CITADELA DE FIER

„Toutes choses sont dites déjà; mais comme
personne n’écoute, il faut toujours recommencer.”

André GIDE – Le Traité du Narcisse

Într-un târziu, mi-a atras atenția Hallac, cel care era specializat în literatura Nobel, perioada 1916-1919, Pontoppidan, Gjellerup, von Heidenstam şi Spitteler – când îl cunoscusem, îmi trebuiseră două zile să nu le mai pocesc numele, făcea mare caz pe chestia asta –, zicea ceva de genul că romanul prezintă o suită de întâmplări ce nu ne privesc; dacă ni le-ar povesti un vecin nesuferit, nici nu le-am asculta...
– În plus, romanul e în mod fatal nenatural.
– Puteai să zici fatalmente.
– Hai, bâşti! îl repezi Hallac pe Lörincz. Autorele atoateştiutor leagă şi dezleagă destinele personajelor într-o urzeală ireală. Niciodată în viața reală, poate cu excepția unor mici comunități rurale, nu ştii ce se întâmplă cu majoritatea oamenilor pe care-i cunoşti de-a lungul vieții. Eu, de exemplu, nu mai ştiu aproape nimic de colegii de la primară şi generală. Ştiu că doi dintre ei, Delja şi Florian, s-au sinucis, o tânără extrem de introvertită şi un prieten din copilărie ce se înşelase şi luase viața în piept mult prea din timp. Doi au intrat în politică, dar n-au urcat, una a ajuns actriță, vreo trei asistente... Unul care scuipa în borcanul cu mâncare ca să nu mai dea şi altora, a fost rănit în Afganistan... Nu ştiu câți dintre ei s-au căsătorit, câți au divorțat, care dintre ei are copii sau cine-a mai murit.
– Măi, să ştii că nici eu n-am habar ce s-a întâmplat cu cei de la grădiniță, îl auzii şi pe Fabricius de lângă geamul larg al încăperii. Nu mai ştiu nici cine mi-a spart capul c-o piatră, uite-aici, şi arătă un semn vizibil deasupra urechii, nici cum îl chema pe-un junior cât un dop, cu care tot îmi încurcam încălțările... râse potolit, a mai rămas doar ademenitoarea culoare neagră țipând după sex, zărită sub fusta mini ce pocnea pe coapsele durduluii ale educatoarei mele de la grupa mare, o educatoare indiferentă ce-acum ar trebui să fie o bucățică decentă cu maxi, ori aci, ori underground...

Adevărul este că nici eu nu-mi aminteam mare lucru de grădiniță. Acum vreo douăzeci de ani mă întâlnisem cu un oarecare Friedrich Gilbert, care îşi aducea aminte de mine pentru că-mi devora hulpav mai toate sandvişurile făcute de biata maică-mea. Ne-am intersectat pentru câteva minute şi-atât. Îmi aduc bine aminte că ne despărțisem extrem de stânjeniți, după ce râsesem forțat pentru ceva timp... Cât eram încă tânăr, grădinița fusese demolată, aceeaşi soartă având şi imaginile mele despre ea şi despre ce găzduise, imagini deja estompate.
– Fabricius, interveni Sahil, legat de chestiile astea juvenile, e de înțeles să nu îți aduci aminte mare brânză, memoria de lungă durată doar ce se dezvoltă la vârsta aia, nu avem conştiința celuilalt şi a importanței lui pentru noi, din perioada aceea e firesc să rămâi doar cu amintirea unor emoții puternice, cum ar fi teama sau dorința invocate. Eu îmi aduc aminte de nişte momente penibile, la o serbare m-am blocat definitiv încercând să recit la comandă o poezie idioată în fața unei mulțimi de mămici aflate-n competiție deschisă.
Tilcotil făcu semnul pentru „gargară”.
– Dar nu asta e important! Eu de foştii camarazi de arme nu mai ştiu nimic – ăsta era subiectul, nu? – însă nici asta nu e cu adevărat relevant! Relevant poate fi pentru o frescă socială, însă nu pentru un roman simplu, cu patru-cinci personaje principale şi douăzeci secundare...
Pentru un timp, n-am mai fost atent la schimbul de replici. Uitandu-mă în urmă, nu puteam decât să confirm la rându-mi blocada construită involuntar în jurul unui eu cantonat de fapt într-o puținătate grotescă. Din grozava clasă de liceu, nu păstrasem legătura decât cu colegul de bancă, acum profesor universitar, şi cu un cuplu drag inimii mele, în rest, doctori, ingineri, profesori, nu mai ştiam nimic de ei... vreo patru parcă emigraseră în America.
Mi-am adus aminte şi de un țigănuş întîlnit într-o gară, aşteptând o legătură într-un orăşel de câmpie. Îi dădusem două țigări şi se simțise obligat să îmi aducă o pară, şterpelită, naiba ştie de pe ce creangă sau de prin ce sacoşă... Mi-am adus aminte de Pinto, colegul de cameră din anul întâi, cu care fripsesem nişte băute memorabile la Gardu’ Verde şi, inevitabil, de Hajnalka...
Întotdeauna mi se aşternea pe buze un zâmbet liniştit când îmi aduceam aminte de nopțile petrecute împreună, de felul cum îşi mişca trupul în ritmul unei muzici perfecte. Niciodată nu ştiusem dacă acea muzică îmi fusese destinată sau dacă nu fusesem decât un instrument, dar nici nu-mi dorisem să aflu, părtaş sau arcuş, important era că asistasem la menuete grațioase, la armonii absolute, dumnezeieşti, la irepetabil.
Am făcut un efort să redevin atent la conversație.

– Ei, discuția asta, într-un roman, ar putea fi considerată o burtă, şi e la fel de plictisitoare ca şi cea reală, în care autorul nu-şi conştientizează orbecăiala printre adevăruri.
Cel care catadicsise să intervină era Kugelschreiber, Alfred Streitkolben de fapt, dar toți îi spuneau Kugelschreiber (Stilou), un sudet grăsan şi sfătos, puțin diliu, dar nostim în cele din urmă şi prietenos. Se gândise să ajungă la Citadelă cu „Importanța golfului pentru umanitate”, apoi, la stupiditatea aristocratică a golfului, se gândise să adauge imbecilul wrestling, curlingul, snookerul plictisiților soldați britanici, sporturi care nu-l deranjau atât prin blocarea resurselor umane vârâte-n spleen, cât prin monotonia şi ariditatea lor.
Boxerii de ce să-şi stâlcească mutrele şi să-şi care pumni în cap cu nemiluita, după categoria baroaselor, când, foarte bine, puteau să se alăture wrestlerilor şi retardaților de la K1 şi să meargă la muncă în docuri? Experții în geometrie şi topometrie puteau da o mână de ajutor la rigolele de-un țol pentru păpuşoi, iar anacronicii scrimeuri, unde altundeva decât în industria procesării cărnii. Apoi a adus în discuție inutilitatea practicării atletismului, întrucât e prosteşte să te mai pregăteşti de război sărind garduri sau fugind mâncând pământul, odată ce americanu’ te ia cu racheta de pe budă.
Până la urmă, i-a schimbat titlul în „Sportul şi umanitatea”, neuitând să adauge şi sporturile de echipă. În planul său, atleților li s-au alăturat toți ceilalți participanți ai sporturilor de echipă. Voleibaliştii, handbaliştii şi baschetbaliştii în agricultură, tenismenii la zidărie, iar fotbaliştii, pe care-i considera o ruşine (în esență, jucau neutilizându-şi mâinile, minuni ale evoluției!) nu îi vedea lucrând decât la canalizări. El îi zicea eseu, dar toată lumea ştia că era un pamflet extrem de reuşit, sporturile incriminate fiind de fapt meseriile care dispăruseră rând pe rând din nomenclatorul aprobat de Conducător.

– Lasă că de multe ori adaosul ăsta e o evadare binemeritată din intrigă, mai ales că opțiunile, mişcările autorului sunt limitate, cel puțin într-un roman de factură clasică, unde soarta personajelor stă sub semnul implacabilului.
– Poate că şi cititorii au nevoie din când în când de-o pauză, făcu Lörincz şi continuă zâmbind: mai ales de la intrigile plictisitoare imaginate de Ducray.
– La o adică, oamenii, cu toții, nu sunt decât nişte burți plictisitoare pentru istoria universului.
– Din fericire, de mică întindere, adăugă Sahil, altfel ambițiile şi dorințele lor nestăpânite l-ar mânia până şi pe Marele Scamator.

Pentru câteva momente, iar n-am mai fost atent. Cei şapte semnatari ai Scrisorii aveau toți aşii în mânecă, putând realiza oricând opera eliberatoare. Nu-mi rămânea decât să pun la îndoială dorința lor de a scăpa din Tehnopolis. Majoritatea celorlalți deținuți, mult mai puțin norocoasă, era formată, în mare parte, din oameni cărora vârtejul vieții nu le spunea nimic, din oameni care se prăpădesc în el şi-atât; unii cu bucurie chiar! Nu toți au stofă sau vreo dorință nefirească de-a fi observatori, de-a-şi pierde parte din prețioasa pradă analizând şi judecând.

– De fapt, parte din literatura actuală, şi mă refer aci la aceea care-ar trebui scrisă cu l mare, se află într-un impas, într-un insoluționism sau asoluționism în care mizerabilismul sau, mai degrabă pestilențialismul cu note autobiografice nu reprezintă o soluție viabilă, ci doar o fundătură puturoasă, nicicum o treaptă necesară, îşi mângâie bărbia gânditor, l-aş putea numi experimentalism literatricid.
Urmă un potop de reacții din care nu îmi ajunseră clar la urechi decât: „Hai c-a luat-o la vale cu insecticidu’!” şi „Salveaz-o, tu, măi, geniu de rezervă!”.
– Ştiți ce m-am gândit eu?
Cu toții ne-am întors mirați spre Bernhard.
– Literatura e aidoma mişcării: mergi pe jos – minimalism, mergi călare – romantism, mergi în căruță – realism, mergi cu trenul – modernism, cu avionul, postmodernism…
Hallac rămase cu gura căscată, abia mai murmură:
– S-a şocat de tot moşneagu’!
– Dacă mergi în cârjă?
– Confesiuni, filosofie! veni prompt răspunsul lui Bernhard.
– Şi dacă te sui într-o rachetă?
– Science-fiction.
– Nu, îl zădărî neobosit Lörincz. Dacă te sui de-adevăratelea într-o navetă şi orbitezi în jurul Pământului?
– Documentaristică, literatură de popularizare.
– Hai, îl trase de mânecă Falkenhurst, hai, treci la loc în pat, documentar, nu documentaristică!
– Intri-n budă, continuă neabătut Brokoff, mizerabilism, faci sex, pornografie...
– Astea-s metafore de duzină, simbolistică de circ! Opreşte-te naibii odată!
– Cântă-i, redactore, un cântec de leagăn, c-a început să le încurce rău de tot. Nene, țipă Ducray, ai ieşit din ism-uri, trage dreapta!
Falkenhurst îl ajută pe senilul Brokoff să se urce în pat.

Pentru câteva clipe fu linişte, nicio săgeată nu mai zbură, numai că Tilcotil, Albert Lörincz, se pare că se încălzise, îşi roti turela şi-l stârni din nou pe Hallac, ştiind că avea boală pe literatura diaristică:
– Păi, cu amintirile lu’ matale despre generală, ai putea să scrii o autobiografie ciment!
– Nu vorbesc acum de porcăriile pompate pe piață, de amintirile pavoazate ale demoazelelor uscate şi-ale băboilor insipizi, care-au inundat piața de carte, falsități moraliceşti pline de cine ştie ce deducțiuni şi cine ştie ce considerațiuni savante… pline de generalizări forțate, suveniruri inutile şi exhibări bolnăvicioase… dacă te pişi în stradă e un delict, dar dacă în însemnările tale – date-n fard artistic – te pişi pe alții, înalt, cu boltă, poți lua şi premii!
– Hai, ia o pauză! îl îndemnă Lörincz în râsetele celorlalți din celulă.
Fabricius sparse însă voia bună:
– Pseudojurnalul, romanul-jurnal, începând cu „Hayy ibn Haqzan” a lui Ibn Tufail…
Văzându-ne fețele nedumerite, de data asta Sahil se simți dator să ne traducă:
– „Cel viu, fiul celui treaz”, Abubacer numele latinizat, un precursor…Parcurgerea a şapte etape, de la cunoaşterea empirică şi rațiunea practică până la înțelepciune şi extaz. După părerea mea, ține mai mult de filosofie decât de literatura confesivă…
– …Trecând prin „Pather Panchali” de Bibhutibhushan Bandyopadhyay, „Vaz Udenar” de George Hilt şi „Chiralăul” lui Ion Mânzală, până la Ishiguro şi Narbach încoace, toate pun accent pe formarea exemplificatoare, sunt, în fapt, un bildungsroman echivoc.
– Bildungscaca! ripostă Hallac. Zeci de tone de copaci morți purtând incrustații gen: „Rochița psiholoagei”, „Eu, Străjerul culturii X”, „Martin & Hannah = Love” şi date la presă.
– Hallac, faci confuzii!
– Toate nişte prostii. Cine le mai citeşte?! Cei care se regăsesc în carte? Cei care i-au cunoscut pe educatorii lu’ ăla sau cei încremeniți în propria lor formare...
– Cei nemulțumiți de propria lor formare, dovedi şi Brokoff că e atent.
– Să zicem că şi ăştia, dar este culmea paranoiei să crezi că formarea ta poate fi luată drept model, că panegiricul formatorilor tăi interesează mințile anchilozate, că le poți ancora în autentic prin simpla lectură a blogului tău primitiv şi excesiv cosmetizat.
– Pe de o parte, retragerea în aceste patrii mici, se ridică Murambadze, căci asta sunt, nişte patrii mici, de buzunar, e însăşi capitularea, triumful erei individului. Asemenea construcții diaristice reprezintă o opțiune aparent viabilă pentru vremurile slabe, lipsite de substanță, însă fatală pe termen lung.
– De ce fatală? îl întrebai, căci părea să aibă şi el un meci...
Mie chiar mi se părea una dintre puținele alternative aceptabile într-o lume dominată de deciziile absurde ale Conducătorului.
– Nu înțelegi că nu mai există putința revenirii la patria mare, cea adevărată? Macazul acționează doar într-un sens; încercarea de a mai reuni lumile mici, atrofiate şi stâlcite într-un puzzle imposibil nu poate fi decât ridicolă.
Am dat din cap.
– Băi băieți, vorbeam de altceva, da?
– Deci nu te pricepi nici tu la jurnale şi bildungsbărci! încercă să-l râcâie Tilcotil pe Ducray. De fapt, aici doar Fabricius şi Hallac sunt experți, noi doar să facem galerie…
– Eu cred că un roman bun, îl auzii pe Ducray vorbind măsurat, trebuie să fie asomator, trebuie să năucească cititorul, trebuie să-l izbească în creştet şi să-i devieze măcar c-un grad modul de a gândi.
– … Adică… aşa… ca la vite?
– Ca la mă-ta!
– Măi, pizdocea, ai tu suficiente cuvinte-n lexic să te iei cu neneaca-n fleancă?
Brokoff dădu să se ridice din nou din pat, îngăimând:
– Înjurăturile şi limbajul colorat țin, în genere, de o defulare primitivă, au o chimie asemănătoare cu râsul.
– Râsul e altceva, tataie, e o sancțiune socială, mai degrabă consumul de alcool...
– Bergsonism ieftin... comentă aristocratic Murambadze.
– Să compari efectul chatartic al limbajului cu simpla micțiune e cel puțin...
– Rahat! Ce treabă am io cu Ticu din Quatar?
– Hai că eşti jenant! Puoți mai mult! accentuă grotesc pe u, Hallac.
– Muie!
– Băi, Tilcotil, făcu Ducray, degeaba te întâlneşti cu oameni importanți, cu IQ-ul cât casa, creativi şi spirituali, nu se ia!
– Ia şi tu una, da’ cu picamăru’!
...Şi totul ar fi luat o turnură urâtă, dacă pe uşa celulei n-ar fi năvălit Khaziel, exaltat ca de obicei:
– Băieți, ce părere aveți? şi declamă: „Pictez şi catedrala este goală, / Pictez şi formele nu prind contur, / Pe-albastra – vie, grea spoială –, / Apar doar draci cu părul sur...”.
– Ăsta-i Puşkin! îi răsturnă sec Hallac entuziasmul.
– Nu, mă, parcă-i poetul ăla valah... cum îi zice?...
– Rahat! De ce n-aş fi eu, eu-eu?
– Pentru că n-ai cum! Cam tot s-a scris deja, aşa că totul pare o repetiție, un plagiat gubav, involuntar... făcu Hallac.
– Gubav?!
– Maladiv, îmi traduse Ducray. Vorbeşte, mă, normal!
Hallac nu-l băgă în seamă:
– În plus, cum să fie spoiala şi vie şi grea?
– Da’, ce mă-ta, mă, tu n-ai văzut până acuma lucruri vii şi grele?
Albert nu se putu abține să se bage şi el:
– Doar nu vorbeşti de balene şi elefanți...
– Şi tu eşti un imbecil! Khaziel se întoarse furios spre Hallac: Ție niciun lucru nu ți s-a părut viu şi greoi?
– Lasă-l, bă Khaziel în pace, Hallac n-a avut niciodată soacră!...
Khaziel nu-l băgă în seamă, continuă imperturbabil:
– Romanele lui Eco nu ți-au lăsat impresia de viu şi greoi, de rococo translatat în linii Escher?
– Alt deştept... murmură Sahil, şi când te gândeşti, se-ntoarse spre mine, oare se merită atâta chin pentru un fir de gânduri răsucit în scoarțe?
– Eco nu mi-a lăsat o astfel de impresie întrucât eu ştiu să-i corelez teoriile codurilor cu cele ale lui lui Hjelmsev şi Kjørup, ştiu unde greşeşte în penibilele raportări la zoosemiotica lui Sebeok şi semantica transcendentală a lui Wolfram Hofstadter, filiația de idei, anti-instrumentalismul contextualist al lui Knut de Hout şi iconicitatea epistemică a lui Hasmut Gloederlijk, iarăşi, nu-mi sunt străine. Nu mă miră însă că tu vezi rococouri pastelate ori tehnicizate în cataloagele lui ilustrate, făcute pentru vulg...
Se lăsă o tăcere grea. Cred că fiecare dintre noi încerca să-şi estimeze dimensiunile ignoranței.
În liniştea mormântală, Tilcotil se proțăpi în mijlocul celulei şi-şi duse mâna dreaptă la piept, agățând-o de-un veston imaginar:
– Caracterul simptomatic al heteronimiei sumisemnelor rematice din desfăşurările euristice nu rezidă în hipertrofierea vectorilor categoriali ai unei eureme critice, de transformare... de altfel nici reculurile creative ale indicatorilor mnezici din noile concepții-proptotip despre etnoestetica receptării nu antrenează expulzii qualisemnice.
– Aha... îşi schimonosi fața Hallac realizând că pierduse avantajul imens.
– Disonanța dintre codul şi ocurența submodelului T2 duce la o incomprehensivă situare a itemilor configuraționali de stare...
– Suficient! M-am lămurit! Şi tu eşti un expert!... ar fi vrut să-l îmbrace cu gheața din priviri pe incorigibilul Lörincz.
În atmosfera relaxată, Khaziel încercă să-şi expună cât mai convigător cu putință o altă producție recentă:
– Dar de asta, ce părere aveți? „Te rog, / nu mă sili să te ucid, / ca lama-mi ascuțită /să te sfârtece fluierând! // te rog, / nu mă-ndemna / ca fructele de opium / să-mi străbată gândul / şi cărămizi de granit / să te-mbrace! // te rog, / nu te-apropia de mistreț / nu te-apropia de morminte!”, mai că lăcrima...
Ducray zâmbea, Brokoff îşi înfundase fața în palme, iar Tilcotil era pe burtă de râs.
– Ha, ha! „Cărămizi de granit”... „Fructe de-opiu” îi penetrează gându’… Ha, Ha! Khaziel, eşti colosal, gigantisim! Ce nume-i dai chestiei ăsteia? Măi, mor de râs!
– „Rugăminte”... îi răspunse totuşi încurcat Khaziel.
Văzând privirea de gheață a lui Hallac dădu înapoi şi căută rapid o altă variantă:
– „Dor ne’mplinit” ?...
– Nu, măi, băiete, tu crezi că asta e poezie?
– Mai am...
– Ia dă, mă, caietul tău încoace!
Într-o tăcere deplină, Hallac se uită c-un ochi ager peste ultimele pagini scrise.
– Ia uite că Khaziel al nostru, nu uită Hallac să accentueze cacofonia voită, a dat-o-n haiku-uri! „platani istoviți / îşi veştejesc pe boltă /ochii de frunze” şi încă: „când corbul fură / dintele slut al morții / groparii revin”... Tu ştii ce-s astea?
Khaziel fremătă, privirea-i umedă aşteptă ca acel unu la mie, apreciativul superlativ să se producă.
–...Astea-s gunoaie! continuă Hallac
Ducray îi trase uşor caietul şi silabisi urmând cu arătătorul versurile:
– Da’ ce-au? Sunt cinci şapte cinci, au metaforă...
– Da, dar nu au anotimpul precizat, întrebările de bază sunt escamotate, conțin greşeli tehnice…
Peste umărul lui Ducray am recitit cele două haiku-uri. Îmi plăceau, sunau a poezie…
– Ce greşeli? nu m-am putut stăpâni şi l-am întrebat pe Hallac.
– Tu ai văzut platani „obosiți”?
– Or fi fost bătrâni… am încercat eu naiv.
Hallac mă țintui cu privirea:
– Tu ştii cum arată frunzele de platan? Sunt pal-ma-te, îmi silabisi ca pentru idioți, ca palma, n-au cum să aibă „ochi de frunze”! Puteau fi salcâmi, fagi, nuci…
Tocmai voiam să-i spun c-ar fi suficient atunci să opereze minora schimbare când l-am auzit şuierând în continuare:
– Iar în a doua ce caută groparii?
M-am retras neştiutor, din dorința de a-l susține pe Khaziel nu rămăsese fum.
– Mai taci! interveni Fabricius. Şi Basho are un haiku celebru cu bătrâni în cimitir.
– Vrei să-mi sugerezi c-ar putea fi vreo apropiere între Basho şi Khaziel al nostru?!
– Ştii bine că n-am sugerat asta, am spus doar că-n haiku-urile Ryuko, al lui Basho şi-al lui Khaziel, apar persoane.
– Mă-nveți tu pe mine ce-i aia literatură, mă?! Mai lipseşte să-mi spui că-i şi vreo fuziune Ryuko – Fueki!
Căutătura nu-i era nici suspicioasă, nici machiavelică, extremele între care vehicula invariabil, acum era plină de răutate pură. Masiv, însă cu mişcări de felină bătrână, părea gata să-l înhațe de gât pe Fabricius într-un ultim salt.
În afară de disecțiile amănunțite pe care le operase celor patru nobelizați, ştiam că scrisese o perfectibilă „Istorie a literaturii contemporane”, un tom de aproape două mii de pagini in quarto, pe care zadarnic îl ridicaseră mulți scriitori de la porțile tipografiei, sperând să se regăsească între copertele-i nefireşti, purpurii; canonizați, cuprinşi sau măcar pomeniți... Cel mai mare afront pentru el rămânea democratizarea actului creației; din câte am înțeles, lucrul ăsta, de neconceput pentru un critic rasat, îi provocase inițial – când se văzuse închis în Tehnopolis – prelungi crize de isterie.
Am luat caietul de pe pat şi am deschis la întâmplare.

picuri grei de fiere hâdă
clipoceau bâhlind în noapte
umbre de copaci bezmetici
prinşi de luna nouă-n cleşte

ouăle de drac, clocite
sfârâiau, pocneau trezite
aruncând pe străzi şi-n case
bale lungi, grețoase

iar cadavre putrefacte
lepădate din tartar
se împreunau întruna
pe pavaj icnind


Îmi declinam orice putință de a le judeca, de a le poziționa în curente, sub influențe sau vremuri. Îmi plăceau şi-atât, numai că, se pare, asta nu era suficient. Nu ştiam, de exemplu, dacă e corect „putrefact”, dacă e anglicism, licență poetică... m-am hotărât să nu mă mai bag unde, în mod clar, nu mă pricepeam. Dând din umeri, i-am întins caietul autorului prins în corzi.

– Khaziel, ca să scrii poezie bună, ori te scufunzi înlăuntru, în lăuntrul tău sau al lucrurilor şi aduci lumină – pe tine asta te depăşeşte sensibil –, ori îți laşi puțina imaginație să zburde, să construiască liber.
Spre hazul multora, Tilcotil începu să explice în detaliu şi cu multe trivialități unde ar trebui să se scufunde Khaziel.
– Deci, făcu plângăreț acesta, eu nu scriu poezie bună...
– Măi, Ducray, explică-i tu bezmeticului ce-i aia poezie, cum trebuie scris în mileniul trei. Ăsta-i cu două secole în urmă! Dă-i nişte scurte exemple, hai să nu le dau eu şi să i se pară că am cine ştie ce parti-prís-uri...
– Constantin Sterpu, „În hățişul dezdulună / Me hătită palundrită / Un cărel batustătă / Neofită Dunăre...”.
– Nu! îl întrerupse Hallac. Nu Costică Sterpu, nu Hristo Cancev, nu balcanici! Lino Cofolla, Bergardini... italienii sunt slabi... Mai bine un nordic... sau nu! Gothspiel Brass.
– Nu mai îmi aduc aminte exact, dar parcă sunt din „Tomberonierul”, „nişte oase, / oase-n oase’mpreunate / şi cusute-n carne, piele, / gem să scoață alte oase / într-o lume...”
– Mda, poate că nu-i alegerea cea mai potrivită... puțin cam maladiv... Hai, şi un Solomon Katz, de după război, două versuri, nu mai mult. Un postsuprarealist... ne traduse Hallac.
– Din „Cântecul lui E”, se supuse Ducray din nou, cu plăcere, se pare. „Cantelante peticante / Rezonante dolimante / Baletrante Epsilante...”
– Asta-i dobitocenie! îşi manifestă automat Tilcotil indignarea. Aşa şi „tam-tam / mîcînî, mîcînî” poate fi un distih hipergenial...
– Asta e deja tradusă?! se miră şi Murambadze.
Hallac ignoră cu dispreț toate reacțiile.
– Auzi cum sună? Ei, tu nu poți să construieşti sintagmele muzicale ale lui Katz, dar poți să încerci cu o imagine din copilărie ceva... Ia gândeşte-te la o imagine care te-a fermecat în copilărie, fixeaz-o bine şi-apoi deraiază!
– „În marşul lor, cărând cadavrul / furnici greoaie zguduie tavanul”...
– Nu, măi băiete, nu aşa! Aşa puți a naftalină, a epigonism arid. Lasă-ți imaginația să-ți tăvălească memoria!
– Vai, ce plastic, maestre! încercă Tilcotil să imite vocea unei pudice fete crescute la pension.
Khaziel îşi luă avânt:
– „Doi cai moțați / Doi cai bălțați”
– Nu!
– „blazați”?...
– Aşa!
– „Doi cai mozaicați”...
– Aşa! Ieşi de pe pista raționalului!
– „Mă sui pe ei”...
– Nu! Bagă pedala pe irațional!
– „Mă sui sub ei / Şi îi înham”.
– Ieşi, ieşi!
– „Şi-i pun să tragă”...
– Ieşi! aproape răcni Hallac.
– „O căruță plină cu... dolomită”. văzându-l pe acerbul critic că dă să se enerveze din nou, modifică rapid: sau „cu dinamită”.
Fața lui Hallac se lumină:
– Perfect! Ăsta-i şi titlul, „Căruța cu dinamită”!
Khaziel repetă:
– „Doi cai moțați / Doi cai blazați / Doi cai mozaicați / Saltă-n copite agățați / Căruța cu dinamită”.
– Hai, măi Hallac, interveni Kugelschreiber, tu nu vezi că-i o tâmpenie! Aşa nu mai iese-n veci din Tehnopolis. Lasă omul să scrie cum simte, cum crede el că-i bine, ce s-ar fi întâmplat dacă pe timpuri te-ar fi silit cineva să continui cu încercările tale ilare din domeniul prozei pentru copii? Khaziel, în schimb, are nişte poveşti rezonabile.
– Poveşti?! se întoarse Hallac spre Khaziel gata să-i distrugă şi ultimul meterez al creației, pe care era vădit că-l desconsideră aprioric. Unde?
Khaziel se execută şi deschise caietul la paginile din urmă.
– „Asta s-a’ntâmplat demult, pe când varza n-avea cotor şi creştea spânzurată’n copaci, vacile, mult mai agere la minte decât acu’, fătau iezi în ocolul zgârciților, pruncii, de ți-i aducea poştaşul, aveau deja dinții mijiți şi mergeau cătinel, iar brânza se usca-n felii pe sfoară, prinsă de grindă în pridvor...”.
Nemulțumit dădu câteva pagini:
– „Şi ce mai nunt’a fost!...Toată suflarea a dansat şi-a chefuit trei zile şi trei nopți la rând. Au fost şi câteva perechi venite de la târg, domni îmbrăcați sluțeşte, după modă şi oarece cocoane înăcrite, cu pălării ascunse-n pene şi cu poşete-n formă de căpşună, da’ s-au dat duse imediat, tot strănutând de colbul ridicat în joc de-opincile aprinse.”
Dădu încă o pagină şi începu din nou, tărăgănat, batjocoritor:
– „O lumină-şi frânge raza în puzderia de stele. Ca şi-n alte dăți, uimită, uiți de tine, de pământ şi cuprinzi din nou neantul împânzit de stele reci; în ochi – singurul lor adăpost aice – fără număr clipocesc. Iute, ca într-o vâltoare, gândurile îşi fac loc: stelele sunt sori departe, îşi fac propria lor lume din căldura ce-o vroiesc jertfă vieții-adusă. Tu, sămânță efemeră semne de-ntregi lumi priveşti!...”
– Măi, Kugelschreiber, prima e pastişă, nu are valoare, a doua e poezie pe orizontală, la fel de retrogradă în concepție ca şi primele.
Tilcotil se sprijini cu podul palmei de masa de scris şi imită tonul emfatic al lui Hallac:
– „Mes chers amis, vous pouvez créer de nombreux mondes magnifiques, les détruire c’est mon métier.”
– Stai, mă! Dă-mi mie! Kugelschreiber luă caietul şi-l întrebă pe Khaziel: Unde e aia, „Povestea aburilor de ceai“?
Îl atenționă pe Hallac:
– Ăi fi tu marele critic, da’ ai mari carențe în lecturarea unui text. Să-ți arăt cum se citeşte o poveste! Ascultă: „Dintr-un ceainic fin din China, cu sărutul a doi tineri oglindit în tabla roz, prinsă-n foc pe aragaz, lin se ridică un abur şi zbură către înalt.
Mai încolo, înspre nord, cam ca la un milion de paşi, o Matrioşă făcea focul să-ncălzească samovarul. De la Moscova venise, cu bagaje încărcat, fiul său ca să-i prezinte, bucuros nevoie mare, viitoarea noră, Lusia. O plăcuse. Ea pe dumneaei şi invers, iar acuma, fericită, cu o lacrimă-n obraz, făcea după o rețetă veche, ceai cu mentă şi lămâie, două ceşti ca să le pună pe măsuța din verandă, unde tinerii priveau la toamnă, cap în cap. Aburi aromați şi gingaşi se-nvârtiră uşurel şi fuiorul de iubire luă ca țint-un nor pufos.
Luni în şir dură ca cele două firişoare delicate să se-adune, să se lege... Şi căzură ca zăpadă, se topiră în şiraguri, râuri repezi, fluviu rece şi apoi doar în ocean, în a apei moleşeală se găsiră, se-nmuiară şi se-ncolăciră strâns într-un ghem de bucurie. Asta doar pentru o clipă!... O pereche de delfini plescăind apa în joacă le zbură în aer, sus... şi de-acolo plăsmuite de un soare orbitor, iară doi vapori de apă fură, tot pe fugă, călători...”
– Mmm, ridică din umeri Hallac, poezie pe orizontală. Vezi ceva nou?
– Da’ aşteaptă, măi omule, să termin!
Sâsâiră şi alții, îndemnându-l pe Hallac să tacă.
– E scurtă, nu-ți fie teamă! Kugelschreiber se întoarse la textul în mod cert agreat: „Alți curenți şi alte unde, alte adieri şi sufluri îi suciră în văzduh, îi întoarseră, ciocniră, desfăcură, înghiontiră şi la loc iar îi uniră printre aripi de cocori.
Se făcuse primăvară când un negru nor din munte, necăjit, puțin răcit, le atinse unda caldă şi îi transformă în ploaie. Asta se-ntâmpla deasupra unui templu japonez, mărginit ca-ntr-o poveste de-o livadă de cireşi. Lângă templu-o jună brună şi un tinerel cochet se-ndemnau să iasă-n fugă pe alee, înspre sat.
De pe streaşina îngustă, două picături din abur nu prea iute pieritor se grăbesc înspre pământ. Cel mai mare strop de-aromă îi căzu în ceafă lui, i se duse jos pe şiră şi-l opri cutremurat. Cea de-a doua picătură, delicată ca un crin, îi căzu pe frunte ei şi-i stropi fața în zâmbet – cald, curat, făr’ de pereche... Față-n față se priviră. Aburi şi arome fine li se prinseră de gene şi-i legă cu jurământ. Făr’a le păsa de picuri, prinşi de aburul buimac, paşii lin şi-i îndreptară printre scumpi cireşi în floare înspre sat. Mână-n mână-ncetişor...
Înainte ca Moş Ene să te ia în lumea lui, te rog nu uita un lucru: când bei ceaiul cu cei dragi, să deschizi o ferestruică, aburul să se strecoare şi să-i farmece pe alții cum mai ieri au fost şi-ai tăi!”. 
Brokoff începuse să sforăie uşurel, iar Hallac, nemulțumit, tăie rapid cele câteva aplauze timide:
– Asta nu dovedeşte nimic altceva decât faptul că nu oricine poate călca pe urmele lui Andersen!
– Pentru că-i mort! îl completă aproape instantaneu Ticotil.
– Zi drept, te plăteşte careva să încerci să fii deştept?
– Mie, tună Sahil, drept să vă spun, chiar mi-a plăcut! Şi aş vrea să am talentul lui ca să pun pe hârtie nişte legende.
– Ce legende? Ai ceva pe caiet?
Sahil dădu din cap în semn că nu, îşi duse degetul la tâmplă însă:
– Sunt aici!
– Păi, zi-i aşa, în mare, despre ce-i vorba!
– Ia zi şi tu, măi, Murambadze! Mai ne râdem şi noi...
– Nu cred că-i de râs...
– Aşa crezi tu!... Bagă una de probă!
Murambadze, deschis ca de obicei, nu aşteptă să fie rugat de două ori. Îşi drese glasul şi începu:
– Cică demult, mai marii învățați, nemulțumiți de rangul inferior pe care-l aveau în comunitate, s-au dus la Marele Scamator şi i-au cerut cu îngâmfare ca învățătura lor să aibă o mai mare greutate. Se zice că acesta a zâmbit şi-a dat din cap a încuviințare; i-a ospătat cu rodii, suc de stele şi ghimbir şi-apoi şi-a luat rămas bun de la ei.
Întorşi, neîmpăcații lătrăi, de ce învățau şi studiau mai mult, de-aceea capul le devenea mai greu... Încă o carte citită, încă o formulă învățată, încă un adagiu compus, şi capul le era mai greu, din ce în ce mai greu, de nu mai reuşiră la un moment dat să şi-l mai ducă singuri pe umeri, aşa că, îndoiți de şale, au fost nevoiți să-şi care capetele cu nişte roabe agățate de dinainte. Mulți au continuat să cerceteze, să citească, iar capul de plumb li s-a făcut şi-au fost nevoiți să tocmească slugi proaste care să li-l care.
Încetul cu încetul, n-a mai avut cine să conducă societatea, că mai toți învățații adânceau pavelele şi podelele, priponiți de greutatea ce-o dobândise ştiința lor, aşa că prostimea, nemaiavând de cine să fie îndrumată, a uitat cum să-şi mai repare casele şi cum să-şi mai cultive pământurile. Au murit pe capete, doar câțiva au mai supraviețuit, cei ce-au deprins să pască... Fireşte, marii învățați, nemaiputând purcede la acest obicei nou, şi-au dat obştescul sfârşit având însă minunatul dar al greutății ştiinței lor.
– Şi? făcu Fabricius.
– Şi ce? se întoarse uimit Murambadze spre el.
– Păi, şi care-i morala?
Într-o succesiune inevitabilă, primul răspunse Tilcotil:
– Morala e că intelectualii trebuie să-şi vadă de lungul nasului lor borcănat, neproductivii dreacului!
– Polisemantism de doi bani! Greutate!... pufni Hallac.
– Şi ce, mă, Ducray, de exemplu, n-ar fi cerut cu tonul lui tărăgănat şi afectat de boiernaş scăpătat „greutatea” şi nu „prețuirea” cunoştințelor sale?
– Eu cred că-i vorba şi de echilibrul inteligență – stupiditate, de masa critică a intelighenției belicoase.
–...de prostia ce trebuie menținută în rândul clasei politice, murmurai şi eu, reintrând în joc fără să vreau.
– Vorbeşti prostii şi tu, astronomule! mă luă de sus Hallac.
Dar nu cu mine avea treabă:
– Domnule Murambadze, lui Hallac îi apăruse în colțul gurii un zâmbet viclean, cred că cel mai bine ar fi să rămâi la filosofia ta de doi bani, literatura pe care ai face-o, n-ar merita nici măcar un bănuț! Ca să fiu cât mai delicat, construcțiile dumitale sunt defectuoase, termenii, prost aleşi, „ranguri inferioare în comunitate”, „suc de stele şi ghimbir”...
Numai că Sahil Murambadze se îndreptă de spate şi căscă:
– Hallac, eu nu sunt Khaziel sau Grațian ca să iau lecții!
Într-adevăr, în urmă cu două luni cerusem şi eu suficiente păreri şi sugestii...
– Nu mai pot eu că te zgârie vreo sintagmă la ureche sau că te simți tu dator să aperi cu ostentație cine ştie ce linie estetică absurdă! continuă Sahil. Băieții m-au rugat să spun ce am în cap şi-am spus. Punct.
Hallac jucă greşit cartea indignării:
– Ei, atunci mă scuzi că eram şi eu aici!
– Mă crezi că mă doare gura să-ți răspund, „Fâs!”?
– Hai, mai zi-i una! îl stârni Tilcotil, dar Murambadze dădu din mână a lehamite.
– Îți strică tot cheful vulturul ăsta pleşuv, mereu în căutare de mortăciuni...
– Băi, fraților, poezia adevărată are un singur autor, un singur destinatar, poveştile sunt pentru copii, că pentru asta-s poveşti... îl auzii pe Fabricius spunând. Maître, noi plecasem de la roman, nu? Parcă asta ne interesa, să stabilim nişte reguli...

(fragment de roman)