Eveniment editorial
Marian Drăghici
SPECTACOLUL MARCUS (II)
Articol publicat în ediția Viața Românească 5-6 /2012
„Pofta mea de viață este intactă…”
Cum se raportează la istorie autorul Rănilor deschise (Editura Spandugino, vol. I, 2012, 1251 pag.) şi ce impact cultural avu istoria asupra profesorului acad. Solomon Marcus în cei 85 de ani de viață sărbătoriți în 2010, iată un subiect cu adevărat seducător, de schițat – oricât de sumar va arăta schița asta – în rândurile ce urmează. Cartea, doctă cum nu se mai poate, e şi însuflețită, adică de citit şi recitit taman ca o poveste, căci textul pulsează – liber, accesibil –, din referințe la viața/istoria autorului, la istoria matematicii/oamenilor care au dezvoltat matematica, dar şi la istoria „mare”, națională şi universală. Altfel spus, cam pretențios, contextualizarea istoricizantă documentată, clară ca bună ziua, dă corelativul obiectiv al cercetării marcusiene. E fie temă explicită, de conferință, fie procedeu inclus, întrețesut, din scrupul moral şi rost spectacular, în textura discursului, a unei literaturi bazat ştiințifice de recunoscută calitate.
Să recapitulăm: viața sau istoria personală a profesorului Marcus se impune printr-o operă cu ecouri, după un debut problematic, din ce în ce mai puternice în țară şi străinătate. De reținut că vocația de matematician nu i se revelase decât după intrarea în facultate, prin profesori de mare clasă. Această autodescoperire, să-i spunem tardivă, explică oarecum longevitatea excepțională a perioadei active: peste şase decenii de profesorat şi cercetare. O longevitate intensificată, febricitată în anii din urmă, ai maturității creatoare dezlănțuite, nicidecum obosite, epuizate. „Vă mărturisesc – scria profesorul Marcus în 2010 – că mă consternează faptul că foarte mulți oameni obosesc şi se opresc, se retrag la vârsta de 50, 55, 60 de ani şi că se duce o luptă în multe țări ale lumii pentru a nu se avansa vârsta de pensionare dincolo de 60 de ani; mă gândesc cu groază ce s-ar fi întâmplat ca eu să mă fi oprit la vârsta de 60 de ani, în condițiile în care îmi dau seama că abia după această vârstă am dobândit o capacitate de cuprindere net superioară celei anterioare. Faptul că oamenii obosesc atât de repede mi se pare a fi simptomul unui eşec clar, al unui eşec social în primul rând, al unui eşec educațional, şi de aceea îmi investesc atât de mult eforturile în acest domeniu.” Şi necruțătoarea, chiar teribila radiografie psihosocială, totodată crez existențial şi profesiune de credință ale unui veritabil docteur ès-vie/doctor în ale vieții, cum ar spune Basarab Nicolescu, continuă: „…faptul că o parte atât de mare a tineretului pendulează între plictiseală şi distracție, aşa cum se poate vedea uşor din mass-media, iarăşi mi se pare simptomul unui eşec de anvergură. Şi a nu vedea şi a nu recunoaşte aceste lucruri mi se pare scandalos, şi totuşi, am constat că mulți colegi văd în sistemul educațional o stare de normalitate. Iată numai câteva dintre motivele pentru care simt nevoia să reacționez la starea actuală a lucrurilor. Pofta mea de viață este intactă şi doresc să o transmit şi celor din jur.”
O digresiune. Şi din nou, aceeaşi radiografie exactă
Se ştie, dacă încape aici digresiunea, că una dintre „rănile” nou-veniților în literatură după 1990 fuse contestarea în masă a producțiunilor antedecembriste şi raportarea ostentativ-clamoroasă la „idoli” de bătătură recenți. De unde, o falie între generații cum nu s-a mai văzut în literatura română, resimțită ca dureroasă şi alarmantă, „contra naturii” lucrurilor, de – între alții – un spirit onest, structural ataşat normalității, ca G. Dimisianu, într-un articol de referință din România literară. De pe poziția aceleiaşi onestități intelectuale pledează, pentru în fond aceeaşi normalitate ținând de „calmul valorilor”, contra mentalității culturale de respirație scurtă, conjuctural-douămiiistă, şi autorul Rănilor deschise. Numai că la Solomon Marcus, modul de gândire matematic, aplicat integrativ, interdisciplinar, comută accentul de pe o disciplină sau alta pe viața spirituală cu majusculă. „Cultura – spune enciclopedistul postmodern Marcus – este o ştafetă, în care preluăm selectiv achizițiile anterioare şi încercăm să le continuăm. În aceeaşi ştafetă, este normal să-i numim explicit pe cei pe care-i continuăm şi de care ne prevalăm, aşa cum este la fel de normal ca acei care ne continuă pe noi, prin incluziune sau prin distanțare critică, să ne numească în mod explicit.” Încălcarea acestei norme de lucru elementare, în şcoală şi în cercetare, conduce la degringolada sistemului şi la furt intelectual ca-n codru, exploziv, la toate nivelele instructiv-educative, inclusiv cel academic, ministeriabil. „Cauzele acestei explozii – arată profesorul – sunt multiple. Reuşita la anumite examene, obținerea anumitor diplome şi titluri, ocuparea anumitor poziții în profesie, în ierarhia socială au devenit ambiția unui număr tot mai mare de persoane. Dar succesul, în această privință, este condiționat, de cele mai mult ori, de efecturea unor lucrări care pretind competență profesională, talent şi multă muncă. Pe cei mai mulți, educația primită nu i-a antrenat în această direcție. Rezultatul?” Este atât de cunoscut, atât de nociv pentru toată suflarea românească, încât stai pe gânduri dacă se face să-l mediatizezi încă o dată prin prelungirea citatului. Are vreun rost, ne aude – de fapt, pe profesor, îl aude – cineva? Continăm, cu o tristețe deloc metafizică, halucinantul pasaj: „Apare un comerț cu lucrări de gradul I în învățământul preuniversitar, cu lucrări de diplomă universitară, de masterat, cu teze de doctorat. Proliferează lucrări ştiințifice cu mulți autori, dintre care numai unii au contribuit efectiv la elaborarea lor. Unii directori de institute de cercetări devin automat coautori de lucrări ale subalternilor. Tot mai mulți politicieni, oameni de afaceri sau căpătuiți prin tot felul de mijloace doresc să-şi întregească profilul cu un titlu de doctor sau de profesor aşezat înaintea numelui lor. Fenomenul se extinde în domeniul literar-artistic.” Aferim! Ca ilustru aparținător al Uniunii Scriitorilor, indignat de postura abuziv-sumețită a unor „confrați”, „doctorul” acesta – în ale realității! – nu trece cu vederea nimic: „ A fi scriitor! Iată un blazon care face impresie. Observați cât de frecvent apare cuvântul scriitor sub numele unor participanți la diferite emisiuni, în special pe Canalul Cultural al TVR. Dar exact cei care sunt într-adevăr scriitori nu-şi afirmă explicit această calitate.” Radiografie exactă, nimic de zis! Ca să fie şi completă, autorul nu pregetă să-şi pună degetul inclusiv pe „rănile” onor Academiei Române, când şi după cum este cazul.
Elogiu gratuității . Dimitrie Cantemir contrazis de istorie
Din cele câteva direcții de abordare posibile, enunțate la începutul acestui articol, am ales să ne ocupăm în cele ce urmează de istoria matematicii din perspectiva reformelor prin care a trecut până azi. Subiectul sună poate anost, dar veți vedea că nu e. Dimpotrivă, pentru implementarea gândirii proiective marcusiene ne apare vital să ştim de unde vine şi ce vrea.
Caracterul utilitar al acestei “fiice a mitului”, care e matematica, apud Marcus, a prevalat dintotdeauna, fapt văzut de autorul Rănilor deschise ca handicap sistemic major. Declarat învechit, manualul îi apare, păstrând bineînțeles proporțiile, ca odinioară lui Creangă, instrument al unui „curat meşteşug de tâmpenie”, antipatic şi contra-productiv. Ba, e acuzat chiar de inducerea unei gândiri schizofrenice învățăceilor. Însăşi sacrosancta metodă tradițional-didactică a predării se văzu prin reformatorul nostru categoric răsturnată, aş zice chiar „cu fustele-n sus”, nu printr-un hocus-pocus hipnotic-iluminativ, ci prin cercetare atentă şi practică profesorală susținută decenii de-a rândul (sublinierile cu italice îmi aparțin):
„Matematica a pendulat mereu între aceşti doi poli: gratuitate, plăcerea de a face matematică, şi utilitate. Lucrul cel mai interesant şi mai greu de înțeles, care produce eşecul multor manuale şcolare de matematică, e faptul că nu se înțelege că prin ceea ce are matematica mai elocvent în materie de formare a gândirii noastre e mult mai puternică latura gratuității decât latura utilității. Cu cât e mai gratuită, cu atât contribuie mai mult la formarea şi disciplinarea gândirii noastre, a modului nostru de a înțelege lumea.” Câți profesori de mate ştiu asta, şi mai ales câți practică actul „predării” la gratuitate, nu e greu de imaginat. Şi totuşi, autorul mizează pe un număr „din ce în ce mai mare”, cum vom vedea.
Cine se interesează, mai departe, de unde vine gândirea reformator-proiectivă marcusiană, se va dumiri lesne citindu-l cu creionul în mână: dintr-o cunoaştere bine pusă la punct a culturii „mari” şi a istoriei matematicii; din raportare creativă la proiectele înaintaşilor; toate astea pe fondul unei pătrunzătoare înțelegeri a prezentului şi cerințelor zilei de mâine. Să le luăm pe rând, cât mai concis.
Începând cu Şcoala Latină de la Cotnari, din secolul al XVI-lea, până azi, în epoca internetului, istoria matematicii la noi subîntinde, după Solomon Marcus, câteva momente de deschidere şi cotitură. Spătarul Nicolae Milescu s-a-nvrednicit a fi primul autor român al unei cărți de matematică. Dimitrie Cantemir avea bineînțeles cultură matematică, dar fiu-său Antioh l-a întrecut cu mult, acesta comunicând fără complexe cu somități în materie din Occident, ca Euler şi Bernoulli. Instituția proiectului nu aflase un sol foarte priincios sub dulcea zare moldavă. Cantemir-tatăl a zis-o, iar profesorul îi citează vorba memorabilă în mai multe ocazii: „pe aceste meleaguri oamenii greu se apucă de ceva, iar când se apucă, se lasă repede.” O citează cumva à rebour, pentru a o contrazice, „animat de dorința de a invalida acest diagnostic”. Istoria însăşi a fost de partea acestei dorințe, cum vom vedea.
„Un proiect educațional transdisciplinar total”
Gh.Asachi demarează la Iaşi, prin înființarea Şcolii Politehnice, un proiect educațional viabil şi azi. Tot atunci, la început de secol XIX, cu eforturi să le zicem titanice şi spirit de sacrificiu demn de un autentic martir al neamului (a se vedea mai la vale), Gh. Lazăr, la Bucureşti, taie din rădăcină monopolul educației în limba greacă şi deschide cale largă învățământului românesc. Solomon Marcus dezvoltă pentru personalitatea şi opera lui Gh. Lazăr o admirație angajantă. Citindu-l nu mai ai nici tu scăpare, consimți, eşti co-părtaş. Faci detectivistică. Te duci, adică, şi la alte surse, să-l descoperi din unghiuri noi pe într-adevăr uimitorul avrigean. E, pentru autorul Rănilor deschise, între predecesorii care i-au impus un model, termen de referință augural. Îi şi consacră o pagină sobru simpatetică: „Gh. Lazăr a venit în Țara Românească în 1816 şi nu a stat decât 6 ani, timp în care şi-a dezvoltat proiectul educațional. Apoi a mai stat un an, dar bolnav. În 1822 se îmbolnăvise şi după un an a murit şi a fost dus înapoi în Avrig, comuna sa natală. Dar în aceşti 6 ani, din 1816 până în 1822, Gh. Lazăr, la acea şcoală de la Sf.Sava, a construit un proiect educațional transdisciplinar total, pe toate disciplinele şi pe toate treptele, de la grădiniță şi până la postuniversitar. S-a văzut că, în primul rând, a venit cu o zestre culturală extraordinară, studiase şi la Cluj şi la Viena şi se interesase de toate disciplinele. Cât a stat în Ardeal, era considerat om al Bisericii şi avea, într-adevăr, o cultură teologică extraordiară. Dar el nu avea numai asta. Îşi făcuse studiile universitare şi pe linie ştiințifică, şi pe matematică, şi pe istorie etc. Când a trecut munții şi a venit la Bucureşti, haina lui de teolog a fost lăsată deoparte şi toată lumea vorbea de inginerul Gh. Lazăr. Ingineria şi matematica erau confundate, oamenii nefăcând o prea mare deosebire între ele. Acțiunea lui Gh. Lazăr a rămas în foarte mare măsură în fază de proiect, pentru că el a murit repede. Însă trebuie să țineți seama de faptul că Ion Heliade Rădulescu a fost discipol al său, la fel şi Simion Marcovici şi o serie întreagă de mari intelectuali români. Tr. Lalescu a înțeles acest lucru. A publicat Trigonometria lui Gh.Lazăr, prima desțelenire a limbajului ştiințific românesc. Mentalitatea dominantă era că limba română este o limbă pentru ciobani, nu o limbă în care să poți să scrii un manual de matematică, de fizică etc. Gh. Lazăr este primul care a atacat această prejudecată. De aceea, valoarea lui are o importanță extraordinară şi pentru limba română.”
Citatul, recunosc că prea lung şi pentru gustul meu, trimite în varii direcții de scotocire (bunăoară, să răsfoieşti Trigonometria lui Lazăr, menționată de mai multe ori cum laudae în textele profesorului, nu ar fi o curiozitate?) până descoperi – pe internet, hélas! – un articol din 1839, când se aniversau 60 de ani de la naşterea cărturarului transilvănean. Articolul, bijuterie publicistică, semnat de Heliade Rădulescu şi intitulat chiar aşa, „Gheorghe Lazăr”, dă ca loc al morții acestuia nu Bucureştiul, ci Avrigul (în text, „Târgul d-afară”, reamintesc, e vechea denumire pentru locația Oborului): „La 1822, Lazăr s-a bolnăvit în Sfântul Sava, apăsat de multe mâhniri şi nenorociri. A scris fraților săi la Avrig să vie să-l vază. Aceştia, sosind în Bucureşti, l-au găsit într-o căscioară la Târgu d-afară, în preajmă unde îmi am casele şi tipografia. L-au ardicat bolnav şi l-au dus în locul naşterii sale. Acolo peste curând şi-a şi dat obştescul sfârşit.” Tot aici, Heliade notează anul 1818 ca an al întemeierii Şcolii Sf. Sava. Ceea ce intensifică admirația noastră pentru performanța reformatorului ardelean de a pre/stabili în doar 4 ani, nu în 6, o schimbare la față totală a educației în Țara Românească. Clar că autorul Rănilor deschise şi-a luat datele despre Lazăr din altă sursă.
Dincolo de acestea, să reținem că Traian Lalescu a editat opera lui Gh. Lazăr. Peste timp, Solomon Marcus însuşi va edita opera lui Traian Lalescu. Filiație grăitoare în sine.
Cuvântul-cheie în această istorie: început
Continuator al lui Gh.Lazăr, după trei sferturi de secol, fuse Spiru Haret. Primul matematician ales de Academia Română, ministru liberal al învățământului cu câteva mandate, Haret rămâne cunoscut în istorie prin izbânda alfabetizării, „într-o țară în care analfabetismul făcea ravagii.”
Proiectul Junimii pornit la 1863 de Titu Maiorescu, deşi axat pe cultura umanistă, este benefic şi pentru dezvoltarea matematicii. Interesant, cum vede Solomon Marcus chestiunea: „Toată şcoala matematică ieşeană se înscrie până la detalii în tradițiile Junimii lui Maiorescu, lucru de care ne dăm seama acum; dar de ce, la timpul lor, oamenii de cultură n-au realizat acest lucru?”. Pentru că erau prea aproape de fenomen, îți vine să spui. Însă profesorul lucrează cu evidențe, nu se joacă nici de data asta cu cuvintele:
„Acest fapt mi se pare simptomatic pentru ruptura care există în cultura română, incapacitatea de comunicare între categorii diverse de oameni de cultură, care rămân prizonieri unui anumit domeniu şi din cauza aceasta plătesc un tribut greu, şi anume o insuficientă înțelegere a semnificațiilor propriilor activități.”
Lămurit că lucrurile nu stau bine! Autorul ilustrează teza de mai sus cu exemplul lui Myller. În atmosfera creată de spiritul Junimii, chiar dacă fără o adeziune publică explicită la acesta, profesorul Alexandru Myller, matematician cu doctorat în Germania, începe în 1905 un proiect marcat de doxa junimistă – „tradiție şi inovație”, „libertate şi ordine”, „local şi universal” – care va propulsa dezvoltarea matematicii la Universitatea din Iaşi şi în România pentru un secol şi mai bine, după părerea lui Marcus. Iată ce face Myller, în formularea autorului nostru: „a reorientat matematica românească spre Germania, întocmai cum a făcut Junimea pentru partea umanistă a culturii; a introdus şi stimulat la Iaşi activitatea de cercetare şi criteriul valorii în promovare, pe baza libertății în cercetare; exact pe coordonatele proiectului maiorescian, Myller a creat la Iaşi Biblioteca şi Seminarul care îi poartă numele, reuşind să aducă la Iaşi cele mai importante cărți şi reviste ale lumii avansate, deschizând astfel spre universalitate matematica românească.”
Chiar dacă nu atât de spectaculos-dramatic ca modelul Gh. Lazăr, este limpede, după Solomon Marcus, că rolul reformator al lui Myller în domeniu a fost de prima mână, excepțional. Va amprenta puternic Bucureştiul şi, după Unire, centrele de frunte ale sistemului universitar matematicesc național. Relația subtil-oțioasă Alexandru Myller – Junimea, reliefarea şi cercetarea ei contextualizată cu multă acribie, constituie una dintre surprizele edificatoare ale acestei cărți.
Myller, cu toată contribuția sa demnă de pomenire, este fireşte istorie datată. „Dar şi în perioada următoare, ştiința românească s-a aflat în cadrele Junimii. Pentru a ne referi la un singur aspect, cel al relației dintre local şi universal, azi cultura românească are în fața ei o mare problemă, insuficienta comunicare cu lumea.”
Am trecut, văd, prea uşor peste Spiru Haret. A nu se înțelege că autorul face la fel. Dimpotrivă, Haret e o prezență constant activă în orizontul de referință al lui Solomon Marcus – inclusiv cu ocazia reeditării recente a operei integrale a acestuia, în 11 volume, vai, fără ecou pe măsură în presa culturală, fapt deplâns de profesor. Flerul său detectivistic pe care l-am ilustrat deunăzi cu un exemplu legat de Eminescu, se vede aici contrariat că nu descoperă, în epocă, dovezi ale comunicării liberalului Haret cu conservatorul (acelaşi) Eminescu. A căutat, zice, şi nu le-a aflat. Nu le-a aflat, putem fi siguri, pentru că nu există. Cu Maiorescu da, sunt câteva mărturii, de stimă, de pe poziții concurențiale, mai degrabă rece. Cum în decembrie curent se comemorează centenarul morții lui Haret, vom reveni asupra subiectului cu acel prilej.
Primele două generații de matematicieni îi au ca lideri pe Spiru Haret şi David Emmanuel, respectiv Țițeica şi Dimitrie Pompeiu. „Generația Spiru Haret este generația întemeietorilor, iar generația Țițeica este generația primilor matematicieni de cursă lungă. Spiru Haret şi David Emmanuel, după teze de doctorat strălucite la Sorbona, s-au dedicat operei educaționale. Aici – spune în continuare profesorul – am să introduc în discuție o noțiune care arată numitorul comun al lui Gh. Lazăr, Spiru Haret, Titu Maiorescu şi Lalescu: toți aceşti oameni au avut conştiința clară că trăiesc o perioadă şi un loc al istoriei în care o serie de lucruri foarte importante trebuie abia începute. Aşadar, cuvântul cheie este început. Era această conştiință, că trebuie să înceapă altceva, deci pe care predecesorii lor nu l-au făcut. Astfel se explică de ce toți aceşti oameni de seamă, Gh. Lazăr, Spiru Haret, Lalescu, au considerat că sunt obligați să aibă un rol în toate privințele.”
Să avansăm încă un pas, mic pentru noi...
Un alt început datează din anii ‘50, când Grigore C. Moisil, dându-şi seama de intrarea într-o nouă eră, a informației, a comunicării electronice, promovează alfabetizarea computațională, cu impact asupra întregii societăți, asupra tuturor profesiilor. Apariția internetului, în anii ‘90, ar fi începutul cel mai recent. Că Solomon Marcus îi acordă toată atenția şi importanța pentru viitorul şcolii, al educației în genere, am arătat în prima parte a comentariului.
Cu această ascendență asumată – Lazăr, Haret, Myller, Lalescu, Moisil – şi certitudinea că proiectul Junimii „se află în plină actualitate”, Solomon Marcus ne apare în Răni deschise (I), ca de altfel în toate demersurile reformatoare, drept un autor de proiect educațional transdisciplinar total, pe toate disciplinele şi pe toate treptele, de la grădiniță şi până la postuniversitar. Întocmai cum descrise domnia sa un ilustru precursor, fondatorul învățământului românesc. Care, la vremea-i, printr-un tur de forță plătit cu sănătatea şi cu viața, demonstrase că se poate. Lazăr s-a stins la 44 de ani. Pe crucea lui de mormânt, din Avrig, e scris un citat de o grație (in)formativă nesfârşită. Citatul îl iau talle qualle din Heliade:
„CITITORULE, ca tine am fost;
ca mine vei fi;
Găteşte-te, dar”
Campania Marcus
Tip reactiv, Solomon Marcus când scrie persuadează, cunoscător neîntrecut al proiectelor înaintaşilor. Aplică în cunoştință de cauză – în continuitate. Şi ne vorbeşte fără să ne plictisească, adesea chiar electrizant, despre un „prezent continuu” al întemeierii faptului cultural, din perspectiva matematicii, pe firul vieților şi creației unor personalități reformatoare în branşă, vizitate mai sus, integrând convingător proiectul pivot al Junimii şi direcția lui Titu Maiorescu, cu urmări manifeste şi azi. Nu cred să existe ieşire în public a profesorului Marcus în care acesta să nu vorbească despre unitatea culturii, dezideratul suprem al vieții sale. Toate cele gândite şi propuse de autor sunt nutrite din comandamentele prezentului (le vom recunoaşte îndată), dar şi, deopotrivă, dintr-un extraordinar simț al valorizării istoriei culturale (cum am arătat). Orizontul, „bătaia” şi anvergura angajamentelor sunt, prin maximalismul şi motivația lor, impresionante:
“La ce se referă proiectele mele: vreau să cred că proiectele mele în ştiință, în cultură, în educație corespund perfect marilor proiecte ale României de azi şi ale lumii contemporane; ceea ce mă stimulează este de fapt conştiința unui mare eşec pe care îl trăim, pe care îl vedem peste tot.”
Viziunea profesorului, livrată aici în termenii unei realități curat catastrofice, nu e dublată, s-a înțeles deja sper, de o atitudine dezabuzat-defetistă, cum te-ai aştepta după o viață de efort constructiv. Constructiv-constructiv, dar deocamdată fără rezultate palpabile – devreme ce societatea chiar înregistrează, o simțim pe pielea noastră, un „mare eşec peste tot”. Reacția lui Solomon Marcus la semnalele alarmante legate de starea învățământului este una de veghe continuă şi „demascare” publică neobosită; profesorul se informează non-stop şi acționează prin toate mijloacele reformatoare de care dispune. Îşi culege datele de peste tot, dinăuntrul şi din afara sistemului educațional, „excentrici” ca Guvernatorul BNR sau reprezentantul Comisiei Europene la Bucureşti, spre exemplu, fiind creditați ca referenți indubitabili. „Chiar în aceste zile – scria profesorul Marcus în martie 2010, în Tribuna învățământului –, Guvernatorul Băncii Naționale a României observă că nu se pot face autostrăzi atâta vreme cât avem probleme cu plata pensiilor; iar plata pensiilor nu va putea fi rezolvată satisfăcător, atâta vreme cât productivitatea muncii rămâne scăzută. Parcă anticipând această declarație şi pentru a o completa, Valentin Lazea, economistul-şef al Băncii Naționale a României, observa, cu câteva zile înainte de declarația Guvernatorului, că «avem o productivitate scăzută, cauzată de deficiențele sistemului de educație.» Tot Valentin Lazea declara atunci că «este un mit că avem o forță de muncă educată, bine calificată; sărăcia nu poate fi eradicată fără îmbunătățirea sistemului educațional.» Jonathan Scheele, fostul reprezentant al Comisiei Europene la Bucureşti, afirma că «integrarea europeană a României urmează să se efectueze în primul rând în terenul educației, dar sistemul românesc de educație este unul învechit.»”
Din 2010, cine spune că lucrurile, în domeniul despre care vorbim, educația, nu s-au agravat? De parcă un profesor ca autorul Rănilor deschise ar vorbi de ani buni, în spațiul public, la pereți…
„Să conving un număr cât mai mare de oameni”. Analogie, poate, frapantă
Energia şi optimismul, vigoarea demersurilor marcusiene, îşi au resursa în procesarea informației reale şi perspectiva punerii în lucru a proiectelor cu bătaie lungă, dar aplicabile, în convingerea autorului, imediat. Întrebarea, de bun simț, pe care o tot evit, dar pe care alți cititori n-au ezitat să o delege acestui comentariu, este aceasta: Fără voință politică, oare cât de realizabilă poate fi o reformă Marcus în România de azi? Gh. Lazăr s-a bucurat de sprijinul unui boier luminat, de meritorie amintire, ca banul C. Bălăceanu, Myller a profitat, în sens larg, de „scenariul Junimii”, Haret de propriile mandate ministeriale, Moisil de susținerea statului (comunist), dar Solomon Marcus? Răspunsul profesorului e teribil. Întreg „tabloul” de mai jos captează esența onest-atroce a Rănilor deschise, într-o stilistică înduioşător de simplă:
„Problema pentru mine a fost atenția asupra unor răni deschise existente în sistemul nostru educațional. Poate vi se va părea că acest scop este modest. Nu, nu e deloc modest. Am observat că foarte mulți dintre colegii mei implicați în sistemul educațional nu văd aceste răni. Nu le diagnostichează ca atare, deci e nevoie mai întâi de această metaforă medicală. E sau nu bolnav sistemul nostru educațional? Şi eu spun că este grav bolnav. Mulți răspund la această întrebare într-un mod liniştitor, la modul că sigur că e loc de mai bine, că întotdeauna aşa a fost, deci mai degrabă un soi de îndemnare la linişte, la pasivitate. În primul rând împotriva acestei stări de lucruri, acestei pasivități simt nevoia să acționez. Să reuşesc să conving un număr cât mai mare de oameni că există în sistemul nostru educațional şi, implicit, în societatea românească răni deschise de o foarte mare gravitate, care se repercutează prin consecințele lor asupra întregii vieți sociale.”
Pulsează un duh mesianic peste tot în retorica lui Solomon Marcus din această carte şi nu numai. Schimbând iarăşi ce e de schimbat – nu aşa, ca în citatul de mai sus, le-a vorbit Apostolul Pavel contemporanilor săi? Nu cu „un număr din ce în ce mai mare” de adepți a lucrat, pledând susținut pentru reforma din temelii a unui „sistem educațional” plin de hibe? Analogia – recunosc, frapantă! –, mi s-a impus, nu atât prin împrejurarea că scriu aceste rânduri în preajma şi după sărbătorile pascale, cât prin viziune, atitudine, chiar limbaj. E drept, acțiunea ilustrului nostru contemporan nu vizează salvarea sufletelor întru viața veşnică, ci – mai modest, totuşi! – reforma mentalităților întru regenerarea corpului social, printr-un program de instruire adecvat noilor imperative ale lumii, ale acestui loc şi acestui timp.
„Necesara acțiune de schimbare.”
În numărul trecut am înşirat rănile despre care vorbeşte profesorul, bună parte dintre ele. Asupra uneia dintre cele mai hidoase şi toxice focusează Solomon Marcus în dese ocazii. E într-adevăr importantă, ne afectează pe toți, cu mic, cu mare, şi mai ales continuu: „Dumneavoastră puteți urmări fenomenul următor: cum arată mass-media în momentul actual. Arată în aşa fel încât pare că poporul român este un popor de infractori şi de aceea vedem că cea mai mare parte a ştirilor se referă la dări în judecată, persoane care sparg bănci, case de schimb, la cei care dau cu toporul în cap nu ştiu cui şi pe urmă se organizează talk-show-uri la televizor şi concluzia este că tot la educație se ajunge.”
Cunoaştem bine.
E bună totuşi la ceva televiziunea şi celelalte mass-media, concede printre rânduri autorul. Nu o spune direct, dar se-nțelege că o altă cale, mai eficace, de lansare şi propagare a proiectelor dsale nu prea există. Care proiecte? Listarea lor în jargon lemnos, de coloratură abstract-utopică, să nu ne păcălească/respingă, pasajuede are, se vede limpede, un extraordinar potențial regenerator:
„Televiziunea, radioul şi presa ne anunță mereu modul în care suntem evaluați de anumite organisme internaționale în domeniul economic, juridic şi financiar; dar e bine să se ştie că o monitorizare similară are loc şi în domeniul educației, cercetării ştiințifice şi creației literar-artistice. Față de mobilitatea crescândă a profesiilor, ar trebui ca şi şcoala şi universitatea să manifeste o flexibilitate asemănătoare,
prin creşterea metabolismului diferitelor discipline predate,
prin multiplicitatea formelor de interacțiune profesor-elev, profesor-student,
prin atenuarea contrastului dintre disciplinele ştiințifice şi cele umaniste,
prin revelarea dimensiunii culturale şi spirituale a ştiinței,
prin atenția acordată unor probleme care nu-şi găsesc locul într-o disciplină anume, cum ar fi cele ecologice, energetice sau computaționale, cele de luptă contra terorismului.” Etc.
Etcaetera însemnând aici conținuturi de cunoaştere, soluții practice, „avertismente” de tipul:
„Ansamblul disciplinelor suferă în şcoală de păcatul de a fi puse în joc «goale şi fără un cuprins.»
Avem în vedere accentul pus pe reguli de operare, pe procedee, în dauna semnificațiilor şi ideilor.
Accentul pus prea mult pe sintaxă, în dauna semanticii.
Acest fapt duce în multe manuale şcolare la o adevărată schizofrenie, semnalată încă în urmă cu decenii.
Iată numai o parte din avertismentele care ne-au determinat să ne angajăm în necesara acțiune de schimbare.”
La 85 de ani, în 2010, autorul nota: „Merg mereu în şcoli, iar un rezultat al vizitelor mele îl puteți vedea în cartea Educația în spectacol (Editura Spandugino, 2009), în care îndeplinesc rolul de protagonist.” Aviz amatorilor, de la vlădică la opincă.
Cu cât scrii mai mult despre acest fabulos „protagonist”, cu atât ai impresia că spui mai puțin. Mă opresc deocamdată aici.
Cum se raportează la istorie autorul Rănilor deschise (Editura Spandugino, vol. I, 2012, 1251 pag.) şi ce impact cultural avu istoria asupra profesorului acad. Solomon Marcus în cei 85 de ani de viață sărbătoriți în 2010, iată un subiect cu adevărat seducător, de schițat – oricât de sumar va arăta schița asta – în rândurile ce urmează. Cartea, doctă cum nu se mai poate, e şi însuflețită, adică de citit şi recitit taman ca o poveste, căci textul pulsează – liber, accesibil –, din referințe la viața/istoria autorului, la istoria matematicii/oamenilor care au dezvoltat matematica, dar şi la istoria „mare”, națională şi universală. Altfel spus, cam pretențios, contextualizarea istoricizantă documentată, clară ca bună ziua, dă corelativul obiectiv al cercetării marcusiene. E fie temă explicită, de conferință, fie procedeu inclus, întrețesut, din scrupul moral şi rost spectacular, în textura discursului, a unei literaturi bazat ştiințifice de recunoscută calitate.
Să recapitulăm: viața sau istoria personală a profesorului Marcus se impune printr-o operă cu ecouri, după un debut problematic, din ce în ce mai puternice în țară şi străinătate. De reținut că vocația de matematician nu i se revelase decât după intrarea în facultate, prin profesori de mare clasă. Această autodescoperire, să-i spunem tardivă, explică oarecum longevitatea excepțională a perioadei active: peste şase decenii de profesorat şi cercetare. O longevitate intensificată, febricitată în anii din urmă, ai maturității creatoare dezlănțuite, nicidecum obosite, epuizate. „Vă mărturisesc – scria profesorul Marcus în 2010 – că mă consternează faptul că foarte mulți oameni obosesc şi se opresc, se retrag la vârsta de 50, 55, 60 de ani şi că se duce o luptă în multe țări ale lumii pentru a nu se avansa vârsta de pensionare dincolo de 60 de ani; mă gândesc cu groază ce s-ar fi întâmplat ca eu să mă fi oprit la vârsta de 60 de ani, în condițiile în care îmi dau seama că abia după această vârstă am dobândit o capacitate de cuprindere net superioară celei anterioare. Faptul că oamenii obosesc atât de repede mi se pare a fi simptomul unui eşec clar, al unui eşec social în primul rând, al unui eşec educațional, şi de aceea îmi investesc atât de mult eforturile în acest domeniu.” Şi necruțătoarea, chiar teribila radiografie psihosocială, totodată crez existențial şi profesiune de credință ale unui veritabil docteur ès-vie/doctor în ale vieții, cum ar spune Basarab Nicolescu, continuă: „…faptul că o parte atât de mare a tineretului pendulează între plictiseală şi distracție, aşa cum se poate vedea uşor din mass-media, iarăşi mi se pare simptomul unui eşec de anvergură. Şi a nu vedea şi a nu recunoaşte aceste lucruri mi se pare scandalos, şi totuşi, am constat că mulți colegi văd în sistemul educațional o stare de normalitate. Iată numai câteva dintre motivele pentru care simt nevoia să reacționez la starea actuală a lucrurilor. Pofta mea de viață este intactă şi doresc să o transmit şi celor din jur.”
O digresiune. Şi din nou, aceeaşi radiografie exactă
Se ştie, dacă încape aici digresiunea, că una dintre „rănile” nou-veniților în literatură după 1990 fuse contestarea în masă a producțiunilor antedecembriste şi raportarea ostentativ-clamoroasă la „idoli” de bătătură recenți. De unde, o falie între generații cum nu s-a mai văzut în literatura română, resimțită ca dureroasă şi alarmantă, „contra naturii” lucrurilor, de – între alții – un spirit onest, structural ataşat normalității, ca G. Dimisianu, într-un articol de referință din România literară. De pe poziția aceleiaşi onestități intelectuale pledează, pentru în fond aceeaşi normalitate ținând de „calmul valorilor”, contra mentalității culturale de respirație scurtă, conjuctural-douămiiistă, şi autorul Rănilor deschise. Numai că la Solomon Marcus, modul de gândire matematic, aplicat integrativ, interdisciplinar, comută accentul de pe o disciplină sau alta pe viața spirituală cu majusculă. „Cultura – spune enciclopedistul postmodern Marcus – este o ştafetă, în care preluăm selectiv achizițiile anterioare şi încercăm să le continuăm. În aceeaşi ştafetă, este normal să-i numim explicit pe cei pe care-i continuăm şi de care ne prevalăm, aşa cum este la fel de normal ca acei care ne continuă pe noi, prin incluziune sau prin distanțare critică, să ne numească în mod explicit.” Încălcarea acestei norme de lucru elementare, în şcoală şi în cercetare, conduce la degringolada sistemului şi la furt intelectual ca-n codru, exploziv, la toate nivelele instructiv-educative, inclusiv cel academic, ministeriabil. „Cauzele acestei explozii – arată profesorul – sunt multiple. Reuşita la anumite examene, obținerea anumitor diplome şi titluri, ocuparea anumitor poziții în profesie, în ierarhia socială au devenit ambiția unui număr tot mai mare de persoane. Dar succesul, în această privință, este condiționat, de cele mai mult ori, de efecturea unor lucrări care pretind competență profesională, talent şi multă muncă. Pe cei mai mulți, educația primită nu i-a antrenat în această direcție. Rezultatul?” Este atât de cunoscut, atât de nociv pentru toată suflarea românească, încât stai pe gânduri dacă se face să-l mediatizezi încă o dată prin prelungirea citatului. Are vreun rost, ne aude – de fapt, pe profesor, îl aude – cineva? Continăm, cu o tristețe deloc metafizică, halucinantul pasaj: „Apare un comerț cu lucrări de gradul I în învățământul preuniversitar, cu lucrări de diplomă universitară, de masterat, cu teze de doctorat. Proliferează lucrări ştiințifice cu mulți autori, dintre care numai unii au contribuit efectiv la elaborarea lor. Unii directori de institute de cercetări devin automat coautori de lucrări ale subalternilor. Tot mai mulți politicieni, oameni de afaceri sau căpătuiți prin tot felul de mijloace doresc să-şi întregească profilul cu un titlu de doctor sau de profesor aşezat înaintea numelui lor. Fenomenul se extinde în domeniul literar-artistic.” Aferim! Ca ilustru aparținător al Uniunii Scriitorilor, indignat de postura abuziv-sumețită a unor „confrați”, „doctorul” acesta – în ale realității! – nu trece cu vederea nimic: „ A fi scriitor! Iată un blazon care face impresie. Observați cât de frecvent apare cuvântul scriitor sub numele unor participanți la diferite emisiuni, în special pe Canalul Cultural al TVR. Dar exact cei care sunt într-adevăr scriitori nu-şi afirmă explicit această calitate.” Radiografie exactă, nimic de zis! Ca să fie şi completă, autorul nu pregetă să-şi pună degetul inclusiv pe „rănile” onor Academiei Române, când şi după cum este cazul.
Elogiu gratuității . Dimitrie Cantemir contrazis de istorie
Din cele câteva direcții de abordare posibile, enunțate la începutul acestui articol, am ales să ne ocupăm în cele ce urmează de istoria matematicii din perspectiva reformelor prin care a trecut până azi. Subiectul sună poate anost, dar veți vedea că nu e. Dimpotrivă, pentru implementarea gândirii proiective marcusiene ne apare vital să ştim de unde vine şi ce vrea.
Caracterul utilitar al acestei “fiice a mitului”, care e matematica, apud Marcus, a prevalat dintotdeauna, fapt văzut de autorul Rănilor deschise ca handicap sistemic major. Declarat învechit, manualul îi apare, păstrând bineînțeles proporțiile, ca odinioară lui Creangă, instrument al unui „curat meşteşug de tâmpenie”, antipatic şi contra-productiv. Ba, e acuzat chiar de inducerea unei gândiri schizofrenice învățăceilor. Însăşi sacrosancta metodă tradițional-didactică a predării se văzu prin reformatorul nostru categoric răsturnată, aş zice chiar „cu fustele-n sus”, nu printr-un hocus-pocus hipnotic-iluminativ, ci prin cercetare atentă şi practică profesorală susținută decenii de-a rândul (sublinierile cu italice îmi aparțin):
„Matematica a pendulat mereu între aceşti doi poli: gratuitate, plăcerea de a face matematică, şi utilitate. Lucrul cel mai interesant şi mai greu de înțeles, care produce eşecul multor manuale şcolare de matematică, e faptul că nu se înțelege că prin ceea ce are matematica mai elocvent în materie de formare a gândirii noastre e mult mai puternică latura gratuității decât latura utilității. Cu cât e mai gratuită, cu atât contribuie mai mult la formarea şi disciplinarea gândirii noastre, a modului nostru de a înțelege lumea.” Câți profesori de mate ştiu asta, şi mai ales câți practică actul „predării” la gratuitate, nu e greu de imaginat. Şi totuşi, autorul mizează pe un număr „din ce în ce mai mare”, cum vom vedea.
Cine se interesează, mai departe, de unde vine gândirea reformator-proiectivă marcusiană, se va dumiri lesne citindu-l cu creionul în mână: dintr-o cunoaştere bine pusă la punct a culturii „mari” şi a istoriei matematicii; din raportare creativă la proiectele înaintaşilor; toate astea pe fondul unei pătrunzătoare înțelegeri a prezentului şi cerințelor zilei de mâine. Să le luăm pe rând, cât mai concis.
Începând cu Şcoala Latină de la Cotnari, din secolul al XVI-lea, până azi, în epoca internetului, istoria matematicii la noi subîntinde, după Solomon Marcus, câteva momente de deschidere şi cotitură. Spătarul Nicolae Milescu s-a-nvrednicit a fi primul autor român al unei cărți de matematică. Dimitrie Cantemir avea bineînțeles cultură matematică, dar fiu-său Antioh l-a întrecut cu mult, acesta comunicând fără complexe cu somități în materie din Occident, ca Euler şi Bernoulli. Instituția proiectului nu aflase un sol foarte priincios sub dulcea zare moldavă. Cantemir-tatăl a zis-o, iar profesorul îi citează vorba memorabilă în mai multe ocazii: „pe aceste meleaguri oamenii greu se apucă de ceva, iar când se apucă, se lasă repede.” O citează cumva à rebour, pentru a o contrazice, „animat de dorința de a invalida acest diagnostic”. Istoria însăşi a fost de partea acestei dorințe, cum vom vedea.
„Un proiect educațional transdisciplinar total”
Gh.Asachi demarează la Iaşi, prin înființarea Şcolii Politehnice, un proiect educațional viabil şi azi. Tot atunci, la început de secol XIX, cu eforturi să le zicem titanice şi spirit de sacrificiu demn de un autentic martir al neamului (a se vedea mai la vale), Gh. Lazăr, la Bucureşti, taie din rădăcină monopolul educației în limba greacă şi deschide cale largă învățământului românesc. Solomon Marcus dezvoltă pentru personalitatea şi opera lui Gh. Lazăr o admirație angajantă. Citindu-l nu mai ai nici tu scăpare, consimți, eşti co-părtaş. Faci detectivistică. Te duci, adică, şi la alte surse, să-l descoperi din unghiuri noi pe într-adevăr uimitorul avrigean. E, pentru autorul Rănilor deschise, între predecesorii care i-au impus un model, termen de referință augural. Îi şi consacră o pagină sobru simpatetică: „Gh. Lazăr a venit în Țara Românească în 1816 şi nu a stat decât 6 ani, timp în care şi-a dezvoltat proiectul educațional. Apoi a mai stat un an, dar bolnav. În 1822 se îmbolnăvise şi după un an a murit şi a fost dus înapoi în Avrig, comuna sa natală. Dar în aceşti 6 ani, din 1816 până în 1822, Gh. Lazăr, la acea şcoală de la Sf.Sava, a construit un proiect educațional transdisciplinar total, pe toate disciplinele şi pe toate treptele, de la grădiniță şi până la postuniversitar. S-a văzut că, în primul rând, a venit cu o zestre culturală extraordinară, studiase şi la Cluj şi la Viena şi se interesase de toate disciplinele. Cât a stat în Ardeal, era considerat om al Bisericii şi avea, într-adevăr, o cultură teologică extraordiară. Dar el nu avea numai asta. Îşi făcuse studiile universitare şi pe linie ştiințifică, şi pe matematică, şi pe istorie etc. Când a trecut munții şi a venit la Bucureşti, haina lui de teolog a fost lăsată deoparte şi toată lumea vorbea de inginerul Gh. Lazăr. Ingineria şi matematica erau confundate, oamenii nefăcând o prea mare deosebire între ele. Acțiunea lui Gh. Lazăr a rămas în foarte mare măsură în fază de proiect, pentru că el a murit repede. Însă trebuie să țineți seama de faptul că Ion Heliade Rădulescu a fost discipol al său, la fel şi Simion Marcovici şi o serie întreagă de mari intelectuali români. Tr. Lalescu a înțeles acest lucru. A publicat Trigonometria lui Gh.Lazăr, prima desțelenire a limbajului ştiințific românesc. Mentalitatea dominantă era că limba română este o limbă pentru ciobani, nu o limbă în care să poți să scrii un manual de matematică, de fizică etc. Gh. Lazăr este primul care a atacat această prejudecată. De aceea, valoarea lui are o importanță extraordinară şi pentru limba română.”
Citatul, recunosc că prea lung şi pentru gustul meu, trimite în varii direcții de scotocire (bunăoară, să răsfoieşti Trigonometria lui Lazăr, menționată de mai multe ori cum laudae în textele profesorului, nu ar fi o curiozitate?) până descoperi – pe internet, hélas! – un articol din 1839, când se aniversau 60 de ani de la naşterea cărturarului transilvănean. Articolul, bijuterie publicistică, semnat de Heliade Rădulescu şi intitulat chiar aşa, „Gheorghe Lazăr”, dă ca loc al morții acestuia nu Bucureştiul, ci Avrigul (în text, „Târgul d-afară”, reamintesc, e vechea denumire pentru locația Oborului): „La 1822, Lazăr s-a bolnăvit în Sfântul Sava, apăsat de multe mâhniri şi nenorociri. A scris fraților săi la Avrig să vie să-l vază. Aceştia, sosind în Bucureşti, l-au găsit într-o căscioară la Târgu d-afară, în preajmă unde îmi am casele şi tipografia. L-au ardicat bolnav şi l-au dus în locul naşterii sale. Acolo peste curând şi-a şi dat obştescul sfârşit.” Tot aici, Heliade notează anul 1818 ca an al întemeierii Şcolii Sf. Sava. Ceea ce intensifică admirația noastră pentru performanța reformatorului ardelean de a pre/stabili în doar 4 ani, nu în 6, o schimbare la față totală a educației în Țara Românească. Clar că autorul Rănilor deschise şi-a luat datele despre Lazăr din altă sursă.
Dincolo de acestea, să reținem că Traian Lalescu a editat opera lui Gh. Lazăr. Peste timp, Solomon Marcus însuşi va edita opera lui Traian Lalescu. Filiație grăitoare în sine.
Cuvântul-cheie în această istorie: început
Continuator al lui Gh.Lazăr, după trei sferturi de secol, fuse Spiru Haret. Primul matematician ales de Academia Română, ministru liberal al învățământului cu câteva mandate, Haret rămâne cunoscut în istorie prin izbânda alfabetizării, „într-o țară în care analfabetismul făcea ravagii.”
Proiectul Junimii pornit la 1863 de Titu Maiorescu, deşi axat pe cultura umanistă, este benefic şi pentru dezvoltarea matematicii. Interesant, cum vede Solomon Marcus chestiunea: „Toată şcoala matematică ieşeană se înscrie până la detalii în tradițiile Junimii lui Maiorescu, lucru de care ne dăm seama acum; dar de ce, la timpul lor, oamenii de cultură n-au realizat acest lucru?”. Pentru că erau prea aproape de fenomen, îți vine să spui. Însă profesorul lucrează cu evidențe, nu se joacă nici de data asta cu cuvintele:
„Acest fapt mi se pare simptomatic pentru ruptura care există în cultura română, incapacitatea de comunicare între categorii diverse de oameni de cultură, care rămân prizonieri unui anumit domeniu şi din cauza aceasta plătesc un tribut greu, şi anume o insuficientă înțelegere a semnificațiilor propriilor activități.”
Lămurit că lucrurile nu stau bine! Autorul ilustrează teza de mai sus cu exemplul lui Myller. În atmosfera creată de spiritul Junimii, chiar dacă fără o adeziune publică explicită la acesta, profesorul Alexandru Myller, matematician cu doctorat în Germania, începe în 1905 un proiect marcat de doxa junimistă – „tradiție şi inovație”, „libertate şi ordine”, „local şi universal” – care va propulsa dezvoltarea matematicii la Universitatea din Iaşi şi în România pentru un secol şi mai bine, după părerea lui Marcus. Iată ce face Myller, în formularea autorului nostru: „a reorientat matematica românească spre Germania, întocmai cum a făcut Junimea pentru partea umanistă a culturii; a introdus şi stimulat la Iaşi activitatea de cercetare şi criteriul valorii în promovare, pe baza libertății în cercetare; exact pe coordonatele proiectului maiorescian, Myller a creat la Iaşi Biblioteca şi Seminarul care îi poartă numele, reuşind să aducă la Iaşi cele mai importante cărți şi reviste ale lumii avansate, deschizând astfel spre universalitate matematica românească.”
Chiar dacă nu atât de spectaculos-dramatic ca modelul Gh. Lazăr, este limpede, după Solomon Marcus, că rolul reformator al lui Myller în domeniu a fost de prima mână, excepțional. Va amprenta puternic Bucureştiul şi, după Unire, centrele de frunte ale sistemului universitar matematicesc național. Relația subtil-oțioasă Alexandru Myller – Junimea, reliefarea şi cercetarea ei contextualizată cu multă acribie, constituie una dintre surprizele edificatoare ale acestei cărți.
Myller, cu toată contribuția sa demnă de pomenire, este fireşte istorie datată. „Dar şi în perioada următoare, ştiința românească s-a aflat în cadrele Junimii. Pentru a ne referi la un singur aspect, cel al relației dintre local şi universal, azi cultura românească are în fața ei o mare problemă, insuficienta comunicare cu lumea.”
Am trecut, văd, prea uşor peste Spiru Haret. A nu se înțelege că autorul face la fel. Dimpotrivă, Haret e o prezență constant activă în orizontul de referință al lui Solomon Marcus – inclusiv cu ocazia reeditării recente a operei integrale a acestuia, în 11 volume, vai, fără ecou pe măsură în presa culturală, fapt deplâns de profesor. Flerul său detectivistic pe care l-am ilustrat deunăzi cu un exemplu legat de Eminescu, se vede aici contrariat că nu descoperă, în epocă, dovezi ale comunicării liberalului Haret cu conservatorul (acelaşi) Eminescu. A căutat, zice, şi nu le-a aflat. Nu le-a aflat, putem fi siguri, pentru că nu există. Cu Maiorescu da, sunt câteva mărturii, de stimă, de pe poziții concurențiale, mai degrabă rece. Cum în decembrie curent se comemorează centenarul morții lui Haret, vom reveni asupra subiectului cu acel prilej.
Primele două generații de matematicieni îi au ca lideri pe Spiru Haret şi David Emmanuel, respectiv Țițeica şi Dimitrie Pompeiu. „Generația Spiru Haret este generația întemeietorilor, iar generația Țițeica este generația primilor matematicieni de cursă lungă. Spiru Haret şi David Emmanuel, după teze de doctorat strălucite la Sorbona, s-au dedicat operei educaționale. Aici – spune în continuare profesorul – am să introduc în discuție o noțiune care arată numitorul comun al lui Gh. Lazăr, Spiru Haret, Titu Maiorescu şi Lalescu: toți aceşti oameni au avut conştiința clară că trăiesc o perioadă şi un loc al istoriei în care o serie de lucruri foarte importante trebuie abia începute. Aşadar, cuvântul cheie este început. Era această conştiință, că trebuie să înceapă altceva, deci pe care predecesorii lor nu l-au făcut. Astfel se explică de ce toți aceşti oameni de seamă, Gh. Lazăr, Spiru Haret, Lalescu, au considerat că sunt obligați să aibă un rol în toate privințele.”
Să avansăm încă un pas, mic pentru noi...
Un alt început datează din anii ‘50, când Grigore C. Moisil, dându-şi seama de intrarea într-o nouă eră, a informației, a comunicării electronice, promovează alfabetizarea computațională, cu impact asupra întregii societăți, asupra tuturor profesiilor. Apariția internetului, în anii ‘90, ar fi începutul cel mai recent. Că Solomon Marcus îi acordă toată atenția şi importanța pentru viitorul şcolii, al educației în genere, am arătat în prima parte a comentariului.
Cu această ascendență asumată – Lazăr, Haret, Myller, Lalescu, Moisil – şi certitudinea că proiectul Junimii „se află în plină actualitate”, Solomon Marcus ne apare în Răni deschise (I), ca de altfel în toate demersurile reformatoare, drept un autor de proiect educațional transdisciplinar total, pe toate disciplinele şi pe toate treptele, de la grădiniță şi până la postuniversitar. Întocmai cum descrise domnia sa un ilustru precursor, fondatorul învățământului românesc. Care, la vremea-i, printr-un tur de forță plătit cu sănătatea şi cu viața, demonstrase că se poate. Lazăr s-a stins la 44 de ani. Pe crucea lui de mormânt, din Avrig, e scris un citat de o grație (in)formativă nesfârşită. Citatul îl iau talle qualle din Heliade:
„CITITORULE, ca tine am fost;
ca mine vei fi;
Găteşte-te, dar”
Campania Marcus
Tip reactiv, Solomon Marcus când scrie persuadează, cunoscător neîntrecut al proiectelor înaintaşilor. Aplică în cunoştință de cauză – în continuitate. Şi ne vorbeşte fără să ne plictisească, adesea chiar electrizant, despre un „prezent continuu” al întemeierii faptului cultural, din perspectiva matematicii, pe firul vieților şi creației unor personalități reformatoare în branşă, vizitate mai sus, integrând convingător proiectul pivot al Junimii şi direcția lui Titu Maiorescu, cu urmări manifeste şi azi. Nu cred să existe ieşire în public a profesorului Marcus în care acesta să nu vorbească despre unitatea culturii, dezideratul suprem al vieții sale. Toate cele gândite şi propuse de autor sunt nutrite din comandamentele prezentului (le vom recunoaşte îndată), dar şi, deopotrivă, dintr-un extraordinar simț al valorizării istoriei culturale (cum am arătat). Orizontul, „bătaia” şi anvergura angajamentelor sunt, prin maximalismul şi motivația lor, impresionante:
“La ce se referă proiectele mele: vreau să cred că proiectele mele în ştiință, în cultură, în educație corespund perfect marilor proiecte ale României de azi şi ale lumii contemporane; ceea ce mă stimulează este de fapt conştiința unui mare eşec pe care îl trăim, pe care îl vedem peste tot.”
Viziunea profesorului, livrată aici în termenii unei realități curat catastrofice, nu e dublată, s-a înțeles deja sper, de o atitudine dezabuzat-defetistă, cum te-ai aştepta după o viață de efort constructiv. Constructiv-constructiv, dar deocamdată fără rezultate palpabile – devreme ce societatea chiar înregistrează, o simțim pe pielea noastră, un „mare eşec peste tot”. Reacția lui Solomon Marcus la semnalele alarmante legate de starea învățământului este una de veghe continuă şi „demascare” publică neobosită; profesorul se informează non-stop şi acționează prin toate mijloacele reformatoare de care dispune. Îşi culege datele de peste tot, dinăuntrul şi din afara sistemului educațional, „excentrici” ca Guvernatorul BNR sau reprezentantul Comisiei Europene la Bucureşti, spre exemplu, fiind creditați ca referenți indubitabili. „Chiar în aceste zile – scria profesorul Marcus în martie 2010, în Tribuna învățământului –, Guvernatorul Băncii Naționale a României observă că nu se pot face autostrăzi atâta vreme cât avem probleme cu plata pensiilor; iar plata pensiilor nu va putea fi rezolvată satisfăcător, atâta vreme cât productivitatea muncii rămâne scăzută. Parcă anticipând această declarație şi pentru a o completa, Valentin Lazea, economistul-şef al Băncii Naționale a României, observa, cu câteva zile înainte de declarația Guvernatorului, că «avem o productivitate scăzută, cauzată de deficiențele sistemului de educație.» Tot Valentin Lazea declara atunci că «este un mit că avem o forță de muncă educată, bine calificată; sărăcia nu poate fi eradicată fără îmbunătățirea sistemului educațional.» Jonathan Scheele, fostul reprezentant al Comisiei Europene la Bucureşti, afirma că «integrarea europeană a României urmează să se efectueze în primul rând în terenul educației, dar sistemul românesc de educație este unul învechit.»”
Din 2010, cine spune că lucrurile, în domeniul despre care vorbim, educația, nu s-au agravat? De parcă un profesor ca autorul Rănilor deschise ar vorbi de ani buni, în spațiul public, la pereți…
„Să conving un număr cât mai mare de oameni”. Analogie, poate, frapantă
Energia şi optimismul, vigoarea demersurilor marcusiene, îşi au resursa în procesarea informației reale şi perspectiva punerii în lucru a proiectelor cu bătaie lungă, dar aplicabile, în convingerea autorului, imediat. Întrebarea, de bun simț, pe care o tot evit, dar pe care alți cititori n-au ezitat să o delege acestui comentariu, este aceasta: Fără voință politică, oare cât de realizabilă poate fi o reformă Marcus în România de azi? Gh. Lazăr s-a bucurat de sprijinul unui boier luminat, de meritorie amintire, ca banul C. Bălăceanu, Myller a profitat, în sens larg, de „scenariul Junimii”, Haret de propriile mandate ministeriale, Moisil de susținerea statului (comunist), dar Solomon Marcus? Răspunsul profesorului e teribil. Întreg „tabloul” de mai jos captează esența onest-atroce a Rănilor deschise, într-o stilistică înduioşător de simplă:
„Problema pentru mine a fost atenția asupra unor răni deschise existente în sistemul nostru educațional. Poate vi se va părea că acest scop este modest. Nu, nu e deloc modest. Am observat că foarte mulți dintre colegii mei implicați în sistemul educațional nu văd aceste răni. Nu le diagnostichează ca atare, deci e nevoie mai întâi de această metaforă medicală. E sau nu bolnav sistemul nostru educațional? Şi eu spun că este grav bolnav. Mulți răspund la această întrebare într-un mod liniştitor, la modul că sigur că e loc de mai bine, că întotdeauna aşa a fost, deci mai degrabă un soi de îndemnare la linişte, la pasivitate. În primul rând împotriva acestei stări de lucruri, acestei pasivități simt nevoia să acționez. Să reuşesc să conving un număr cât mai mare de oameni că există în sistemul nostru educațional şi, implicit, în societatea românească răni deschise de o foarte mare gravitate, care se repercutează prin consecințele lor asupra întregii vieți sociale.”
Pulsează un duh mesianic peste tot în retorica lui Solomon Marcus din această carte şi nu numai. Schimbând iarăşi ce e de schimbat – nu aşa, ca în citatul de mai sus, le-a vorbit Apostolul Pavel contemporanilor săi? Nu cu „un număr din ce în ce mai mare” de adepți a lucrat, pledând susținut pentru reforma din temelii a unui „sistem educațional” plin de hibe? Analogia – recunosc, frapantă! –, mi s-a impus, nu atât prin împrejurarea că scriu aceste rânduri în preajma şi după sărbătorile pascale, cât prin viziune, atitudine, chiar limbaj. E drept, acțiunea ilustrului nostru contemporan nu vizează salvarea sufletelor întru viața veşnică, ci – mai modest, totuşi! – reforma mentalităților întru regenerarea corpului social, printr-un program de instruire adecvat noilor imperative ale lumii, ale acestui loc şi acestui timp.
„Necesara acțiune de schimbare.”
În numărul trecut am înşirat rănile despre care vorbeşte profesorul, bună parte dintre ele. Asupra uneia dintre cele mai hidoase şi toxice focusează Solomon Marcus în dese ocazii. E într-adevăr importantă, ne afectează pe toți, cu mic, cu mare, şi mai ales continuu: „Dumneavoastră puteți urmări fenomenul următor: cum arată mass-media în momentul actual. Arată în aşa fel încât pare că poporul român este un popor de infractori şi de aceea vedem că cea mai mare parte a ştirilor se referă la dări în judecată, persoane care sparg bănci, case de schimb, la cei care dau cu toporul în cap nu ştiu cui şi pe urmă se organizează talk-show-uri la televizor şi concluzia este că tot la educație se ajunge.”
Cunoaştem bine.
E bună totuşi la ceva televiziunea şi celelalte mass-media, concede printre rânduri autorul. Nu o spune direct, dar se-nțelege că o altă cale, mai eficace, de lansare şi propagare a proiectelor dsale nu prea există. Care proiecte? Listarea lor în jargon lemnos, de coloratură abstract-utopică, să nu ne păcălească/respingă, pasajuede are, se vede limpede, un extraordinar potențial regenerator:
„Televiziunea, radioul şi presa ne anunță mereu modul în care suntem evaluați de anumite organisme internaționale în domeniul economic, juridic şi financiar; dar e bine să se ştie că o monitorizare similară are loc şi în domeniul educației, cercetării ştiințifice şi creației literar-artistice. Față de mobilitatea crescândă a profesiilor, ar trebui ca şi şcoala şi universitatea să manifeste o flexibilitate asemănătoare,
prin creşterea metabolismului diferitelor discipline predate,
prin multiplicitatea formelor de interacțiune profesor-elev, profesor-student,
prin atenuarea contrastului dintre disciplinele ştiințifice şi cele umaniste,
prin revelarea dimensiunii culturale şi spirituale a ştiinței,
prin atenția acordată unor probleme care nu-şi găsesc locul într-o disciplină anume, cum ar fi cele ecologice, energetice sau computaționale, cele de luptă contra terorismului.” Etc.
Etcaetera însemnând aici conținuturi de cunoaştere, soluții practice, „avertismente” de tipul:
„Ansamblul disciplinelor suferă în şcoală de păcatul de a fi puse în joc «goale şi fără un cuprins.»
Avem în vedere accentul pus pe reguli de operare, pe procedee, în dauna semnificațiilor şi ideilor.
Accentul pus prea mult pe sintaxă, în dauna semanticii.
Acest fapt duce în multe manuale şcolare la o adevărată schizofrenie, semnalată încă în urmă cu decenii.
Iată numai o parte din avertismentele care ne-au determinat să ne angajăm în necesara acțiune de schimbare.”
La 85 de ani, în 2010, autorul nota: „Merg mereu în şcoli, iar un rezultat al vizitelor mele îl puteți vedea în cartea Educația în spectacol (Editura Spandugino, 2009), în care îndeplinesc rolul de protagonist.” Aviz amatorilor, de la vlădică la opincă.
Cu cât scrii mai mult despre acest fabulos „protagonist”, cu atât ai impresia că spui mai puțin. Mă opresc deocamdată aici.