OMUL INTERIOR. PROIECTUL LUI GABRIEL CHIFU

Gabriel Chifu este un autor imprevizibil. De la titluri până la tematică, de la conținutul cărților, până la genul sau stilul abordat. Fie şi numai ultimele patru cărți demonstrează disponibilități extrem de diverse, narative, stilistice, de compoziție şi tonalitate: Visul copilului care păşeşte pe zăpadă fără să lase urme sau Invizibilul, descriere amănunțită 2004), „Relatare despre moartea mea sau Eseu despre singurătate (2007), Fragmente din năstruşnica istorie a lumii de gabriel chifu trăită şi tot de el povestită (2009), Însemnări din ținutul misterios (2011).
Răsfoind cărțile de dinaintea acestui din urmă volum de poezie, mi-am dat seama că, dincolo de senzația de împrospătare şi noutate pe care fiecare o aducea în momentul apariției sale, toate aceste volume sunt legate între ele prin fire „invizibile”, reprezentând câte o etapă a unui proces şi progres organic. Nu despre un progres stilistic este neapărat vorba, pentru că aceste cărți diferă stilistic şi compozițional, fiecare mizând pe altceva. Totuşi, există un fir roşu care le leagă, dincolo de sugestiile similare conținute încă din titluri: descriere, relatare, fragmente, istorie, însemnări. Judecându-le acum, dintr-o perspectivă globală, aş spune că marchează etapele unui proces de interiorizare, de întoarcere către „omul interior”, numit, colocvial, într-unul din poemele volumului din 2011, „insul interior”. Fiecare carte, de poezie, ficțiune, respectiv autobiografie la granița ficțiunii memorialistice pare că îl apropie pe autor de sinele său, că îl limpezeşte în raportul cu sine. „Balastul”, sedimentele adunate cu timpul sunt lăsate deoparte şi nu mai contează decât esențialul: cunoaşterea de sine, înțeleasă ca formă de confesiune prin scris, explorarea sinelui, a memoriei – însemnarea, descrierea, relatarea „poveştii” acestui sine – care coincide cu salvarea, cu posibila lui „ascensiune”. „Însemnări din ținutul misterios” sunt semnele, înscrise pe hârtie, ale plonjării în vastul şi necunoscutul spațiu interior, perceput ca un spațiu haotic sau în ruină, un labirint în care mai multe euri („colocatari”) se luptă pentru supremație. De altfel, nu întâmplător, figurile spațialității domină universul poetic al acestui volum: casa (casa copilăriei sau casa din Craiova, înconjurată de grădină), „turnul de aur” din suflet – figuri ale interiorității şi ale salvgardării eului rătăcit(or).
Sinceritate – acesta este cuvântul care îți vine întâi în minte, o sinceritate ne-ostentativă, sinceritatea confesionalului, o sinceritate cumva naturală, la limita „literaturii”. Este senzația care primează şi care impresionează şi în cazul Fragmentelor din năstruşnica istorie a lumii... din 2009, volum care marchează şi întoarcerea înspre „literatura eului”. Dar această sinceritate are o forță specială, în cazul cărții de poeme din 2011, pentru că provine dintr-un excercițiu de aruncare a măştilor aşa-zisului eu poetic şi de regăsire a omului interior. Biografism? Nu, termenul este încărcat de conotații prea livreşti. Biografie spirituală mai degrabă, confesiune, o confesiune care pune eul într-un dialog cu lumea – mai ales cu lumea elementelor naturale (lumina, vântul). Această lume naturală este absorbită în interior, eul contopindu-se şi dizolvându-se în peisajul interiorizat: „ (...)Tai cu foarfeca rămurelele ofilite,/ gândurile curg limpede ca o apă de munte,/ stau aici îngropat în linişte./ N-aş mai pleca, n-aş mai pleca.// În fapt, nici n-am unde:/ pentru mine/ lumea s-a mutat înăuntru” („Îngrijesc trandafiri în curtea de la Craiova”) sau „Încet, pe-ndelete,/ dimineața cu lumina ei/ îmi ia în stăpânire trupul/ ca pe o casă ruinată.// Razele intră în oase, în cotloane,/ în fagurii întunecați din creier,/ în labirintul din inimă./ Razele îmi ajung până în cuvinte.// Sunt limpede acum pe de-a-ntregul,/ sunt la vedere. Toate/ ascunzişurile şi abisurile/ s-au topit în dimineața aceasta,/ par o furnică tăcută/ ce înaintează cuminte prin palmă./ Iar palma e imensă, translucidă, eternă.// Şi-n dimineața slăvită/ resimt un adevăr mai sigur decât lumea: ființa mea se urneşte în fine,/ iese din ea însăşi,/ curge aidoma pârâiaşelor de munte,/ cucereşte alte şi alte teritorii.// Acum ființa mea este altceva decât trupul meu.// E-atât de largă/ şi ține mai mult” („În dimineața slăvită”).
Ființa „largă”, neîngrădită de trup, aidoma pârâului de munte, împrospătată, naturalizată, cosmicizată, fluidificată, curgând înafara sa – aidoma femeii-mireasmă, şi ea, o undă vibratilă – îşi găseşte corespondentul centripet în „omul de aer”, eliberat de povară, întors de această dată în sine însuşi, ca rod al unei ascensiuni spre „centru”, dar printr-o despovărare de ceea ce îi era străin. Acest om de aer, „simplificat” pentru că în el nu mai încape dualitate, haos, „vacarmul” „colocatorilor” eului („Suntem mai mulți”) se opune asinului-inimă şi mărfarului-creier, dar şi trupului, organe ale „tracțiunii”, care trag poveri absurde: „Inima mea a fost un asin fără putere,/ dar foarte răbdător-/ a dus în spinare poveri şi poveri,/ pe cărări înguste de munte./ Cu fiecare zi, i s-a pus în spate o nouă greutate/ şi ea n-a căzut,/ şi-a văzut de drum tăcută.// Iar creierul meu a fost un mărfar cu vagoane fără număr,/ tras anevoie la deal de o locomotivă veche, cu aburi./ În fiecare stație, în fiecare zi,/ i se mai adăuga un vagon,/ încărcat cu cele mai absurde lucruri,/ dar el a-ndurat şi a mers mai departe./ Cu ocolişuri, cu poticneli, cu înfrângeri,/ visam s-ajung pe vârfulmuntelui - / în centrul vieții mele adică.// În locul ăla nu mai simți balastul, apăsarea./ Acolo tu eşti în fine egal cu tine./ Devii uşor, simplificat: un om de aer.” („Om de aer”).
Prin acest mod de inserție în lume, de raportare la exterior, dar şi la interior, prin intermediul scriiturii, Gabriel Chifu diferă ca substanță de mulți poeți contemporani cu care ar putea fi asemănat, pentru că, trebuie să recunoaştem, la nivel semantic, retoric şi tematic, are puncte comune, pe alocuri, cu discursul poetic al unor congeneri, dar şi cu discursul câtorva dintre poeții douămiişti. Există o fațadă formală, semantică, retorică a acestei poezii, care are elemente comune cu poezia câtorva contemporani de vârste diferite. Totuşi, poezia lui Gabriel Chifu se desparte prin programul şi proiectul ei (conştient ori nu) de formulele poetice asemănătoare sau limitrofe. Ea nu tânjeşte să confecționeze o frumoasă ficțiune, ci aspiră să mărturiseasă „adevărul” interior, biografic, al autorului său, un adevăr cu implicații psihologice, morale, religioase. Aici se află dificultatea acestei poezii, curajul şi riscul ei.
Să scrii o poezie confesivă, să îți dezvălui sufletul, greşelile morale, deriva spirituală, apoi, să scrii despre trup şi despre moarte fără ostentație, fără încrâncenare, să abordezi un discurs mai degrabă feminin, într-o literatură unde poeticitatea este măsurată în termeni de forță şi virilitate, să optezi pentru simplitate şi naturalețe într-o eră a tehnologiei şi a ostentației, să îți permiți un limbaj în care să încapă firesc cuvinte precum „aur”, „stele”, „lumină”, „miresme”, să îți permiți sonorități şi senzualități argheziene în poemele de dragoste, să laşi fiorul religios să adie deasupra versurilor tale – toate acestea sunt elemente îndrăznețe ale unui proiect poetic personal. Nu aş putea spune că proiectul este realizat în acest volum, dar el anunță o disponibilitate şi o deschidere dacă nu spre o nouă paradigmă, în orice caz spre o zonă mai puțin bătută în literatura noastră.
Pe de altă parte, cu o asemenea miză, proiectul unui poet nu poate fi decât unul de durată. Gabriel Chifu mizează pe naturalețe, pe o autenticitate şi sinceritate care provin din căutarile omului interior, cu minusurile, căderile şi îndoielile sale, din „confesiune”, aşadar scriitura şi reuşita sa literară depind nu doar de o evoluție stilistică, ci şi de efortul de auto-cunoaştere şi auto-exprimare. Pe de altă parte, istoria formelor literare ne arată că orice inovație la nivelul conținutului îşi găseşte cu mare greutate forma adecvată care să o exprime.
Referitor la „formă”, ar mai fi de remarcat că acest volum susține un anumit neoromantism şi neomodernism, epurate prin experiența ultimelor decenii literare. Un limbaj uşor ruralizat, subtil re-sacralizat, nu complet de-citadinizat, dar în orice caz mai simplificat şi naturalizat, care se leagă de o percepție intimă a naturii, a sufletului (corporal) al lumii, similară percepției sufletului-corp feminin. Apoi, înclinația spre trăirea sau problematica religioasă, amintind de Blaga sau de Arghezi. De cel din urmă îți aminteşti citind poemele de dragoste ale acestui volum, căci senzualitatea deopotrivă naturală şi spiritualizată, percepția femeii iubite ca adiere, mireasmă, ca efluviu floral-muzical îşi trage sevele din erotica argheziană.
Tot de extracție modernistă ar fi obsesiva tematică a dualității trup-suflet, trupul asociat greutății, ruinei, stricăciunii, sufletul, purității, mântuirii religioase sau revenirii la o inocență pierdută. Această dualitate de substanță determină şi construcția poemului, adesea structurat semantic pe serii binare. Dincolo de rădăcinile moderniste – care poate că vor propulsa universul poetic spre alte zone decât cele ale colegilor de generație –, tipul de discurs, mai ales retorica, tonalitatea, par uneori contaminate de modele contemporane. Această atracție către retorici diferite, pe care autorul demonstrează că le poate stăpâni, dar care sună cunoscut, amalgamează într-o anumită măsură structura volumului.
Însemnări din ținutul misterios rămâne însă un volum unitar valoric, un volum reuşit, cu poeme frumoase. Nu pot spune că aici Gabriel Chifu şi-a găsit vocea sa cea mai profundă, vocea „insului interior”, purtând o pecete stilistică indeniabilă. Dar pot spune că l-am citit cu plăcere, când ca pe un soi de mignione „confesiuni” augustiniene în versuri, când ca pe un fel de psalmi arghezieni în registru elegiac, gustând efluviile emoționale ale confesiunii şi permanenta tensiune a contrariilor neîmpăcate, exprimată într-o nostalgică cheie minoră. Mizez însă pe proiectul lui Gabriel Chifu şi cred că la un moment dat omul interior îşi va găsi, epifanic, limbajul.