Note din lăuntru
G. Pienescu
CORVOADA GINGA?Ă V
Articol publicat în ediția Viața Românească 5-6 /2012
Trecând îngerul poeziei printre noi ?i dezlegându-mi graiul, i-am spus poetului pe scurt ?i în termeni convenționali intenția editurii de a transforma în carte tabletele din mapa pe care o pusesem din nou pe masă ?i lângă care rânduisem a doua oară creioanele mele bine ascuțite, radiera, ascuțitoarea ?i stiloul (pe atunci nu existau, în România, pixuri), carnetul cu note redacționale ?i paginile cu “observațiile”, “recomandările” ?i dispozițiile cenzorilor. După prezentare – inutilă, desigur, de vreme ce nu mă îndoiam că fusese substanțial informat de “sarcina” pe care o primise editura –, i-am întins, peste masă, “cuprinsul” ?i pagina pe care erau înscrise titlurile publicațiilor periodice ?i ale cărților de unde extrăsesem tabletele. “Cuprinsul” nu l-a preocupat – o privire fugitivă ?i atât –, dar, restituindu-mi-l, m-a întrebat cu alt ton decât cel cu care mă vestise că a trecut un înger printre noi ?i m-a binecuvântat, cu un ton sec, în care – iară?i m-a surprins – vibra discret o curiozitate interesată:
– Dumneata l-ai alcătuit?
– În parte, am răspuns, zicându-mi că tot “în parte” îl alcătuise ?i cenzura.
– În care parte? m-a întrebat iară?i, privindu-mă atent, cu oarecare uimire severă.
– În partea care nu se vede.
Amintindu-mi acum acel episod, tonul celei de-a doua întrebări ?i căutătura lui de-atunci, mă întreb dacă nu cumva va fi crezut că vreau să par un tânăr prea îndrăzneț – cum mă văzuse că nu sînt –, prea?tiutor ?i preapriceput, autor al antologiei.
– ?i care-i partea care nu se vede? a continuat să mă întrebe, cu acela?i ton ?i cu aceea?i căutătură.
Simțind că e gata să se deschidă între mine ?i el, dintr-o vorbă spusă pe negândite, cu subînțelesuri, un spațiu al neîncrederii în “adversul” său – stăteam față-n față, fiecare la câte un capăt al mesei (acum surâd, amintindu-mi vanitatea mea de-atunci ?i spaima ei de o secundă) –, i-am povestit, foarte pe scurt, istoria culegerii alcătuite de mine, de vreo ?apte-opt sute de pagini, destăinuindu-i că mapa de pe masă cuprinde antologia stabilită de mai-marii din editură ?i din afara editurii.
A adăugat la vorbele rostite de mine:
– Să-i zicem mai bine Pagini din trecut. ?i nu-i mai spune antologie, ci colecție.
S-a uitat însă mai atent la pagina cu titlurile revistelor ?i cărților de unde adunasem tabletele. Publicațiile menționate nu erau multe (Facla, Seara, Cronica, Hiena, Bilete de papagal, Adevărul literar ?i artistic, Revista Fundațiilor – dar fără adjectivul “Regale”, interzis de cenzură –, Informația zilei, iar din cărți, numai două, Poarta Neagră ?i Tablete din Țara de Kuty, edițiile din 1930 ?i 1933).
Uitându-mi-se-n ochi rece, scrutător:
– Ai citit dumneata toate revistele astea?
În tonul întrebării mi s-a părut, o clipă, că deslu?esc intenția unei ironii, ?i nedorind să-i ofer pretextul rostirii ei, am răspuns simplu:
– Da.
Nu ?tiu dacă atunci, imediat, m-a crezut – a?a cum doream –, sau nu m-a crezut. Iar altădată, în convorbirile noastre ulterioare, nu ne-am întors la “subiectul” Pagini din trecut ?i la circumstanțele lui.
El tăcând, am început să-i transmit observațiile mele despre gre?elile tipografice din reviste ?i din ziare, gre?eli certe (unele), incerte (altele). Pe câteva le nimerisem, dar altele câteva s-au dovedit a fi doar părelnice, datorându-se unor cuvinte aproape ilizibile în publicații, din cauza uzurii paginilor (în Facla, Hiena, Adevărul literar ?i artistic), ori neatenției copistului când copiasem textele (am găsit ?i câteva asemenea gre?eli –“urechea te minte ?i ochiul te-n?eală”), grabei cu care lucraseră colegele mele dactilografe ?i corectoare (“stimulate” de numărul mare de pagini pe care trebuiau să le dovedească într-un timp foarte scurt) ?i mai cu seamă scrisului meu greu descifrabil.
Intrând în miezul misiei editoriale cu care fusesem trimis în Mărți?or, i-am expus poetului pretențiile cenzorilor. Îmi pregătisem “discursul” ?i probabil că expunerea mea avea un oarecare iz academic, de vreme ce m-a întrerupt spunându-mi:
– Nu vrei să trecem mai departe?
“Mai departe” erau exemplele. Nu-mi aduc aminte dacă i-am cerut ori nu i-am cerut voie să-i citesc tabletele care “trebuiau” să fie eliminate (lui Tudor Arghezi nu-i plăcea să-i fie citite în auz scrisele proprii, dar această ne-plăcere am aflat-o ulterior, chiar de la el), însă n-am uitat că nu mi-a întrerupt citirea câtorva tablete, dictându-mi unele modificări ?i cerându-mi să elimin, după ce i le-am citit, pamfletele anticlericale Konon episcopul, Arhiereul Sofronie Craioveanu, Doi epscopi noi ?.a., incluse de mine în “cuprinsul” Tabletelor. Deci pot să afirm că în dimineața aceea din aprilie 1954, ne-am ajutat prima oară, în colaborarea noastră la corvoada ginga?ă, cu citirea à haute voix, “metodă” totuşi acceptată de Tudor Arghezi ?i folosită cu regularitate de-a lungul a 13 ani, pentru că în vremea bejeniei (1948-1954), după cum destăinuie?te Baruțu Arghezi în cartea sa, Înaintea uitării (ed.cit., p.91), poetul pierduse vederea la un ochi, iar cu celălalt vedea “numai pe sfert”. ?i am folosit această “metodă” până în ziua de 9 iulie 1967. Eu, “citețul” (cum m-a numit el), citeam cu glas, în auzul lui, textele ce urmau să intre în Scrieri ori într-alte cărți, iar el îmi dicta modificările considerate necesare, pe care eu le notam pe paginile colecției mele manuscrise de proze sau pe paginile dactilografiate, adăugându-le ?i observațiile tangențiale privind conjunctura ?i, uneori, personajele vizate. Cine va trudi la redactarea ediției de opere complete ale lui Tudor Arghezi – ediție academică, deci cu variante ?i adnotări – î?i va da seama, confruntând textele din Scrieri cu cele din publicațiile periodice ?i din cărțile argheziene apărute până în 1960, că metafora corvoada ginga?ă nu a fost formală, ci că ?i poetul ?i redactorul responsabil (îndeosebi al volumelor 1-25) s-au străduit cu con?tiinciozitate ?i cu iubire să stabilească ultima formă a textelor citite ?i ascultate.
În aceea?i dimineață din aprilie 1954, Tudor Arghezi a acceptat să facă două modificări din multele cerute de cenzori. Una, în tableta antiliberală Visul Maicii Domnului politic, care a deranjat inteligența cenzorială prin formularea: “…cititorul sănătos la minte ?i cu dragoste față de partid” pentru că se putea întelege că e vorba de Partidul Muncitoresc Român. Tudor Arghezi a modificat formularea interpretabilă în: “…față de partidul liberal”, precizare superfluă, dar necesară pentru a obține viza de imprimare a cenzurii. Tableta a rămas, în carte, cu titlul Visul Maicii Domnului politic, titlu ce, după “propunerea” cenzurii, trebuia schimbat. Ca să ocolesc această pretenție stupidă, am folosit un ?iretlic obi?nuit în relațiile redacției V.M.L. cu D.G.P.T. Am schimbat titlul “neplăcut” al textului respectiv cu unul neutru, Tabletă, ?i astfel am obținut viza de publicare. Dar în corectura pe care am dat “bunul de tipar”, am înlocuit titlul neutru cu titlul originar, Visul Maicii Domnului politic, care a ?i apărut în Pagini din trecut (1955), unde nu a mai “deranjat” sensibilitatea cenzorului, pentru că de obicei cenzorii nu mai citeau textele cărora le dăduseră viza de imprimare. Totu?i, uneori se întâmpla ca vreun mărgina? vigilent să sesizeze “forurile”, ?i atunci urmau sancțiunile, începând cu desfacerea contractului de muncă. O altă modificare cerută de cenzură ?i acceptată fără discuție a fost eliminarea unei sintagme din tableta Un om providențial. Zice personajul “providențial”: “Sînt, pot să spun, omul care nu se teme nici de Kemal, nici de Stalin, nici de Mussolini”. Sintagma eliminată a fost, evident, “nici de Stalin”. Eliminarea impusă nu a fost marcată, în dactilogramă ?i deci nici în carte prin semnul convențional […], neadmis, la vremea respectivă, de cenzură. Într-alte ediții, autorii lor au înlocuit cu de la ei putere sintagma “nici de Stalin” cu sintagma “nici de Hitler”. Deci la editarea operelor complete argheziene această omisiune, sintagma înlocuitoare, precum ?i altele asemenea lor, impuse de cenzură ?i de “cenzorii voluntari” – existau asemenea specimene bipede –, vor trebui să fie înlocuite cu textele omise ori înlocuite, misiune aparent dificilă în absența notelor D.G.P.T., dar care va putea fi corect îndeplinită dacă editorul va fi foarte bine informat asupra epocii ?i asupra devenirii ediției Tudor Arghezi, Scrieri.
Prima zi de colaborare la corvoada ginga?ă a Paginilor din trecut a durat puțin, doar vreo două ceasuri, de vreme ce la orele 13,30 ie?eam pe poarta Mărți?orului. Până acolo am fost însoțit de bunăvoința lui Tudor Arghezi. Cam pe la jumătatea drumului dintre cele două garduri paralele, poetul s-a oprit ?i, sprijinindu-se în baston, m-a întrebat dacă am dat, în bertiionajele mele peste un pamflet al său împotriva lui Neli (N.D.Cocea), pamflet provocat aparent de un articol deloc respectuos publicat de N. D. Cocea la moartea reginei Elisabeta. I-am răspuns – recunosc, cu oarecare orgolioasă sfială (dacă se poate admite o asemenea mixtură...), că da, dădusem peste pamfletul său împotriva lui Cocea, în Cronica. Dar nu numai, ci ?i peste replica lui Cocea în Facla.
M-a întrebat:
– Poți să mi le aduci până la sfâr?itul lunii?
Nu ?tiu câte zile mai erau până la sfâr?itul lunii, dar țin minte că am răspuns cu plăcerea copilărească a elevului nesurprins de tema extemporalului:
– Vi le pot aduce poimâine, dactilografiate.
– Dar cum?! Dumneata ai Cronica ?i Facla acasă?!
– Nu, am răspuns, dar am copiat, din cele două reviste, ?i pamfletul dumneavoastră, ?i replica lui Cocea. Îmi trebuie deci numai o zi ca să vi le pot aduce dactilografiate.
Ne-am despărțit la poartă, ?i peste două zile i-am înmânat, tot în Mărți?or, o mapă cuprinzând cele două pamflete: Pentru Cocea, pur ?i simplu, semnat T. Arghezi, ?i replica Nu pentru Arghezi, ci pentru mine, semnată N. D. Cocea.
Timp de vreo trei-patru zile (în absența “jurnalului” ediției Scrieri, mă feresc să mai fac precizări din memorie, cum din păcate am mai făcut), am discutat cu poetul celelalte pretenții cenzoriale, de tipul celor citate mai sus, privind eliminările din tablete ?i modificările de cuvinte, sintagme, fraze, alineate etc. Cu excepția celor două modificări citate, toate celelalte pretenții ale D.G.P.T. ?i ale „cenzorilor voluntari” au fost respinse.
Într-o zi ne-am oprit mai mult asupra pamfletului Omul cu ochii vineți. Pamfletul nu era semnat nici I. N. Theodorescu, I. N. Theodorescu-Arghezi, nici T. Arghezi, nici cu inițialele I. N. T. sau T. A., nici cu criptonime (Block, Block-Notes ?.a.), ci “Facla”, deci cu titlul revistei unde apăruse, revistă “socialistă vehementă”, de orientare quasi-anarhistă, susținută îndeosebi de talentele lui N. D. Cocea ?i Tudor Arghezi.
Din 1912, când fusese tipărit prima oară, ?i până în 1954, când l-am inclus în textele dactilografiate ale colecției Tablete (devenită Pagini din trecut), ?i când am pă?it prima oară peste pragul Mărți?orului, acest pamflet îi fusese atribuit, fără nicio ezitare, lui N. D. Cocea, posesor ?i el, ca ?i amicul său, I. N. Theodorescu-Arghezi, al unei ascuțite penițe de pamfletar. Mie, însă, citirea ?i recitirea mai multor numere din Facla – revistă a cărei colecție (incompletă) mi-o dăruise bunicul meu, preotul-paroh Mihai Pienescu –, cuvintele, succesiunea lor ?i felul în care le sînt întrețesute înțelesurile, subînțelesurile ?i nuanțele, structura frazelor, suita ?i modulația lor în pamfletul Omul cu ochii vineți, ale cărui calități stilistice le-am comparat cu cele din pamfletele cu adresă indirectă sau voalată semnate Tudor Arghezi, în anul 1912 ?i în anii următori, ?i cu cele semnate de N. D. Cocea, în 1912 ?i în anii imediat următori, tot în Facla, al cărui condei prefera numirea, indicarea adversarului vizat, m-au condus la identificarea “proprietarului literar” al pamfletului ascuns subt pseudonimul colectiv “Facla”. El nu putea fi altcineva decât Tudor Arghezi, de?i atitudinea lui antimonarhică din 1912 nu se potrivea deloc cu atitudinea sa de mai târziu, de respect față de Regina Elisabeta ?i de prețuire motivată a domniei Regelui Carol I, lăudat în ziarul Seara, ziar pe care Tudor Arghezi îl conduce, ca redactor-?ef, între 21 martie 1913 ?i 18 octombrie 1914, ?i din revista Cronica, condusă, împreună cu Gala Galaction, între 12 ianuarie 1915 ?i 3 iulie 1916, când revista î?i încetează apariția.
Eram sigur că pamfletul Omul cu ochii vineți este scris de Tudor Arghezi. Dar ?i această certitudine, ca ?i multe altele din certitudinile mele era subminată de diavolul benefic al îndoielii. Aveam deci nevoie, în absența unei alte judicioase opinii identice, de mărturia autorului.
Spunându-i că-i atribui pamfletul ?i susținându-mi, sau, mai bine zis, încercând să-mi susțin certitudinea cu argumente filologice extrase din compararea textelor, după vreo câteva minute discursive, mi-am întrerupt brusc perorația quasi-?tiințifică, intimidat de privirea lui, în care strălucea o scânteie de ironie cordială, după cum tot cordial a fost ?i tonul întrebării:
– De ce folose?ti dumneata asemenea bertiionaje? De ce nu m-ai întrebat pe mine, direct, dacă sînt sau nu autorul pamfletului? Dacă m-ai fi întrebat, ți-a? fi spus că da, eu l-am scris, dar că a?a era înțelegerea noastră, a lui Toma Dragu, a lui Neli ?i a mea: ca fiecare din noi să semneze articolele principale, care priveau instituțiile sau îi priveau pe oamenii politici, cu pseudonimul “Facla”.
Venind vorba despre pseudonimul “Facla”, poate că se potrive?te să adaug că, întrebându-l uneori, la începuturile colaborării noastre, dacă ?i-a semnat ?i cu alte pseudonime ori cu criptonime tabletele ?i primind răspunsuri negative, ca să-l determin, totu?i, să-mi confirme sau să-mi infirme atribuirile ipotetice, am folosit o stratagemă din gama bertiionajelor. Nu-l mai întrebam dacă el este autorul unuia sau altuia din textele atribuite, semnate tot cu pseudonime ori cu criptonime, ci îi citeam textul respectiv. ?i adeseori, ascutându-l ?i eventual corectându-l, îmi relata pretextul lui, circumstanța în care îl scrisese ?i consecințele – dacă textul avusese consecințe.
Evident, nici pentru realitatea acestor momente ?i nici pentru cuvintele rostite de Tudor Arghezi nu am “acoperire în documente”, cum îmi pretind ni?te „amici” cam neajutorați ?i cărora le place să-?i conjuge incapacitățile. Mai întâi pentru că în “?edințele” de lucru ale lui Tudor Arghezi cu mine ?i cu textele lui nu foloseam nici aparate de filmat sau de fotografiat, nici magnetofon. Dacă, în timpul convorbirilor cu el a? fi utilizat vreuna dintre aceste ustensile, îngerul poeziei nu ar fi trecut niciodată printre noi. Însă bertiionajele folosite pentru confirmarea sau infirmarea atribuirilor ipotetice ale textelor nesemnate cu pseudonimul clasic m-au ajutat să trec cu bine câteva teste ale încrederii poetului în auxiliarul său ?i în redactorul responsabil al cărților sale.
– Dumneata l-ai alcătuit?
– În parte, am răspuns, zicându-mi că tot “în parte” îl alcătuise ?i cenzura.
– În care parte? m-a întrebat iară?i, privindu-mă atent, cu oarecare uimire severă.
– În partea care nu se vede.
Amintindu-mi acum acel episod, tonul celei de-a doua întrebări ?i căutătura lui de-atunci, mă întreb dacă nu cumva va fi crezut că vreau să par un tânăr prea îndrăzneț – cum mă văzuse că nu sînt –, prea?tiutor ?i preapriceput, autor al antologiei.
– ?i care-i partea care nu se vede? a continuat să mă întrebe, cu acela?i ton ?i cu aceea?i căutătură.
Simțind că e gata să se deschidă între mine ?i el, dintr-o vorbă spusă pe negândite, cu subînțelesuri, un spațiu al neîncrederii în “adversul” său – stăteam față-n față, fiecare la câte un capăt al mesei (acum surâd, amintindu-mi vanitatea mea de-atunci ?i spaima ei de o secundă) –, i-am povestit, foarte pe scurt, istoria culegerii alcătuite de mine, de vreo ?apte-opt sute de pagini, destăinuindu-i că mapa de pe masă cuprinde antologia stabilită de mai-marii din editură ?i din afara editurii.
A adăugat la vorbele rostite de mine:
– Să-i zicem mai bine Pagini din trecut. ?i nu-i mai spune antologie, ci colecție.
S-a uitat însă mai atent la pagina cu titlurile revistelor ?i cărților de unde adunasem tabletele. Publicațiile menționate nu erau multe (Facla, Seara, Cronica, Hiena, Bilete de papagal, Adevărul literar ?i artistic, Revista Fundațiilor – dar fără adjectivul “Regale”, interzis de cenzură –, Informația zilei, iar din cărți, numai două, Poarta Neagră ?i Tablete din Țara de Kuty, edițiile din 1930 ?i 1933).
Uitându-mi-se-n ochi rece, scrutător:
– Ai citit dumneata toate revistele astea?
În tonul întrebării mi s-a părut, o clipă, că deslu?esc intenția unei ironii, ?i nedorind să-i ofer pretextul rostirii ei, am răspuns simplu:
– Da.
Nu ?tiu dacă atunci, imediat, m-a crezut – a?a cum doream –, sau nu m-a crezut. Iar altădată, în convorbirile noastre ulterioare, nu ne-am întors la “subiectul” Pagini din trecut ?i la circumstanțele lui.
El tăcând, am început să-i transmit observațiile mele despre gre?elile tipografice din reviste ?i din ziare, gre?eli certe (unele), incerte (altele). Pe câteva le nimerisem, dar altele câteva s-au dovedit a fi doar părelnice, datorându-se unor cuvinte aproape ilizibile în publicații, din cauza uzurii paginilor (în Facla, Hiena, Adevărul literar ?i artistic), ori neatenției copistului când copiasem textele (am găsit ?i câteva asemenea gre?eli –“urechea te minte ?i ochiul te-n?eală”), grabei cu care lucraseră colegele mele dactilografe ?i corectoare (“stimulate” de numărul mare de pagini pe care trebuiau să le dovedească într-un timp foarte scurt) ?i mai cu seamă scrisului meu greu descifrabil.
Intrând în miezul misiei editoriale cu care fusesem trimis în Mărți?or, i-am expus poetului pretențiile cenzorilor. Îmi pregătisem “discursul” ?i probabil că expunerea mea avea un oarecare iz academic, de vreme ce m-a întrerupt spunându-mi:
– Nu vrei să trecem mai departe?
“Mai departe” erau exemplele. Nu-mi aduc aminte dacă i-am cerut ori nu i-am cerut voie să-i citesc tabletele care “trebuiau” să fie eliminate (lui Tudor Arghezi nu-i plăcea să-i fie citite în auz scrisele proprii, dar această ne-plăcere am aflat-o ulterior, chiar de la el), însă n-am uitat că nu mi-a întrerupt citirea câtorva tablete, dictându-mi unele modificări ?i cerându-mi să elimin, după ce i le-am citit, pamfletele anticlericale Konon episcopul, Arhiereul Sofronie Craioveanu, Doi epscopi noi ?.a., incluse de mine în “cuprinsul” Tabletelor. Deci pot să afirm că în dimineața aceea din aprilie 1954, ne-am ajutat prima oară, în colaborarea noastră la corvoada ginga?ă, cu citirea à haute voix, “metodă” totuşi acceptată de Tudor Arghezi ?i folosită cu regularitate de-a lungul a 13 ani, pentru că în vremea bejeniei (1948-1954), după cum destăinuie?te Baruțu Arghezi în cartea sa, Înaintea uitării (ed.cit., p.91), poetul pierduse vederea la un ochi, iar cu celălalt vedea “numai pe sfert”. ?i am folosit această “metodă” până în ziua de 9 iulie 1967. Eu, “citețul” (cum m-a numit el), citeam cu glas, în auzul lui, textele ce urmau să intre în Scrieri ori într-alte cărți, iar el îmi dicta modificările considerate necesare, pe care eu le notam pe paginile colecției mele manuscrise de proze sau pe paginile dactilografiate, adăugându-le ?i observațiile tangențiale privind conjunctura ?i, uneori, personajele vizate. Cine va trudi la redactarea ediției de opere complete ale lui Tudor Arghezi – ediție academică, deci cu variante ?i adnotări – î?i va da seama, confruntând textele din Scrieri cu cele din publicațiile periodice ?i din cărțile argheziene apărute până în 1960, că metafora corvoada ginga?ă nu a fost formală, ci că ?i poetul ?i redactorul responsabil (îndeosebi al volumelor 1-25) s-au străduit cu con?tiinciozitate ?i cu iubire să stabilească ultima formă a textelor citite ?i ascultate.
În aceea?i dimineață din aprilie 1954, Tudor Arghezi a acceptat să facă două modificări din multele cerute de cenzori. Una, în tableta antiliberală Visul Maicii Domnului politic, care a deranjat inteligența cenzorială prin formularea: “…cititorul sănătos la minte ?i cu dragoste față de partid” pentru că se putea întelege că e vorba de Partidul Muncitoresc Român. Tudor Arghezi a modificat formularea interpretabilă în: “…față de partidul liberal”, precizare superfluă, dar necesară pentru a obține viza de imprimare a cenzurii. Tableta a rămas, în carte, cu titlul Visul Maicii Domnului politic, titlu ce, după “propunerea” cenzurii, trebuia schimbat. Ca să ocolesc această pretenție stupidă, am folosit un ?iretlic obi?nuit în relațiile redacției V.M.L. cu D.G.P.T. Am schimbat titlul “neplăcut” al textului respectiv cu unul neutru, Tabletă, ?i astfel am obținut viza de publicare. Dar în corectura pe care am dat “bunul de tipar”, am înlocuit titlul neutru cu titlul originar, Visul Maicii Domnului politic, care a ?i apărut în Pagini din trecut (1955), unde nu a mai “deranjat” sensibilitatea cenzorului, pentru că de obicei cenzorii nu mai citeau textele cărora le dăduseră viza de imprimare. Totu?i, uneori se întâmpla ca vreun mărgina? vigilent să sesizeze “forurile”, ?i atunci urmau sancțiunile, începând cu desfacerea contractului de muncă. O altă modificare cerută de cenzură ?i acceptată fără discuție a fost eliminarea unei sintagme din tableta Un om providențial. Zice personajul “providențial”: “Sînt, pot să spun, omul care nu se teme nici de Kemal, nici de Stalin, nici de Mussolini”. Sintagma eliminată a fost, evident, “nici de Stalin”. Eliminarea impusă nu a fost marcată, în dactilogramă ?i deci nici în carte prin semnul convențional […], neadmis, la vremea respectivă, de cenzură. Într-alte ediții, autorii lor au înlocuit cu de la ei putere sintagma “nici de Stalin” cu sintagma “nici de Hitler”. Deci la editarea operelor complete argheziene această omisiune, sintagma înlocuitoare, precum ?i altele asemenea lor, impuse de cenzură ?i de “cenzorii voluntari” – existau asemenea specimene bipede –, vor trebui să fie înlocuite cu textele omise ori înlocuite, misiune aparent dificilă în absența notelor D.G.P.T., dar care va putea fi corect îndeplinită dacă editorul va fi foarte bine informat asupra epocii ?i asupra devenirii ediției Tudor Arghezi, Scrieri.
Prima zi de colaborare la corvoada ginga?ă a Paginilor din trecut a durat puțin, doar vreo două ceasuri, de vreme ce la orele 13,30 ie?eam pe poarta Mărți?orului. Până acolo am fost însoțit de bunăvoința lui Tudor Arghezi. Cam pe la jumătatea drumului dintre cele două garduri paralele, poetul s-a oprit ?i, sprijinindu-se în baston, m-a întrebat dacă am dat, în bertiionajele mele peste un pamflet al său împotriva lui Neli (N.D.Cocea), pamflet provocat aparent de un articol deloc respectuos publicat de N. D. Cocea la moartea reginei Elisabeta. I-am răspuns – recunosc, cu oarecare orgolioasă sfială (dacă se poate admite o asemenea mixtură...), că da, dădusem peste pamfletul său împotriva lui Cocea, în Cronica. Dar nu numai, ci ?i peste replica lui Cocea în Facla.
M-a întrebat:
– Poți să mi le aduci până la sfâr?itul lunii?
Nu ?tiu câte zile mai erau până la sfâr?itul lunii, dar țin minte că am răspuns cu plăcerea copilărească a elevului nesurprins de tema extemporalului:
– Vi le pot aduce poimâine, dactilografiate.
– Dar cum?! Dumneata ai Cronica ?i Facla acasă?!
– Nu, am răspuns, dar am copiat, din cele două reviste, ?i pamfletul dumneavoastră, ?i replica lui Cocea. Îmi trebuie deci numai o zi ca să vi le pot aduce dactilografiate.
Ne-am despărțit la poartă, ?i peste două zile i-am înmânat, tot în Mărți?or, o mapă cuprinzând cele două pamflete: Pentru Cocea, pur ?i simplu, semnat T. Arghezi, ?i replica Nu pentru Arghezi, ci pentru mine, semnată N. D. Cocea.
Timp de vreo trei-patru zile (în absența “jurnalului” ediției Scrieri, mă feresc să mai fac precizări din memorie, cum din păcate am mai făcut), am discutat cu poetul celelalte pretenții cenzoriale, de tipul celor citate mai sus, privind eliminările din tablete ?i modificările de cuvinte, sintagme, fraze, alineate etc. Cu excepția celor două modificări citate, toate celelalte pretenții ale D.G.P.T. ?i ale „cenzorilor voluntari” au fost respinse.
Într-o zi ne-am oprit mai mult asupra pamfletului Omul cu ochii vineți. Pamfletul nu era semnat nici I. N. Theodorescu, I. N. Theodorescu-Arghezi, nici T. Arghezi, nici cu inițialele I. N. T. sau T. A., nici cu criptonime (Block, Block-Notes ?.a.), ci “Facla”, deci cu titlul revistei unde apăruse, revistă “socialistă vehementă”, de orientare quasi-anarhistă, susținută îndeosebi de talentele lui N. D. Cocea ?i Tudor Arghezi.
Din 1912, când fusese tipărit prima oară, ?i până în 1954, când l-am inclus în textele dactilografiate ale colecției Tablete (devenită Pagini din trecut), ?i când am pă?it prima oară peste pragul Mărți?orului, acest pamflet îi fusese atribuit, fără nicio ezitare, lui N. D. Cocea, posesor ?i el, ca ?i amicul său, I. N. Theodorescu-Arghezi, al unei ascuțite penițe de pamfletar. Mie, însă, citirea ?i recitirea mai multor numere din Facla – revistă a cărei colecție (incompletă) mi-o dăruise bunicul meu, preotul-paroh Mihai Pienescu –, cuvintele, succesiunea lor ?i felul în care le sînt întrețesute înțelesurile, subînțelesurile ?i nuanțele, structura frazelor, suita ?i modulația lor în pamfletul Omul cu ochii vineți, ale cărui calități stilistice le-am comparat cu cele din pamfletele cu adresă indirectă sau voalată semnate Tudor Arghezi, în anul 1912 ?i în anii următori, ?i cu cele semnate de N. D. Cocea, în 1912 ?i în anii imediat următori, tot în Facla, al cărui condei prefera numirea, indicarea adversarului vizat, m-au condus la identificarea “proprietarului literar” al pamfletului ascuns subt pseudonimul colectiv “Facla”. El nu putea fi altcineva decât Tudor Arghezi, de?i atitudinea lui antimonarhică din 1912 nu se potrivea deloc cu atitudinea sa de mai târziu, de respect față de Regina Elisabeta ?i de prețuire motivată a domniei Regelui Carol I, lăudat în ziarul Seara, ziar pe care Tudor Arghezi îl conduce, ca redactor-?ef, între 21 martie 1913 ?i 18 octombrie 1914, ?i din revista Cronica, condusă, împreună cu Gala Galaction, între 12 ianuarie 1915 ?i 3 iulie 1916, când revista î?i încetează apariția.
Eram sigur că pamfletul Omul cu ochii vineți este scris de Tudor Arghezi. Dar ?i această certitudine, ca ?i multe altele din certitudinile mele era subminată de diavolul benefic al îndoielii. Aveam deci nevoie, în absența unei alte judicioase opinii identice, de mărturia autorului.
Spunându-i că-i atribui pamfletul ?i susținându-mi, sau, mai bine zis, încercând să-mi susțin certitudinea cu argumente filologice extrase din compararea textelor, după vreo câteva minute discursive, mi-am întrerupt brusc perorația quasi-?tiințifică, intimidat de privirea lui, în care strălucea o scânteie de ironie cordială, după cum tot cordial a fost ?i tonul întrebării:
– De ce folose?ti dumneata asemenea bertiionaje? De ce nu m-ai întrebat pe mine, direct, dacă sînt sau nu autorul pamfletului? Dacă m-ai fi întrebat, ți-a? fi spus că da, eu l-am scris, dar că a?a era înțelegerea noastră, a lui Toma Dragu, a lui Neli ?i a mea: ca fiecare din noi să semneze articolele principale, care priveau instituțiile sau îi priveau pe oamenii politici, cu pseudonimul “Facla”.
Venind vorba despre pseudonimul “Facla”, poate că se potrive?te să adaug că, întrebându-l uneori, la începuturile colaborării noastre, dacă ?i-a semnat ?i cu alte pseudonime ori cu criptonime tabletele ?i primind răspunsuri negative, ca să-l determin, totu?i, să-mi confirme sau să-mi infirme atribuirile ipotetice, am folosit o stratagemă din gama bertiionajelor. Nu-l mai întrebam dacă el este autorul unuia sau altuia din textele atribuite, semnate tot cu pseudonime ori cu criptonime, ci îi citeam textul respectiv. ?i adeseori, ascutându-l ?i eventual corectându-l, îmi relata pretextul lui, circumstanța în care îl scrisese ?i consecințele – dacă textul avusese consecințe.
Evident, nici pentru realitatea acestor momente ?i nici pentru cuvintele rostite de Tudor Arghezi nu am “acoperire în documente”, cum îmi pretind ni?te „amici” cam neajutorați ?i cărora le place să-?i conjuge incapacitățile. Mai întâi pentru că în “?edințele” de lucru ale lui Tudor Arghezi cu mine ?i cu textele lui nu foloseam nici aparate de filmat sau de fotografiat, nici magnetofon. Dacă, în timpul convorbirilor cu el a? fi utilizat vreuna dintre aceste ustensile, îngerul poeziei nu ar fi trecut niciodată printre noi. Însă bertiionajele folosite pentru confirmarea sau infirmarea atribuirilor ipotetice ale textelor nesemnate cu pseudonimul clasic m-au ajutat să trec cu bine câteva teste ale încrederii poetului în auxiliarul său ?i în redactorul responsabil al cărților sale.