"ULTIMUL" ZUBAŞCU. ÎNCERCARE DE PORTRET (I)

S-a scurs un prim an de la plecarea prietenului şi colegului nostru de redacție Ion Zubaşcu. L-am condus, un mic cortegiu format din membrii familiei, câteva neamuri şi noi, cei 5-7 copărtaşi în ale scrisului, la locul său de veci, undeva la marginea Bucureştilor. Zi de sfârşit de mai, amiază subțire, semicaniculară, vreau să spun cu soare mult dar încă rezonabil şi, undeva pe câmp, din şoseaua spre Alexandria, printre alte diverse parcele de mici/mari întreprinzători, o limbă de teren cu pomi firavi şi verdeață, dând spre o capelă decent echipată, iar mai departe, după capelă, cimitirul privat, între două pârloage îmburuienate, cu pâlcuri de maci pe lângă nişte garduri din plasă de sârmă şi tufe de măceş în floare, răsfirate ici-colo, nu tocmai cât vedeai cu ochii. Iar în tufe, nu mi s-a părut, mici păsări cântătoare îşi salutau discret, de departe, cu trilurile lor felurite, noul vecin, poet şi, auziseră ele, cântăreț. Ce mai, o zi bună pentru a muri, mi-a trecut prin gând, de la sine, versul unui alt tragic dispărut, Nino Stratan, aşa cum mergeam ordonat în cortegiu, purtând în mână coroana de rigoare, din garoafe roşii, din ce în ce mai grea, luată dimineața devreme din Obor.

Ion se pregătea, vorba vine, să împlinească, pe 18 iunie anul trecut, 62 de ani. Câteva zile i-au lipsit (a murit pe 28 mai) ca să puncteze aniversarea, dar nu printr-un chef de pomină, cum se zice că făcea altădată, bând, cântând şi spunând poezii, până la ziuă. Probabil, de data asta ar fi fost, ca de altfel la toate serbările lui „de pe urmă”, o agapă mai degrabă austeră, chiar smerită. Fiindcă tumultuosul, aprigul poet şi cântăreț, cel ce „da cu barda în Dumnezeu dar uita să-L pieptene”, apăruse – după ce medicii l-au „luminat” că inevitabilul se va produce şi încă foarte curând – mult schimbat, spiritualizat. Zubaşcu, bolnav, se întețise, se concentrase; el, care, aşa cum bine se ştie, nu fusese niciodată un ins călduț ori indiferent, ci pur şi simplu excentric față de poezie din obligația de a-şi ridica „dintr-un venit sigur” cei patru coconi, acum, cu sentimentul datoriei împlinite față de ai săi, nu şi față de sine, pe ultima sută de metri încerca din răsputeri să recupereze: citea, comenta şi scria întruna, luptându-se cu mizeriile bolii şi cu timpul, în disperarea adesea declarată că nu va mai apuca să citească, să scrie totul.

Acest „ultim Zubaşcu” efectiv bântuit de „spectrul dispariției”, şi eroic şi dezabuzat, şi hiperlucid şi halucinat sub tratamente oribil de umilitoare, perfect inutile, îşi atinsese într-un an-doi, înşfăcat de ghearele morții chiar sub ochii noştri increduli/neputincioşi, locul său, personal, inconfundabil, pe culmea unei extraordinare poezii. Şi acolo, pe acea culme, rămâne cu poemele sale cele mai bune, deloc puține.
Am asistat/participat prin forța împrejurărilor la lupta asta, la spectacolul acestui efort de (auto)cucerire dus la limita omenescului, al unui spirit luptător angajat într-o bătălie tot mai inegală, însă decis literalmente să se salveze, să transgreseze moartea, neantul extincției, prin vers, prin poezie. Interviuri patetice larg confesive, dese participări la festivaluri, articole de atitudine tranşante, comentarii aplicate la cărțile de poezie şi nu numai, grupaje mari de versuri în reviste şi, mai ales, impactul celor două volume de versuri publicate în interval, Moarte de om şi Omul, pomul şi fântâna, sunt mărturia tragicei sale izbânzi: omul nu mai e, însă pomul şi fântâna, poezia lui, da.
Şi ce poezie! Nimeni la noi nu a mai scris versuri ca Ion Zubaşcu, atât de substanțial-autentic-dramatice-temerar-confesive: „jurnal de moarte şi de supraviețuire”, psalmodie şi reportaj din inima umilinței/suferinței/nimicniciei condiției umane, manifest mesianic şi declarație de dragoste, testament şi rechizitoriu necruțător, rugăciune şi imprecație. Discursul pulverizează convenția poetică, totdeauna ca şi inexistentă la acest liric manifest, interesat de mesaj, de problematica umanului, a conştiinței de om inteligent şi lucid, violentat de istorie şi de stihia dinlăuntru, pândit de capcane existențiale, copleşit de întrebări şi vizitat, deloc prompt, de rezolvări şi răspunsuri. O poetică nu atât sumară cât principială, permisivă, deschisă comunicării, e contrasă acum la final, într-un enunț cum nu se poate mai limpede, memorabil:

„aş vrea să scriu versuri cu ochii şi inima pe noua realitate”,

noua realitate fiind, evident, moartea. Niciun artificiu stilistic, ținând de tehnica eschivei, nicio floricică de spirit, din cochetărie textuală, în pagina acestui poet. Il interesează, aş zice cu majusculă, uneori ce-i drept făcând haz de necaz, adevărul, ordinea, morala, sufletul, viața şi moartea – valori care în viziunea lui se nutresc chiar din viață şi moarte, suflet, morală, ordine, adevăr, nu din witz minor şi miticism balcanic. „aş vrea să fac ordine cu sfârşitul meu”, scrie Zubaşcu către fiul său Ilie. Şi asta face, cu ultimele puteri, pater familias ruminat până la obsesie de o puternică vocație testimonială, responsabil de tot şi de toate: nu pregetă să lase cu limbă de moarte instrucțiuni urmaşilor, în texte-testament de un patetism nereținut, răvăşitoare, cutremurate cum sunt de regretul iminentei despărțiri definitive, venite pe nepusă masă.
Două mari dorințe-apel avusese acest „ultim” Zubaşcu, ambele, vai, neîmplinite: către Dumnezeu, să-i prelungească viața, să mai scrie; către familie, să i se incinereze trupul iar cenuşa să-i fie împrăştiată pe meleagul natal, Dragomireştii Maramureşului, „singurul loc din lume unde m-am simțit cu adevărat acasă.”
Că nici Dumnezeu, nici familia, nu l-au „ascultat”, ne depăşeşte.
Şi aşa, de un an şi mai bine, tragicul nostru Ion Zubaşcu – al nostru şi al maramureşenilor, de fapt al literaturii române –, îşi doarme somnul de veci într-un câmp anodin, parcelat de interese prea terestre, undeva la marginea acestui Bucureşti pe care poetul l-a detestat, şi de care, iată, nici moartea nu pare să-l scape. Contrar voinței sale, clar exprimate, e drept, într-un poem, nu ştiu dacă şi printr-un act notarial propriu-zis, diferență care, omeneşte vorbind, nici nu contează. Cât de puternică, indenegabilă fuse chemarea obârşiilor în ființa/scrisul colegului nostru, se vede oriunde ai deschide o pagină de-a sa. Şi sunt multe, nenumărate. Cărți şi cântări, recitaluri întregi. Între atâtea, în ordinea acestei rememorări, Scrisoare către fiul meu Ilie mi se pare de o forță a viziunii/logică a argumentației fără fisură. Expresie magistrală a testamentului poetic zubaşcian, o transcriu din volumul Moarte de om. O poveste de viață, Editura Limes, 2010, aşa cum merită, integral, deocamdată fără comentarii:

„dragul meu fiu Ilie aseară după ce-am vorbit cu tine pe skype
şi mi-ai spus că la tine la Londra toate sunt bune
m-a năclăit plânsul mamă-ta nu era acasă
cred că eram singur în apartament aşa că am plâns în voie
singur în toată casa am plâns după mine ca după un om mort
până am terminat absolut tot ce-am avut de plâns
acum e a doua zi dimineața în zori sunt la masa de scris
în fața ferestrei tocmai a răsărit soarele şi îți las
aceste cuvinte luminate dacă nu mă voi trezi din anestezie
de pe masa de operație sau se va întâmpla ceva după aceea
aş vrea să fac ordine cu sfârşitul meu
să nu-mi duceți trupul stins în Maramureş
şi să nu mă înmormântați n-aş putea suporta în cer ideea
că am fost ciuruit de viermi imaginea viermilor
măcinându-mi cu lăcomie fața şi creierul
îmbuibându-se cu toată impertinența din săracă inima mea
îmi produce de pe-acum dezgust şi oroare nu suport
nici ideea de sicriu nu mi-au plăcut niciodată
oamenii înguşti la minte şi cu atât mai mult
lucrurile înguste m-am străduit cât am putut
să lărgesc lucrurile şi înțelegerea strâmtă a lumii
să ies cum ştii în larg forțând uneori marginile şi limitele
înghesuit între patru scânduri ca într-o cutie de pantofi m-aş simți
străin de toate cuvintele mele şi de mine însumi

nici groapa unui mormânt nu-mi este pe plac nici pe voie
să-mi fie plouate înfriguratele oase goale în timpul furtunilor
o, nu! tu ştii că am fost un om friguros şi probabil aşa vei fi şi tu
am trăit cu ciorapi groşi cu pernă la spate cu ceva pe genunchi
în anii lungi de singurătate din fața cărților fremătătoare
de pe masă m-am ferit de umezeală şi de ploi toată viața
să-mi duceți trupul inert la crematoriu şi să-l incinerați
un foc bun pentru un trup rece prinde bine întotdeauna
voi fi cu carnea mea şi cu sufletul care mi-a ars
în vâlvătăi cât am fost viu pe pământ
doar cenuşa să mi-o duceți la Dragomireşti să urcați
pe dumbrăvi peste Iza până-n vârful Măgurii între afânari
într-o zi senină de august şi acolo cu cerul deschis din tot sufletul
să-mi împrăştiați pulberea trupului în cele patru zări de seninătate
spre vârful Pietrosului către Borşa spre Ardealul
de dincolo de Țibleş peste Gutâi şi Munții Maramureşului
de la granița de nord a latinității tu ştii bine
chiar din sângele tău dragul tatii am fost
mai mult o ființă cerească decât om pământean
şi n-am putut face nimic mai valoros pe pământ
decât o amărâtă de umbră tot ce-am realizat eu în viață
sunt construcții care nu încap decât în cer aşa că acolo e şi locul
trupului meu în lumină nu în lutul întunecos şi nu de oasele mele
din pământ aş vrea să amintiți urmaşilor voştri ci de cer iar aici
pe Măgura asta din Maramureş unde am şi ajuns cu lacrimile
e singurul loc din lume unde m-am simțit cu adevărat acasă
în larg cu tot sufletul meu cu pământul şi cerul acasă”