PROZA FEMININĂ INTERBELICĂ DE LA MARGINE ÎN CENTRUL ATENȚIEI

De câțiva ani, se petrece în critica noastră un fenomen îmbucurător: asistăm la o schimbare a codurilor de lectură, care se datorează, cum este şi firesc, noii generații de critici. Cei mai mulți dintre „maeştrii” din vechea gardă nu fac decât să demonstreze că au rămas blocați în tipul foiletonistic sau gazetăresc de a practica critica literară, că nu pot depăşi valorile propriei generații, încropind sinteze din articole înnodate şi perorând cu o nostalgie candidă, absolut firească, pe marginea eternei marote a valorii estetice. Nu neagă nimeni că, înainte de 1989, a te poziționa pe poziții strict estetice reprezenta o modalitate necesară de a apăra literatura de agresiunea ideologicului; dar a rămâne, la aproape un sfert de veac de la căderea comunismului, încremenit în aceeaşi obsesie reprezintă un semn de anchilozare a simțului critic. La ce bun să repeți la nesfârşit normalitatea atunci când nimic nu o mai amenință? Or, am impresia că noii critici au înțeles faptul că, deşi prioritar, esteticul nu este unicul criteriu după care trebuie evaluat un text şi nici unica valoare care merită cultivată. Interesul noii generații de critici față de clasici ai literaturii române indică limpede că traversăm o îmbucurătoare perioadă a reinterpretărilor. Eforturile unor Paul Cernat, Andrei Terian, Antonio Patraş, Doris Mironescu, Angelo Mitchievici, Adrian Tudurachi, Oana Soare, Dragoş Varga, Radu Vancu, Alex Goldiş, Crina Bud (pentru a nu da decât câteva exemple) de a reciti şi a reduce în actualitate autori clasicizați sau perioade, curente ale literaturii române considerate „rezolvate” definitiv marchează un fenomen al reevaluărilor calme, dar şi un test pe care literatura de manual îl trece în această perioadă, făcând față interpretărilor şi exigențelor actuale. Este singurul mod prin care operele îşi demonstrează viabilitatatea peste timp.
Acestor nume trebuie să le adăugam încă unul: cel al Biancăi Burța-Cernat, critic influent, cunoscut pentru echilibrul şi tenacitatea pe care le investeşte, de ani buni, în critica de întâmpinare. Cartea pe care a publicat-o la finele anului trecut, Fotografie de grup cu scriitoare uitate. Proza feminină interbelică (Editura Cartea Românească) reprezintă un debut matur, fiind, o spun din capul locului, o lucrare de referință pentru oricine se va ocupa, de acum înainte, de vreuna dintre autoarele tratate. Autoarea îşi alege un subiect riscant de două ori: mai întâi, pentru că scriitoarele de care se ocupă (cu excepția Hortensiei Papadat-Bengescu) nu au fost răsfățate de critică, bibliografia reducându-se, de cele mai multe ori, la cronicile din vremea apariției cărților şi la câteva evocări; în al doilea rând, iar aici lucrurile sunt mai sensibile, astfel de subiecte sunt predispuse la interpretări feministe, care mai rău fac, limitând spectrul valoric şi reducându-l la unele pseudo-valori străine de specificul literaturii. Nu aceasta este, din fericire, atitudinea Biancăi Burța-Cernat. Ba dimpotrivă, există câteva pasaje în carte în care se poate sesiza efortul de a-şi tempera unele răbufniri sau inflamări stârnite de nedreptatea pe care o suferă unele opere doar pentru că au avut, printre altele, şi ghinionul de a fi scrise de femei.
Demersul porneşte de la câteva premise de bun-simț, respectate cu o consecvență meritorie. Mai întâi, faptul că, în cadrul unei literaturi, şi scriitorii marginali (de „dicționar”, după cum s-a impus sintagma după Istoria lui Nicolae Manolescu) au importanța lor: „fără ei nu există «viață literară» – creează emulație, întrețin un climat propice creației, constituie fundalul pe care se profilează individualitățile importante, dar un fundal mobil ce conține întotdeauna un potențial inovativ.” De fapt, maturitatea unei literaturi se poate testa sondând calitatea scriitorilor de pluton: atunci când există o consistentă „clasă de mijloc”, atunci când se pot, la nevoie, chema la apel zeci şi zeci de autori de o mediocritate onorabilă, înseamnă că relieful este complet. Or, tocmai perioada interbelică este, cred, momentul în care această normalitate începe să se instaureze şi la noi. Din păcate, de regulă intervalul dintre cele două războaie este tratat apelându-se doar la vârfurile sale, uitându-se că ideile, gusturile, mentalitățile, ideologiile, valorile nu sunt feuda unui grup restrâns al elitei. În acest sens, gestul recuperator al Biancăi Burța-Cernat merită aprecieri entuziaste.
În al doilea rând, autoarea ține să păstreze intacte instrumentele criticului literar: recuperând cărțile unor Henriette Yvonne Stahl, Ticu Archip, Sanda Movilă, Lucia Demetrius, Anişoara Odeanu, Cella Serghi, Ioana Postelnicu ori Sorana Gurian nu înseamnă automat că le şi supraevaluează. Verdictele sunt mereu precise, echilibrate, fără rabat de la exigență. Despre altceva este vorba în această revizitare a unor cărți şi autoare ignorate: despre credința că ele trebuie valorificate în sine, nu ca produse pitoreşti, ale unei sensibilități specifice, ca nişte curiozități fără anvergură, aşa cum au fost percepute de regulă în epocă. Se caută, aşadar, echilibrul, normalitatea receptării: „Ar fi vorba, mai precis, de o abordare nediscriminatorie, netendențioasă, care să nu mai izoleze aşa-numita «literatură feminină» în expeditive capitole-ghetou destinate exclusiv autoarelor – ca în Istoria lui G. Călinescu, dar şi ca în sintezele istoricilor de după el (Ov.S. Crohmălniceanu, I. Negoițescu sau Dumitru Micu), ci să le (re)integreze firesc pe autoare – în funcție de formula adoptatată, de Weltanschauung, de afinități livreşti etc. – într-un flux al istoriei (şi al vieții literare) la care, de altminteri, au participat nu separat, ci alături de confrații lor scriitori.” (s.a.) În principiu, sunt de acord cu această perspectivă, care ne trimite automat la discutarea unui „concept” vag teoretizat la noi, acela al „literaturii femine”. Amând discuția, cât să remarc faptul că există aici o capcană dificil, de nu chiar imposibil de ocolit: de vreme ce sinteza Biancăi Burța-Cernat îşi propune să rediscute la rece, „nediscrimnatoriu” literatura unor scriitoare în vederea extragerii lor din aşa-zisul „ghetou”, ea le condamnă, automat, la izolarea împotriva căreia pledează. Pentru că a selecta opere scrise de autoare înseamnă, implicit, a accepta valabilitatea acelui criteriu limitativ. Altfel spus, ocupându-te exclusiv de „literatura feminină” echivalează cu acceptarea sa, cu acceptarea manifestării sale în blamatul „ghetou”. E ca şi cum, pentru a convinge incredulii că există o filosofie feminină consistentă, ai face efortul de a realiza o antologie a filosofiei scrise de femei (am avut în mână o astfel de lucrare); efectul este invers: nu reuşeşti să convingi decât de „nedreapta” hegemonie patriarhală în domeniul filosofiei. La fel şi în cazul literaturii: luat „la pachet”, fenomenul nu are de câştigat; în literatură nu există decât valoare individuală, restul apartenențelor fiind secundare. Dar Bianca Burța-Cernat nu are de ales: pentru a atrage atenția asupra ignorării, a uitării acestor autoare, uneori şi din cauza apartenenței lor la sexul gingaş (dar cel mai adesea din cauza anvergurii lor relative), ea trebuie să le trateze separat. Cartea sa este, o spune ea însăşi, un bruion demonstrativ, cu valoare manifestă, care are menirea de a fixa tonul unor capitole dintr-o „deocamdată ipotetică” istorie a literaturii române, în care, fireşte, fiecare autoare ar fi plasată în ordinea firească, conform trăsăturilor literare ale operei sale. Bianca Burța-Cernat se fereşte, şi bine face, de excesele feministe, declarându-se împotriva unei astfel de perspective „ostile noțiunii de ierarhie”. Mai mult decât atât, lămureşte autoarea, studiul său a fost redactat în polemică fățişă „cu aşa-numitul «feminism al diferenței», pledând pentru o readucere în discuție a noțiunii – privilegiate în viziunea unui feminism liberal – de subiect cultural neutru din punct de vedere sexual şi, în consecință, împotriva unei abordări enclavizate (excesiv de atente la «diferențele de gen») a literaturii scrise de femei.” Este o atitudine specifică cercetătorului prob, obligatorie pentru o bună funcționare a discursului istorico-literar.
De dorit ar fi fost ca, într-un prim capitol cu detentă teoretică, autoarea să fi problematizat acest concept legat de „literatura feminină”, de vreme ce afirmă că, pe parcursul lucrării, a fost preocupată şi de „identificarea unor trăsături ale aşa-numitei «scriituri feminine». Observ că, de câte ori vine vorba despre această sintagmă, Bianca Burța-Cernat îşi ia măsuri de precauție, relativizând-o şi punând-o acolo unde îi este locul, între ghilimele. Semn că lucrurile nu sunt limpezi.
Dar ce este „literatura feminină” şi în ce măsură este legitim un astfel de concept? Problema şi-au pus-o şi critici mari, precum G. Ibrăileanu, foarte sensibil la gingăşiile sexului frumos şi E. Lovinescu. Mai recent, lucrări semnate de Corina Ciocârlie, Elena Zaharia-Filipaş ori... (oare nu e nedrept că doar femeile se ocupă sistematic de o astfel de problemă extrem de serioasă?) au reaprins pe moment dezbaterea.
Nu cred că se poate discuta în mod serios despre „literatura feminină”. Există, fără doar şi poate, o anumită sensibilitate specifică sexului gingaş (ca să nu spun slab), există un anumit mod de a pricepe/ percepe lumea, care îşi pun amprenta asupra textului literar, dar toate acestea nu sunt mijloace ale literarității. Dincolo de toate atributele pe care i le ataşăm, literatura se defineşte prioritar prin expresivitate, care e impasibilă la diferențele de gen. A face din acest mesaj ideologizat scopul literaturii garantează eşecul. De cele mai multe ori, feminismele de tot soiul se plasează într-o zonă a propagandei, mimând, ca orice extremism, discursul literar sau doar folosindu-se de el. Ceea ce le interesează este să-şi disemineze dogma. Care dogmă înseamnă sublinierea diferenței. Or, a pretinde că valoarea ta constă în diferența de gen înseamnă a te condamna de unul singur la minorat. Rectific: de una singură. Surorile Brönte, Jane Austen, Emily Dickinson, Virginia Woolf, la noi Hortensia-Papadat-Bengescu, Ileana Mălăncioiu, Angela Marinescu ş.a.m.d. îşi depăşesc statutul feminin (chiar dacă literatura lor pune adesea în pagină dileme ale feminității, ale fiziologiei specifice, viziuni care unui bărbat i se refuză), plasându-se, fără complexe, într-o competiție axiologică, nu ideologică. Nu pretind să fie acceptate, nu îşi cerşesc locul în canon pentru că sunt altfel, ci îşi câştigă aceste drepturi pentru că le merită.
Câtă discriminare intră în toată această poveste nu e dificil de intuit. Destulă, dar cu o precizare obligatorie: de discriminat se discriminează, din naivitate, din orbire, chiar cele care țin să îşi etaleze cu înverşunare identitatea feminină, uitând de cea strict estetică. Acceptă, implicit, că sunt o minoritate; nici nu mai e nevoie să se manifeste machismul, misoginismul, real în anumite cazuri. Dar, atunci când astfel de obtuzități masculine întârzie să apară, tot ele, feministele, intră în panică. Asta pentru că au nevoie de discriminare, au disperată nevoie să fie transformate în victime. Pentru că a fi victimă este extrem de avantajos. De fapt, fără asta tot discursul lor se duce pe apa Sâmbetei. De aceea nu pierd prilejul să se considere nedreptățite, ignorate, marginalizate. Numai că locul celor mai multe acolo este: la marginea literaturii. Şi nu pentru că sunt femei, ci pentru că nu sunt scriitori. Sunt doar „scriitoare”.
Aşa stând lucrurile, merită încă o dată apreciat efortul Biancăi Burța-Cernat de a se situa într-o poziție echidistantă. Unul dintre cele mai mari merite ale cărții sale este o informare exhaustivă: cel mai adesea, ea a parcurs tot ce se putea despre fiecare autoare, astfel încât contribuțiile sale devin obligatorii pentru cine are intenția de a aprofunda perioada interbelică. În spatele acestor studii se străvede o adevărată istorie a literaturii interbelice, vizitată la sursă: sunt consultate, cel mai adesea, edițiile princeps, sunt decupate din ziarele şi revistele vremii articole semnificative, sunt puse cap la cap mărturii, interpretări, încât, ca într-un roman, palpită în fundal o întreagă epocă, cu valorile, prejudecățile şi excesele ei. Era la îndemâna autoarei chiar realizarea unei sinteze privind întreaga literatură scrisă, la noi, de femei; ea este, de altfel, judicios schițată în deschiderea sintezei. Înaintea capitolelor monografice dedicate scriitoarelor amintite, se trece în revistă tensiunea dintre „feminism” şi „patriarhalism” în grupările literare care au dominat, cu autoritatea lor, epoca: cercul revistei „Viața românească”, păstorit de G. Ibrăileanu, respectiv cel al cenaclului Sburătorul, aflat sub tutela lui E. Lovinescu. E drept că cele mai multe dintre scriitoarele analizate au frecventat mai asiduu mediul literar bucureştean, care le-a şi lansat (chiar dacă Hortensia Papadat-Bengescu a atras atenția cu spijinul lui Ibrăileanu şi al lui Topârceanu). Nu lipsesc nici surprizele, căci autoarea descoperă în presa vremii sau în arhive cazuri uitate; de exemplu, cel al unui furt sau al unui plagiat al lui Mihail Sadoveanu, care, tânăr fiind şi hulpav de subiecte inedite (se pare că apetitul său pentru scris îi întrecea imaginația epică) traduce, la un moment dat, însemnările în limba franceză ale Constanței Marino-Moscu, elaborând romanul Mariana Vidraşcu. Atenționat, Ibrăileanu curmă publicarea romanului în revistă, iar conflictul alunecă în uitare. Bianca Burța-Cernat urmăreşte cazul până la ultimele dâre pe care acesta le lasă şi rezolvă plauzibil problema, punând în paralel orginalul şi prelucrarea sadoveniană. Dar totul presupune un efort de comentare asiduu, prelungit fără odihnă de-a lungul şi de-a latul întregii lucrări.
Partea cea mai consistentă a sintezei o reprezintă studiile monografice dedicate, pe rând, Hortensiei-Papadat-Bengescu, apoi lui Ticu Archip, Sandei Movilă, Henriettei Yvonne Stahl, Luciei Demetrius, Anişoarei Odeanu, Cellei Serghi, Ioanei Postelnicu şi Soranei Gurian. Capitolele respectă aceeaşi structură: se reface biografia fiecărei autoare, se analizează cărțile apărute între cele două războaie şi se schițează receptarea din epocă. Sigur, scriitoarea cea mai importantă este Hortensia Papadat-Bengescu (din punctul meu de vedere, un scriitor mai îndrăzneț, mai original, mai bun, mai actual decât Camil Petrescu, Anton Holban, Mircea Eliade, Felix Aderca şi atâția alți congeneri). Studiul privitor la corporalitatea din proza autoarei este excelent. Celelalte scriitoare sunt trecute sub semnul „eşecului exemplar”. Dar citite cu răbdare şi înțelegere, puse în dialog cu alte romane interbelice sau confruntate cu formule literare actuale, cărțile lor nu îşi pierd din prospețime. În plus, avem de a face, de cele mai multe ori, cu „personaje” ispititoare, ilustrative pentru statutul femeii scriitor în epocă. Bianca Burța-Cernat are nu doar acuratețe descriptivă (necesară, dat fiind că analizează cărți puțin frecventate), subtilitate analitică, ci şi un dar al portretizării care nu e la îndemâna oricui. În plus, lucrarea nu păcătuieşte prin încăpățânarea de a forța revalorificări nerealiste. Romanele şi volumele de nuvele sunt descrise corect, analizate obiectiv şi puse la locul lor, adică pe al doilea sau al treilea raft. Se insistă numai acolo unde există motive temeinice. Bunăoară, în cazul Soranei Gurian (care are şi o biografie ieşită din comun): „Din cauză că debutează cu întârziere şi într-un moment nefavorabil, autoarea nu ocupă, în tabloul general al literaturii noastre de dinainte de 1948, locul pe care l-ar fi meritat. Acuitatea prozei sale introspective ar fi plasat-o – valoric, nu tipologic – în proximitatea unor autori ca Anton Holban sau M. Blecher. Sub aspectul culturii literare şi al conştiinței estetice, Sorana Gurian se situează pe un nivel superior față de cele mai apreciate dintre prozatoarele noastre interbelice. Dacă unele dintre ele – şi în primul rând Hortensia Papadat-Bengescu – o surclasează, aceasta se justifică prin faptul că prozatoarele cu pricina au publicat mai multe volume (şi înainte, şi după 1948), având astfel posibilitatea de a face dovada unui proiect literar închegat şi cu o anumită anvergură. Un proiect coerent şi, mai mult decât atât, original, a avut şi Sorana Gurian; numai că nici timpul (prea scurt pentru ea, decedată la doar patruzeci şi trei de ani) nici – mai ales – împrejurările vieții nu i-au permis să-i dea un contur convingător.”
Nu are rost să mă insist asupra fiecărui capitol în parte; cert este că avem de a face, adesea, cu tot ce s-a scris mai informat şi mai atent despre aceste scriitoare. Bianca Burța-Cernat este, încă de la prima carte, un istoric literar redutabil, perfect format. Are tot ce îi trebuie: rigoare, răbdare, echilibru, un stil curat, limpede, intuiții corecte, pasiunea şi ambiția lăudabilă de a epuiza subiectul. Cartea sa, Fotografie de grup cu scriitoare uitate. Proza feminină interbelică, se impune ca o lucrare obligatorie pentru cine vrea să studieze epoca interbelică.