Undeva la Palilula şi copita de țap a timpului.

Când m-am hotărât să intru în sala de cinema, nu ?tiam nimic: nu cuno?team regizorul, nu auzisem de film. Tot ceea ce aveam în acel moment, era o curiozitate mare, stârnită de afi?ul de la intrare. Era unul atipic, a?a cum s-a dovedit a fi ?i pelicula lui Purcărete.
Filmul sfidează rețeta cinematografică clasică, asumându-?i perspectiva avangardistă în care este conceput. Afinitățile regizorale nu dau semne să se îndrepte în direcția unui orgoliu artistic avid de validare, ci mai degrabă, îmbrăți?ează deviza ”L’art pour l’art”. “Undeva la Palilula”, pare să se încadreze în categoria experimentelor artistice care, înainte de toate, î?i propune să transmită un mesaj, ?i nu să bifeze cât mai multe inimi.
Nu e nimic întâmplător în pelicula lui Purcărete. Nota misterioasă ?i lugubră în care este construit acest vodevil pitoresc, livrează publicului un conglomerat de imagini ?i obiecte simbolice care, asemenea unei matrio?ce, ascunde ideea-cheie în forme ce trebuie descoperite ?i demistificate, gradual.
Personajul principal cu numele Serafim, este singurul pediatru dintr-un oră?el în care nu se nasc copii: Palilula. Cadrele filmate la începutul pove?tii, ne introduc într-o atmosferă întunecoasă ?i degradantă, lăsându-ne impresia că în Palilula este frig ?i miroase a igrasie.
Spațiul în jurul căruia evoluează acțiunea, spitalul ora?ului, prezintă o lume magică, în care limitele realului ?i ale fantasticului nu se mai discern, o lume în care minciuna respiră ascunsă în carapacea unui adevăr aparent. De altfel, toate personajele pe care ajungem să le cunoa?tem par inspirate din fabule sau nuvele fantastice iar caracterul lor este dominat de năravuri imorale ?i autodistructive.
Ideea sanatoriului, ca simbol al unei instituții bolnave, ne aduce aminte, parcă, de ”Muntele vrăjit” al lui Thomas Mann, unde doctorii sunt adevărații prestidigitatori ai magiei negre.
La Palilula, Gogu, doctorul negru, îi spune lui Serafim, cu ocazia ocupării postului de pediatru: ”Ai să vezi c-aici la noi, toți bolnavii sunt sănăto?i tun (...) bolnavi suntem numai noi, ă?tia sănăto?i, doctorii.”
Serafim se treze?te, întocmai ca Hans Castorp, singur în centrul unei comunități corupte ?i maladive, în care răul este săvâr?it de cei care ar trebui să facă numai bine. Într-un astfel de mediu, binele ?i răul î?i inversează semnificațiile, iar adevărul este distorsionat astfel încât valorile î?i pierd autoritatea.
Aluzia la comunism, care a însemnat tocmai această profanare, această scoatere din templu a adevăratelor repere, este cât se poate de evidentă. Spectacolul grotesc pe care locuitorii Palilulei îl joacă, ne sugerează un univers distopic orwellian, în care o nouă limbă se vorbe?te, o limbă de-a-ndoaselea, în care valoarea este o non-valoare ?i viceversa.
Personajul caprei ?i simbolul mitic al animalului pe care-l reprezintă, fac trimitere la ideea răului în toate formele ei: demonul totalitarismului, dar ?i demonul imoralității, al ignoranței ?i uitării. Purcărete prezintă propria noastră poveste, o biografie metaforică a defectelor unui popor care, în opinia sa, produce un tipar involutiv, stagnant.
În Palilula, nu se nasc copii ?i, deci, nu există mo?tenitori sau mo?tenire. Nu există nici timp, speranță sau schimbare. Viața stearpă se consumă sub umbrela unui dans al uitării, al petrecerii constante ?i al beției.
O imagine sugestivă, este laboratorul lui Nea Pantelică, pediatrul decedat, încărcat cu borcane în care diferite creaturi morbide stau conservate. Imaginea ne aduce aminte, parcă, de scenele din ”Everything is Illuminated”, ?i obsesia eroului de a păstra orice obiect drept amintire a acelui sătuc uitat undeva prin Ucraina.
Conservarea timpului sub orice formă, reprezintă condiția majoră a memoriei colective, memorie ce pare să nu existe în universul creat de Purcărete, întrucât nea Pantelică moare tocmai pentru că a încercat să conserve trecutul ?i să salveze copiii. Pe de altă parte, Serafim, ca protagonist, reprezintă noul venit, cel care la finalul filmului, va reu?i să salveze o sarcină.
Finalul, este cu atât mai fascinant, cu cât te izbe?te oroarea la vederea acelui prunc cu copită, un mic hibrid al contrastelor, ce te determină să te îndoie?ti de un eventual happy end.
Contrastul dintre sublim ?i grotesc, un bine aparent născut din burta sfârtecată a răului, aruncă spectatorul într-o stare de melancolie ?i te face să te întrebi serios dacă Purcărete chiar crede că România mai are vreo ?ansă de salvare.
În spatele unei atitudini generalizatoare la adresa românilor, ?i a unui pesimism de o consecvență uimitoare, Silviu Purcărete a creat un film original despre vechile frământări locale, a?a cum nimeni nu a mai făcut-o până la el.
Dacă ai răbdare să-l urmăre?ti ?i să-l înțelegi, vei ie?i din sala de cinema, întrebându-te a?a cum s-a întrebat regizorul însu?i într-un interviu:” Ce zestre îi las eu copilului meu, în afara unei copite de țap?”
Poate că zestrea adevărată e formată chiar din operele de artă asemănătoare acestui film, care par a fi concepute pentru a ne trage, din când în când, de mânecă, ?i pentru a ne opri din acest dans ignorant al uitării de sine.