CARTEA SINGURĂTĂȚILOR NEAMÂNATE

Nervul provocator al Martei Petreu în literatura de azi nu se dezminte cu trecerea sa la romanesc. Eseista are un ochi-viziune de bisturiu estetic, psihanalitic, ontologic, în cele din urmă, la subiecții Ionescu, Cioran, Sebastian, dar şi Caragiale, neapărat şi Caragiale. Poeta, de asemenea, e fixată în canon până şi în istoria manolesciană, cu aceeaşi vedere lucidă, adâncă în senzațiile de ecorşeu, starea corpului şi sufletului autoarei, aşa că surpriza vine doar din abordarea unui gen nou, nu din funcția, figura constantă, şi de identitate, a unghiului. Reliefarea viziunii noi, cu profitul artistic recunoscut, fie a lumii livreşti focalizate în eseuri, fie a lumii-lumi, ca în poeme, soseşte şi în roman.
Localizată, deja, în peisajul literar românesc sau universal cu acest roman, de către criticii de întâmpinare, Marta Petreu este mai întâi într-un circuit cu propria operă, cu eseul şi poezia, vasele comunicante devenind iluminări pe traseul hermeneutic, deodată ajutat şi ajustat de romanul acesta confesiv, cu un eu multiplicat pe trei voci narative, una inocentă, una implicată, dar exterioară şi, în fine, alta exterioară, atotştiutoare. În Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului, Polirom, 2011, propria biografie, altădată acoperită de stratul dureros al memoriei abil filtrate, capătă, printr-o dezvăluire dusă la limită, de aceea şi nelimitată, aură magică în paginile de autopsie a lumii din satul armaghedonic de câmpie transilvană. Lumea e proiectată pe cel puțin o jumătate de secol, cu istorii familiale purtate, în cele din urmă, şi prin colectivizare sau postcomunism în satul Cutca, eşantionul singurătăților şi al necomnicării în, din şi prin familia Tabitei, fiica Mamei Mica şi a Tatălui Ticu, memorabili în nepotrivire, înstrăinați din propria voință, alegere, numai că într-un loc destinal, unul lipsit de locuire, dar, paradoxal, ființat prin această scriitură târzie, pornită pe viu, textualism redus de autoare la un gest narativ cunoscut, aici pe măsura crengistă, pe dos, a ficțiunii amintirilor. Memoria care face ficțiune este poziționată într-un actual, autentic act de exorcism prin “aducere-aminte” de vremi şi de oameni, trăiți şi retrăiți întru (auto)cunoaştere, chiar iubire.
Trei voci narative, cu registre stilistice diferențiate, sunt unificate prin eul gramatical-ontic. Mai îsntâi Tabita copilă, apoi Tabita implicată ca fiică, dar distanțată spațial şi interpretativ, de unde şi microeseurile, tot în registrul provocator, înalt cioranian, momentele psihanalitice, trimiterile livreşti, aş zice. Un narator rece conduce, însă, magma mnemotehnică în roman, pornită cu genealogia celor două familii someşene, cuprinse de frustrări şi traume dramatice, parcă alăturate, prin destinul care nu dă înapoi, nici în momentul evidențelor, tragicului, dacă nu s-ar strecura un grotesc al apocalipsei iehovite, comune locuitorilor Cutcăi. Apocalipsa este expusă şi impusă de Tată, Agustin/Ticu, inițiator, însă, al unui lanț de morți “în sânge”, apropiind urmaşii săi de vina tragică. Se alătură, construind pe o singură dimensiune personajul, gratuitate, uneori până la bufonerie, a răutății Mamei, Mária/Mica, pe linia femeilor stigmatizate din romanul nostru realist, dar aduse, într-adevăr pentru prima data, în prim plan. Basorelieful, însă, impune o societate cu trăsăturile, limbajul, cutumele ei, cu multe personaje de fond şi multe istorii purtate în sânge, cu senzații şi poveşti de ecorşeu, dureroase.

Supraviețuitoarea, narativ, a acestui iad, înstrăinare-limită, de familie-lume, reface amintirile, distribuie, conform unei memorii multiple, când voită când nevoită, proustiană, traseul celor două ramificații familiale, la rândul lor ramificate, momentele retrospective sau actuale actului scrierii, micropovestirile şi comentariile auctoriale, pentru a reface lanțul cauzei, incipitul dar şi epica pseudotragediei domestice. Toate acestea în cicatricele imposibil de vindecat, în durerile amplificate aberant, după o rigiditate social-politică dar şi individuală, după străinătatea sinelui, atât la mamă cât şi la tată, apoi la copii, nepoți, rude, etc, prinse în marasmul vremurilor, şi ele traumatizante, perfide, cu iuțeală surprinse în urâtul lor faptic de Marta Petreu. Țesătura, construcția romanescă, voit exorcizantă, vine fie dinspre realiştii “primordiali” de Slavici, Rebreanu, cu destule portrete comparative, evolutive, demonstrative, cu peisaje aproape clasice ale identificării locului, cu evenimente care duc la o epică mai voalată, dar pe ansamblu controlată, uşor dirijată simbolic (a unui Armaghedon distribuit la scara de familie, cu luptele ei interne, religioase, de voință, de caracter, etc), fie dinspre realiştii magicii, nu întâmplător cu referințe în volum.
Realitatea Cutcăi, expusă schimbărilor sociale, e încremenită, însă, în statica voință a capilor şi membrilor familiei Vălean, îndeosebi. Tatăl şi mama sunt împietriți, unul în iehovismul discursiv şi aleatoriu, tipic satului, ca rezistență aberantă la neiubirea soției, cealaltă, răcită la inimă, ca urmare a căsătoriei impuse, din punctual ei de vedere, de soră şi părinți, mai rece în blestemele repetate pentru ai săi, chiar şi la capătul vieții, gratuit, prin urmare. Cei doi stau în două singurătăți cutremurătoare, pe care nimic şi nimeni, nici moartea, cu morminte şi momentele simbolice ale apropierii, de fapt blestemului, destinului comun întru străinătatea trasată de firul comun al morții în sânge, nu le mai corectează (nu le amână, cel puțin). Copiii sunt un timp, al inocenței, în trăirile lor autentice, ca apoi vârsta, familia, întreaga societate să-i împingă în alte tipuri de singurătate, în care Tinu, fratele Tabitei, de pildă, va intra definitiv, cu sinuozități de apartenență fie la iehovist, fie la iubirea sau ura mamei şi a soției, într-o perpetuă înstrăinare. Ana, sora mai mare, va da, mai târziu, vamă, ieşirii sale din iad, cu propriul copil, adamicul familiei, iar Tabita, în cele din urmă prin situare în firea ei, tot singuratică, tot străină, ajunge la naturalul înțelegerii lumii, trăite din memorie sau contactare continuă, cu distanțarea-apropiere potrivite, ca şi narațiunea (când mai aproape de omnisciență când dinăuntrul senzațiilor, evenimentelor, subiectivității). Dar coşmarul relativismului de vedere-contemplare-interpretare asumată prin scris e fără somn, pedepsitor. Căutarea continuă şi textul biblic dă semne pentru alte înțelegeri.
Memoria nu pare vindecată, ci textul însuşi, care, şi prin regionalisme, face un periplu lingvistic în frumusețea vorbită a satului ardelenesc, pe un echilibru greu încercat de autoare între acest lexic şi cuvintele relativ recente, deşi, uneori, spectaculosul şi, totodată, piedica vin din alăturarea lor, ca şi în cealaltă contiguitate, a discursivității supărătoare din limbajului pocăiților cu registrul autentic, dar negru, al mamei căpcăune (de limbaj şi de fapte). Fiindcă răutățile ei sunt exprimate pe tot parcursul vieții de după căsătorie a Micăi în virtutea unei suferințe masochiste, a unei rezistențe nu atât religioase cât existențiale, gratuită în cele din urmă, însă, sterilă. Singurătătea mamei are măsură personalizată, de continuu blestem după furtul care i s-a făcut odată, al vieții cu iubitul ei de adolescență. De aici continua neînțelegere şi neacceptare a celorlalți din familia cea mare, a ei şi a soțului. În fine, în cazul mamei Mica e vorba şi de posesie, de răul infiltrat pe motivația, perversă, a binelui. A se vedea relația cu fiul său, Tinu, după venirea lui din puşcărie. Sunt dramatice atât consecvența unei tării care este Mama în răul ei apocaliptic, cât şi răul patern al propovăduirii sfârşitului lumii, cu inevitabilul buf calendaristic, nu şi pentru el însuşi, mort la blestemul soției. Din asemenea situație, deci, nu există decât trecerea în moarte, nu mântuită, ci dătătoare de lanț tragic, în cazul tatălui, de blestem cu neputință de dezlegat, din cealaltă.
Viața din Cutca e redată în cercuri mereu concentrice, nu totdeauna cronologic, dar acoperind jumătatea de secol cu figurile sale proeminente, cu cele secundare, distincte şi ele prin micile povestiri, şi reale şi fantastice, cu, bine tuşat, fundalul de obiceiuri familiale, religioase, sociale, în cele din urmă cu evenimente strecurate în pânza de ansamblu, de tipul colectivizării şi urmărilor ei, ca şi al retrocedărilor de după 89, iarăşi cu urmări potrivite tot singurătăților, şi a celor colective, actualizate.
Aerul unei tragedii săteşti bântuie familia din iadul de deasupra şi din cel de dedesubt, din morminte (toposul cimitirului parcurs la pas, cu iluzia jocului, în copilăria lui Tinu şi a Tabitei e simbolic), memorialul caută ieşirea, textul face operații dureroase versus singurătate, asemenea fiicei asistente la autopsia, reală, a tatălui. Gestul fiicei este iarăşi transfigurare, vasul cu sângele Tatălui, bun de amintire, îngropat în grădină, viitorul Graal, în interpretarea de mai târziu a naratoarei, e găsit şi aruncat, fireşte (ca în anecdota neculceană cu unul Chisăliță) odată cu noua construcție, casa lui Tinu, aflat în iubirea-posesie tranzitorie a mamei. Şi asta până în momentul declanşării celeilalte singurătăți, a Mamei cu fiul în iadul al doilea de pe locul casei vechi. Episodul cu vasul sfânt, distrus cu ocazia altei construcții a deconstrucției, lipsei de comunicare şi înțelegere, de ură şi iubire, totodată, este semnificativ pentru întregul roman, autobiografic, totuşi. În care, însă, nu traumele puse la vedere, copleşitoare în tăvălugul lor narativ-memorialistic, ci suferința de sub crusta crustelor de memorie, mai adâncă decât dezvăluirile, ca şi în poezia autoarei, dau marea calitate a volumului Martei Petreu.
Nucleul epic e unul strâns de căutarea Graalului, de textul de „sânge” al parcursului evenimențial. Aparițiile pe fața covorului ale figurii inocente a Tabitei, cu necazurile ei de lectură şi interpretare la nevederea iehovistă a tatălui, cu jocurile comunicării dintâi cu fratele, cu momentele de căldură ale mamei, ținute strâns şi reținute în memorie cu ardoare, proeminența portretistică a celorlalți ca şi mulțimea de evenimente şi lupte scoase în prim lan sau în plan secund, toate înfăşoară, desfăşurând memorialistic, durerea iubirii neputincioase a unei naratoare, pornite după amintiri, căutând locul pentru alt loc, o „acasă” unde esența vieții sale, Graalul familiar să poată fi păstrat. Acesta e textul propriu-zis, cel care e tot o crustă peste vechile dureri, mereu înnoite de întrebări şi viziuni. Autoarea e în căutarea sinelui, fugit înăuntrul textului său, dar departe de discursul tatălui şi de blestemele posesive ale mamei, rememorate, însă, vindicativ. Relativitatea memoriei şi interpretărilor, dubitația şi hermeneutica dinăuntru, al personajelor, sau dinafară, a naratorului matur, sunt ipostaze ale (în)depărtării, (în)singurării, negăsirii. Tragicul se ascunde aici, în lipsa de ieşire, salvare textuală definitivă, cu toată viziunea, iubirii, tratată, în cele din urmă, în registrul grav, biblic. Viziunea compusă a vieții, din ură şi tandrețe, la care se adaugă, uneori, ironia subțire, bine tuşată în cazul rezistențelor de comportament şi limbaj ale tatălui sau mamei, mai puțin în cazul vorbitorilor iehovişti (reali în limbajul lor de lemn, dar de ce atâta realitate), această viziune e chiar sudura unei comunității închise în ea însăşi, particularizată la Cutca, universalizată în memoria-interpretare a vocii multiple, rănită în continuare sub textul de deasupra. Şi asta e forța care răscoleşte cititorul. Dar nu amână singurătățile.