pe care ai fi dorit să le vezi, când la aceeaşi oră choix-ul e vast, de o suprafață internațională impresionantă. Nu vei greşi dacă vei alege, de pildă, dacă ai fi ales vreau să spun, anul acesta, Godot-ul lui Silviu Purcărete, în reluare la un an de la moartea lui Virgil Flonda, acel actor atât de uman şi de cald, care făcea din rolul său o adevărata bijuterie dramatică. Constantin Chiriac este în aceeaşi vervă de altădată, alături de un Marian Râlea, înlocuitor al lui Virgil Flonda, nu departe de linia pe care o trasase acesta rolului său, poate şi iluminat, acela, de umbrele morții apropiate. Nu cred că Silviu Purcărete l-a forțat pe acest mare artist care este Marian Râlea să urmeze linia Flonda, ci poate că acela găsise chiar cale spre sufletul personajului, pe care i l-a transmis intact urmaşului său (nu „Văcăresc...”). Trebuia văzut, desigur, şi spectacolul celălalt care făcuse vâlvă de curând, cu Lulu de Wedekind, în viziunea lui Silviu Purcărete. Aici, regizorul s-a oprit, a mărturisit-o el însuşi la o conferință de presă ținută ? contre coeur, la mijlocul drumului. Regizorul Andri Zholdak, comentând conferința, excepțională în puterea ei de sinteză şi totuşi plastică a lui George Banu despre „Nudul în teatru”, i-a reproşat lui Silviu Purcărete că la el, în Lulu, nudul ar fi fost mai mult ilustrativ decât, să zicem ca-n politică, participativ. A găsit un nud frumuşel, cel al actriței Ofelia Popii şi l-a arătat, fără a se desprinde de spiritul cam îmbâcsit al textului, o îndrăzneală inimaginabilă la începutul secolului douăzeci, un multi-clişeu pentru cei de azi. Oricum, spectacolul merită văzut pentru că este o realizare tehnică şi actoricească demnă de scena acestui teatru, pe care Constantin Chiriac l-a făcut celebru în ultimii ani.
Romanța lui Magno Rubio, în schimb, o poveste siropoasă despre zilierii filipinezi din Statele Unite ale Americii, deşi jucată cu multă energie, dăruire, suflet, se menține în limitele unui teatru tezist, menit să aline suferințele unor oameni săraci şi nefericiți. Numai că nu e deloc sigur că publicul-țintă ştie că ar trebui să se ducă la teatru ca să-şi vadă suferințele, aşa cum nici un public nu ştie de fapt dinainte de ce trebuie să se ducă la cutare spectacol, astfel încât deseori spectacolul îşi ratează țintele mişcătoare şi le văd numai aceia obişnuiți să vadă teatru pur şi simplu, fără scop şi teză. Am întrezărit, însă, şi aici, în spectacolul grupului americano-asiatic, mişcări rituale, care fac mare vogă la un alt grup, mult mai bine construit şi mai motivat, fie şi numai prin celebritate, cel al teatrului Kabuki, prezent mai multe seri pe o scenă construită într-o altă hală industrială dezafectată decât Simerom, unde se juca, în acelaşi timp, din nou şi din nou, Faust. Totul în teatrul Kabuki mi-a amintit, prin reducție fireşte, de teatrul pe butoaie, de teatrul medieval european, poveştile au ceva comun, izbitor aş zice, cu cele din Decameronul sau din Canterbury. Numai că teatrul japonez şi-a creat un cod specific, la care îl reduc mai toți comentatorii europeni, atunci când oftează şi exclamă cu ochii-n sus, vorbind despre acest teatru. Şi asta pentru că puțini oameni din lumea artistică riscă să ducă exegeza până la originea ei, la problema umană, la povestea umană şi la rolul ei artistic, cu sau fără un anume cod, cu un altul sau fără el. Fireşte, caracterul mai exact al japonezului a creat acest cod foarte exact, ceea ce-i fascinează pe europeni. Toată lumea de la Sibiu se întreba „ai văzut kabuki”, cu atât mai mult cu cât actorul principal, dacă putem spune asta despre vreun rol din acest tip de teatru, este al nu ştiu câtelea dintr-o lungă dinastie, începută prin secolul al XVI-lea sau al XVII-lea. Mărturisesc aici: şi eu am văzut kabuki, dar m-am dus la pomul lăudat cu sacul (cam) prea mare.
O, dar spectacolele au roit la Sibiu, în prima parte a lui iunie, când se desfăşoară, în mod tradițional, Festivalul Internațional de Teatru. Au roit şi străinii, oraşul fiind împânzit de o rețea de nemți, englezi sau anglofoni, ruşi, francezi, japonezi fireşte etc. etc. A fost chiar şi preşedintele Festivalului de la Edinburgh, după care pretinde acesta de aici, de la Sibiu, că s-ar situa, deci pe locul trei în Europa, primul fiind Avignon-ul. Nu ştiu dacă aceste clasamente mai figurează şi în mintea altcuiva decât a românilor, dar ce e sigur e că festivalul de la Sibiu este unul important. Au fost şi spectacole-lectură din piese ale unor autori români sau străini. Eu am prins unul cu o piesă a unui autor belgian vestit, zice-se, Paul Emond (mi-e greu să accept, cel puțin la pronunțare, lipsa unui D), a cărei traducere, se pare, era cu totul nefericită, astfel încât la discuții autorul vorbea de una şi noi, ceilalți, de altă piesă. Festivalul e astfel conceput încât să nu te lase să te dezmeticeşti: de pe la zece dimineața încep conferințele de presă, apoi urmează lansări de cărți, apoi lecturi, astea la noua bibliotecă Astra, iar după masa, noul „tramvai numit Popescu”, cu actorii de la Sibiu, dar tot cu poemele lui Cristian Popescu. Numai că tramvaiul merge de la cimitir la Răşinari şi retur, actorii joacă scurt timp, jos, în stația terminus din satul lui Cioran, spre distracția sătenilor cam orăşenizați, apoi se întoarce, pentru a termina „nunta” lui Popescu, aşa cum şi trebuie, conform tragicului text, caragialian în esența sa popesciană, în poarta cimitirului. Mirese şi miri în alb şi negru se fotografiază în poarta cimitirului, într-un final impresionant, chiar dacă tramvaiul nu mai e 26 şi nu mai trece chiar prin cartierul unde a copilărit şi visat poetul. Tot Gavril Pinte, specializat parcă în spectacole cu poeme, a mai pus în scenă, de fapt în scene, căci spectatorul e plimbat de la una la alta, unul, de data asta cu poeme de un alt poet mort de tânăr, Iustin Panța, cu un mic insert, destul de insesizabil, din Mircea Ivănescu. Dar acesta e destul de (prea) lung şi, mai ales, static. Poate că nici poemele lui Iustin Panța nu se potriveau, precum cele ale lui Cristian Popescu, atât de colocviale, bucureştene până-n măduva sunetelor lor, cu o rostire pe scene, fie ele şi unele improvizate, iarăşi într-o hală industrială dezafectată. Se pare că Sibiul s-a specializat în folosirea acestor vestigii ale industriei socialiste, ceea ce-l conectează la ritmul occidentului, unde asemenea spații sunt folosite demult.
Dar nu e numai asta, am văzut şi un mic spectacol, un monolog în fond, cu o prezență mută, dar instrumentală, a încă unui personaj, care cântă la instrumente existente şi improvizate, de pildă, dintr-o narghilea, cu o actriță de mare forță, Salt (Sare) de Eugenio Barba, un celebru regizor european, un clasic al acestei arte, cam ca Peter Brook. Aici multă sare a curs pe scenă, dar nu în zadar. Deşi adus din Danemarca, spectacolul era în italiană, limba regizorului. Deranjat de un telefon mobil care suna prea insistent, actorul interpret de muzică a fost silit să intervină vehement, ceea ce a schimbat o clipă cursul spectacolului, dar ne-am revenit repede.
Una peste alta, căci festivalul are obiceiul să continue şi după ce pleacă cei grăbiți, el constituie o bucurie a spiritului care iubeşte teatrul, dar şi ideile, căci nu e de colea să asculți conferențiind oameni ca George Banu, a cărui gândire clară şi fundamentată la fiecare propoziție se desenează parcă în fața ochilor ascultătorului. Şi apoi, toată această trecere în revistă a teatrului lumii nu e la îndemâna oricui, tot acest aparat tehnic funcționând aproape ca un mecanism nemțesc, cu micile scăpări de specific național totuşi, constituie el însuşi un spectacol pentru cel dispus să vadă şi dincolo şi dincoace de scenă.