Cronica literară
Gheorghe Grigurcu
UN JURNAL POSTUM
Articol publicat în ediția Viața Românească 5-6 /2012
Aurel Dumitraşcu nu încetează a ne face surprize la peste două decenii de la prematura-i stingere din viață. Osîrdia exemplară a unui prieten apropiat, nu foarte des întîlnită în lumea noastră literară, marcată de egocentrisme şi impulsuri pizmaşe, Adrian Alui Gheorghe, dă acum la iveală un masiv jurnal al său, în două tomuri, alcătuind atît oglinda în care poetul s-a privit în perioada 1982-1990, cît şi o imagine a epocii care l-a cuprins, de nenumărate ori ultragiindu-l, amărîndu-i zilele. E un soi de cursă contra cronometru cu anomaliile răstimpului totalitar, o cursă teribilă despre care s-ar putea afirma că i-a reprezentat destinul. Ființă fragilă, vulnerabilă, Aurel Dumitraşcu resimțea o stringentă nevoie de libertate precum de văzduh, dar nedispunînd de ea, s-a retranşat într-o bulimie a lecturilor şi într-un scris frenetic, id est într-o libertate lăuntrică, inviolabilă. Libertatea pe care i-au refuzat-o diriguitorii politici şi cenzorii ce-i slujeau, s-a străduit a şi-o cîştiga prin forțele proprii. N-am propus o metaforă gratuită vorbind despre necesitatea stringentă a libertății pentru acest scriitor rămas pururi tînăr, căci, împlinindu-se în scrisul său, inclusiv în cel diaristic, aceasta îi conferă condiția de om viu: „Continui să vorbeşti cu aceste pagini pentru a-ți stoiciza convingerea că eşti viu, că nu eşti singur, că nu rumegă stele reci în sîngele tău. Eşti viu! E ca şi cum ai spune: Mîine poți să mori!”. În jur, un şir necurmat de nedreptăți, decepții, dezastre. Nostalgicii erei comuniste (regretabil, se înregistrează şi din rîndul unor intelectuali tineri) primesc o palmă prin rîndurile indelebile pe care le-a aşternut Aurel Dumitraşcu, cu funcție de mărturie directă, confirmabilă inclusiv juridic. Ambiției demografice a dictatorului care nu se sfia să intervină în viața de cuplu a cetățenilor i se dă o replică de un haz trist: „Pe fondul cuvintelor preşedintelui țării privind scăderea natalității în republică şi «invitația» ca fiecare femeie să aibă cîte 3-4 copii, românul, mucalit ca de obicei, a inventat o definiție a violului. Ea sună astfel: «Acțiunea unui tînăr revoluționar împotriva unei fete care nu înțelege politica demografică a partidului»”. Mizeria progresivă care ne circumscria viața apare fotografiată expresiv: „În afara demnității, aproape toate lucrurile mi se par discutabile acum. Panarama națională continuă. Nu mă miră nimic. Aş fi încîntat să ruleze filme noi. Pentru că numai instabilitatea mai poate propune zîmbetul pe buzele oamenilor. Un bizantinism împuțit bîntuie ființa națională. În cele mai multe zile prefer să crăp decît să-mi scriu cărțile liniştit între oameni care suferă de foame şi de toate relele. Demagogia fotoliarzilor îmi face greață. Pun muzică şi mă gîndesc că trebuie să existe şi un Dumnezeu. Sau, mai ales, un Diavol. Aş putea fi şi eu Diavolul…”. Nu era oare ridicolă pretenția politrucilor culturali, a „filosofilor oficiali” de-a indica scriitorilor „în ce direcție” să scrie? „«Tematica» - iată cuvîntul des folosit de ei. Dar problema tematicii trebuie pusă abia după ce operele sunt scrise şi ținem cu orice preț să le catalogăm după diferite criterii (oarecum exterioare literaturii în sine!)”. Nu mai puțin Aurel Dumitraşcu sesizează fără greş impostura guvernării iliesciene, continuatoare perfidă a comunismului doar uşor machiat: „Balamuc electoral. FSN şi alte fantome. Cei care-l aclamau pe Ceauşescu, şi-au găsit acum alt nomenclaturist. Iliescu. Pupatul pupaților! Democrație ugandeză. Dumnezeu nu poate exista de două ori. A fost în decembrie, peste o sută de ani dacă mai trece pe la noi. Scandalos!”. Nefiind înscris în vreun partid, poetul reacționa natural, aidoma „omului de pe stradă”: „De fapt, tu nu eşti din partea unui partid anume. Ştii însă perfect împotriva cui eşti”.
Ceea ce l-ar putea impresiona îndeosebi pe cititorul de azi, mai mult ori mai puțin blazat, al unor asemenea rînduri febricitante este emoția emitentului lor, asociată cu aspirația acestuia de-a „trăi periculos”, pe muchie. Nicio comoditate, nicio soluție uşurătoare, nici un clişeu de comportament nu-l ispiteşte, în virtutea, desigur, a unei fibre native dar şi a provocărilor unei ambianțe mult dezamăgitoare. Aceasta se cuvenea neutralizată, depăşită printr-o reacție lăuntrică, printr-o înfruntare nu numai „logică”, refrigerată, ci şi printr-o implicare la cald, sufletească. Printr-o „ardere” căreia i se găseau temeiuri cărturăreşti: „Cît de mult vorbeşte acest Descartes! Preferi «logica inimii» a lui Pascal. Şestov, în «la nuit sur Gethsemani»: «Tout ce qu’a ecrit Pascal nous prouve qu’au lieu d’un terrain solide sous ses pieds, il voyait et sentait toujours un abîme (encore une analogie etrange entre le destin de Pascal et celui de Nietzsche)»”. Aurel Dumitraşcu era ceea ce s-ar putea numi un „perfecționist”. Misterios nedomolit, parcă grăbindu-se a pune în ordine anumite lucruri, a atinge anumite țeluri pînă nu e prea tîrziu, se sileşte a găsi formula optimă pentru fiecare gen de activitate a sa ca şi a semenilor. Indiferența e străină de firea sa pasională. Se simte obligat a pune la inimă orice fapt de existență, a propune tuturor lucrurilor traiectoria ce li se cuvine: „Cititorul profan, cînd citeşte poezie, n-are simțul analogiei, al imaginii. Eşti sigur de aceasta, după experiențele pe care le-ai încercat cu astfel de cititori. Ei caută doar ideea şi, cel mai des, muzicalitatea. Dar nu au puterea de a intra în magie, totul părîndu-li-se mai mult ceva ce ține de teribilism”. Însă nu-l lasă rece nici şcoala pe care a slujit-o ca dascăl. O şcoală năpădită de mediocritate, anchilozată între tembelism, slugărnicie, tupeu, în care lenea elevilor care trebuia, potrivit „indicațiilor”, să fie promovați cu ghiotura, se întîlnea cu incapacitatea şi cu viciile dăscălimii: „Nu găseşti mari diferențe între un cerşetor (deseori folosit de alții, şantajat) şi un elev de clasa a X-a care se ridică în fiecare oră în picioare şi nu ştie nimic. Parc-ar sta cu mîna întinsă şi ar zice: «Dă-mi un 5 şi pe urmă du-te dracului!». Dar tu nu le dai 5, le dai 2 sau 3. Nu poți permite nimănui să jignească limba română, indiferent cine e”. Subsemnatul are, din păcate, amintiri similare… Tortura omului de la catedră e consemnată patetic: „La şcoală, faci crize de nervi aproape din cauza imbecilității şi a bătăii de joc a elevilor. Ai mereu senzația că totul putrezeşte, inclusiv tu”. Şi, în chip de concluzie, un deziderat cu neputință de transpus în real: „Ar fi foarte bine să nu depinzi de nimic în plan social. Te gîndeşti, iată, cît timp îți iau orele de la şcoală, ore pentru care primeşti un salariu mizerabil, ore în care te întîlneşti în special cu cretini”. Cît de puternică se înfățişa năzuința poetului de-a se apropia de „elită”, dar şi cîtă pătrunzătoare circumspecție (oportună ieri, oportună azi) cu privire la surprizele pe care i le-ar putea oferi aceasta!: „Eşti pentru elită întotdeauna. Pentru că elita e-n stare, ca şi prostimea, de orice mascarade, însă nu e o minoritate în inteligență”. Se cuvine subliniată atitudinea exigentă a lui Aurel Dumitraşcu, care, spre lauda sa, deşi izolat şi năpăstuit mereu, nu-şi stinge lampa critică față de confrați, inclusiv față de cei din mediul proxim: „Îți aminteşti de seara cu Sorin Antohi şi Dan Petrescu. Adrian ți-a spus: Eu nu aş putea să fiu prieten cu ei, n-au organ de creație, iar organul critic e unul de împrumut! Plus că sunt falşi şi încrezuți…! Apoi, tot el: dar, probabil, că au luat din cărți doar coperțile, că sunt lucioase”. Sau: „Îi scrii lui Liviu Antonesei, mîhnit de sincopele cu care ți-e prieten, mîhnit de uitarea lui”. Diaristul nu evită a se răfui cu indezirabilii, cu impostorii măcar morali, vădind o vehemență de zile mari. Iată un crîmpei dintr-o scrisoare-diatribă adresată lui Eugen Barbu: „dumneavoastră, vai, care mai aveți sfînta neghiobie de a crede că sfaturile lipsesc unui poet ori unei literaturi, de a crede că dumneavoastră, care aveți gusturi de babalîc ori de cucoană puturoasă, spălați rufele literaturii române. Obişnuința dumneavoastră, absolut abuzivă şi faraonică, de a vă erija într-un «om-estetică» nu produce decît greață, o greață națională. (…) Dumneavoastră faceți critică literară cam în genul în care Odette de Crecy făcea amor. Dar o literatură fără curve ar fi ca o mare fără plaje”.
Un alt subiect care sare în ochi în însemnările lui Aurel Dumitraşcu este erosul. Veritabil background al paginilor acestuia, iubirea posedă aici semnificația unei forme de libertate. E asumată nu la modul convențional, plat, ci, în pofida multitudinii experiențelor în cauză (diaristul pare a se scălda în femei ca-n citirea unor cărți atracțioase!), cu un avînt, cu o efervescență „libertină” în care putem desluşi o presiune morală din profunzimi a subiectului ce încearcă a-şi testa liberul arbitru. Orice fixare, orice reducție e ocolită în numele unui donjuanism de-o manieră pe care am putea-o înțelege inclusiv drept un antidot al unor suferințe multilateral dezvoltate. O deschidere salvatoare. Pentru a da un caracter tipologic episoadelor cu pricina, poetul preferă a înscena un fel de dans între o Ea (nume generic, care frecvent ține loc numelor particulare) şi un El (rostindu-se la persoana a treia, aşa cum procedează de pildă Michel Butor). Totuşi în propozițiile închinate iubirii este engramată o „nemulțumire”, venind din adîncurile structurale ale eului: „Dacă destinul dragostei lui Don Juan este infidelitatea, nu trebuie să-i facem reproşuri. S-a insistat prea mult asupra unei anumite uşurătăți afective a lui Don Juan, uitîndu-se altceva: posibila-i nemulțumire în cazul tuturor femeilor pe care le-a cunoscut”. Ca şi şansa speranței, a unui început perpetuu. Don Juan e asumat precum o mirabilă capacitate de regenerare: „Octavian Paler afirma că Don Juan ar fi incapabil de iubire, ceea ce nu poate fi adevărat din moment ce, deşi plictisit de fiecare femeie în parte, reîncepe o idilă cu o alta. A reîncepe e primul verb din partea speranței”. Şi pe ecranul unui asemenea joc de ping-pong cu epoca, o grăitoare paralelă între Don Juan şi Don Quijote, în favoarea celui dintîi, ca un indiciu de generozitate, prin solidarizare afectivă: „Don Quijote este un poet, Don Juan este o întreagă literatură. Don Quijote este singur (chiar dacă nu-şi dă seama), Don Juan «creează amintiri», el este şi după ce sfîrşeşte aventura. Rămîne în lacrimile celor înşelate măcar. Don Quijote nu rămîne în memoria morilor”.
Date fiind toate acestea, nu socotim nepotrivit a-l aprecia pe Aurel Dumitraşcu drept un nou Labiş, un „spirit al adîncurilor” într-o altă variantă, la sfîrşitul perioadei comuniste, aşa cum autorul Luptei cu inerția se situa dramatic la începuturile ei. Istoriile literare care l-au omis pînă în prezent au datoria de a-l integra acolo unde îi e locul de drept.
(Aurel Dumitraşcu: Carnete maro: jurnal 1982-1990, I, II,
îngrijire ediție, prefață şi note: Adrian Alui Gheorghe, Ed. Conta, 2011, 466 p., 468 p.)
Ceea ce l-ar putea impresiona îndeosebi pe cititorul de azi, mai mult ori mai puțin blazat, al unor asemenea rînduri febricitante este emoția emitentului lor, asociată cu aspirația acestuia de-a „trăi periculos”, pe muchie. Nicio comoditate, nicio soluție uşurătoare, nici un clişeu de comportament nu-l ispiteşte, în virtutea, desigur, a unei fibre native dar şi a provocărilor unei ambianțe mult dezamăgitoare. Aceasta se cuvenea neutralizată, depăşită printr-o reacție lăuntrică, printr-o înfruntare nu numai „logică”, refrigerată, ci şi printr-o implicare la cald, sufletească. Printr-o „ardere” căreia i se găseau temeiuri cărturăreşti: „Cît de mult vorbeşte acest Descartes! Preferi «logica inimii» a lui Pascal. Şestov, în «la nuit sur Gethsemani»: «Tout ce qu’a ecrit Pascal nous prouve qu’au lieu d’un terrain solide sous ses pieds, il voyait et sentait toujours un abîme (encore une analogie etrange entre le destin de Pascal et celui de Nietzsche)»”. Aurel Dumitraşcu era ceea ce s-ar putea numi un „perfecționist”. Misterios nedomolit, parcă grăbindu-se a pune în ordine anumite lucruri, a atinge anumite țeluri pînă nu e prea tîrziu, se sileşte a găsi formula optimă pentru fiecare gen de activitate a sa ca şi a semenilor. Indiferența e străină de firea sa pasională. Se simte obligat a pune la inimă orice fapt de existență, a propune tuturor lucrurilor traiectoria ce li se cuvine: „Cititorul profan, cînd citeşte poezie, n-are simțul analogiei, al imaginii. Eşti sigur de aceasta, după experiențele pe care le-ai încercat cu astfel de cititori. Ei caută doar ideea şi, cel mai des, muzicalitatea. Dar nu au puterea de a intra în magie, totul părîndu-li-se mai mult ceva ce ține de teribilism”. Însă nu-l lasă rece nici şcoala pe care a slujit-o ca dascăl. O şcoală năpădită de mediocritate, anchilozată între tembelism, slugărnicie, tupeu, în care lenea elevilor care trebuia, potrivit „indicațiilor”, să fie promovați cu ghiotura, se întîlnea cu incapacitatea şi cu viciile dăscălimii: „Nu găseşti mari diferențe între un cerşetor (deseori folosit de alții, şantajat) şi un elev de clasa a X-a care se ridică în fiecare oră în picioare şi nu ştie nimic. Parc-ar sta cu mîna întinsă şi ar zice: «Dă-mi un 5 şi pe urmă du-te dracului!». Dar tu nu le dai 5, le dai 2 sau 3. Nu poți permite nimănui să jignească limba română, indiferent cine e”. Subsemnatul are, din păcate, amintiri similare… Tortura omului de la catedră e consemnată patetic: „La şcoală, faci crize de nervi aproape din cauza imbecilității şi a bătăii de joc a elevilor. Ai mereu senzația că totul putrezeşte, inclusiv tu”. Şi, în chip de concluzie, un deziderat cu neputință de transpus în real: „Ar fi foarte bine să nu depinzi de nimic în plan social. Te gîndeşti, iată, cît timp îți iau orele de la şcoală, ore pentru care primeşti un salariu mizerabil, ore în care te întîlneşti în special cu cretini”. Cît de puternică se înfățişa năzuința poetului de-a se apropia de „elită”, dar şi cîtă pătrunzătoare circumspecție (oportună ieri, oportună azi) cu privire la surprizele pe care i le-ar putea oferi aceasta!: „Eşti pentru elită întotdeauna. Pentru că elita e-n stare, ca şi prostimea, de orice mascarade, însă nu e o minoritate în inteligență”. Se cuvine subliniată atitudinea exigentă a lui Aurel Dumitraşcu, care, spre lauda sa, deşi izolat şi năpăstuit mereu, nu-şi stinge lampa critică față de confrați, inclusiv față de cei din mediul proxim: „Îți aminteşti de seara cu Sorin Antohi şi Dan Petrescu. Adrian ți-a spus: Eu nu aş putea să fiu prieten cu ei, n-au organ de creație, iar organul critic e unul de împrumut! Plus că sunt falşi şi încrezuți…! Apoi, tot el: dar, probabil, că au luat din cărți doar coperțile, că sunt lucioase”. Sau: „Îi scrii lui Liviu Antonesei, mîhnit de sincopele cu care ți-e prieten, mîhnit de uitarea lui”. Diaristul nu evită a se răfui cu indezirabilii, cu impostorii măcar morali, vădind o vehemență de zile mari. Iată un crîmpei dintr-o scrisoare-diatribă adresată lui Eugen Barbu: „dumneavoastră, vai, care mai aveți sfînta neghiobie de a crede că sfaturile lipsesc unui poet ori unei literaturi, de a crede că dumneavoastră, care aveți gusturi de babalîc ori de cucoană puturoasă, spălați rufele literaturii române. Obişnuința dumneavoastră, absolut abuzivă şi faraonică, de a vă erija într-un «om-estetică» nu produce decît greață, o greață națională. (…) Dumneavoastră faceți critică literară cam în genul în care Odette de Crecy făcea amor. Dar o literatură fără curve ar fi ca o mare fără plaje”.
Un alt subiect care sare în ochi în însemnările lui Aurel Dumitraşcu este erosul. Veritabil background al paginilor acestuia, iubirea posedă aici semnificația unei forme de libertate. E asumată nu la modul convențional, plat, ci, în pofida multitudinii experiențelor în cauză (diaristul pare a se scălda în femei ca-n citirea unor cărți atracțioase!), cu un avînt, cu o efervescență „libertină” în care putem desluşi o presiune morală din profunzimi a subiectului ce încearcă a-şi testa liberul arbitru. Orice fixare, orice reducție e ocolită în numele unui donjuanism de-o manieră pe care am putea-o înțelege inclusiv drept un antidot al unor suferințe multilateral dezvoltate. O deschidere salvatoare. Pentru a da un caracter tipologic episoadelor cu pricina, poetul preferă a înscena un fel de dans între o Ea (nume generic, care frecvent ține loc numelor particulare) şi un El (rostindu-se la persoana a treia, aşa cum procedează de pildă Michel Butor). Totuşi în propozițiile închinate iubirii este engramată o „nemulțumire”, venind din adîncurile structurale ale eului: „Dacă destinul dragostei lui Don Juan este infidelitatea, nu trebuie să-i facem reproşuri. S-a insistat prea mult asupra unei anumite uşurătăți afective a lui Don Juan, uitîndu-se altceva: posibila-i nemulțumire în cazul tuturor femeilor pe care le-a cunoscut”. Ca şi şansa speranței, a unui început perpetuu. Don Juan e asumat precum o mirabilă capacitate de regenerare: „Octavian Paler afirma că Don Juan ar fi incapabil de iubire, ceea ce nu poate fi adevărat din moment ce, deşi plictisit de fiecare femeie în parte, reîncepe o idilă cu o alta. A reîncepe e primul verb din partea speranței”. Şi pe ecranul unui asemenea joc de ping-pong cu epoca, o grăitoare paralelă între Don Juan şi Don Quijote, în favoarea celui dintîi, ca un indiciu de generozitate, prin solidarizare afectivă: „Don Quijote este un poet, Don Juan este o întreagă literatură. Don Quijote este singur (chiar dacă nu-şi dă seama), Don Juan «creează amintiri», el este şi după ce sfîrşeşte aventura. Rămîne în lacrimile celor înşelate măcar. Don Quijote nu rămîne în memoria morilor”.
Date fiind toate acestea, nu socotim nepotrivit a-l aprecia pe Aurel Dumitraşcu drept un nou Labiş, un „spirit al adîncurilor” într-o altă variantă, la sfîrşitul perioadei comuniste, aşa cum autorul Luptei cu inerția se situa dramatic la începuturile ei. Istoriile literare care l-au omis pînă în prezent au datoria de a-l integra acolo unde îi e locul de drept.
(Aurel Dumitraşcu: Carnete maro: jurnal 1982-1990, I, II,
îngrijire ediție, prefață şi note: Adrian Alui Gheorghe, Ed. Conta, 2011, 466 p., 468 p.)