POEZII

Amintire

Nu-ți rămâne
decât să îmbraci o lacrimă
de la un poet necunoscut
şi, seara, vei putea să mergi
fără nicio restricție,
pentru că alături de tine,
va fi lumina lui.

Doar atât, că din când în când
va trebui să-i pomeneşti numele.


Într-o dimineață

Stau în ficțiunea aceasta
care se numeşte viață,
confruntându-mă neîncetat
cu disperarea şi ambiguitatea
confruntându-mă cu nesperanța.

Locuiesc în nesperanță
asemenea unui rege
condamnat la abdicare.
Şi nu văd decât orizontul
tronului meu
care dădea sentințe.
Şi nu văd decât balurile
destrăbălate unde se puneau
la cale crimele cele mai odioase.

Veniți, veniți mai aproape
spre tronul înălțat
din oasele supuşilor
şi bucurați-vă pentru
aceasta dimineață scrâşnită.


O altă imensitate

Picioarele mele
calcă pe aripi zburânde;
cerul e moale.

Lacrima lui Dumnezeu
îmi dilată inima
până când ea
devine imensitate.


Poem

Ca să nu-mi
zdrelesc genunchii,
mă târâi pe nori;

sunt
mai aproape de soare.


Darul

Într-o seară,
vagabond fiind,
rătăcind prin speluncile
mai mult închipuite,
m-am întâlnit cu Rimbaud,
Dumnezeul versului, şi i-am
spus: Sunt un înger strâmtorat,
dă-mi o mie de lei
până la viața viitoare.

Mi-a răspuns: N-am,
nici eu nu am, dar îți
voi dărui o iluminare.
Dar tot nu scap

în memoria lui Andi Plopa

Pădurea îşi ascundea
zâmbetul după copaci.

Prietenul meu chiar a căzut
împuşcat de o frunză
în toamna trecută.

O voce străină încearcă
o abatere înspre zgomot.

Tânjesc după filozoful tăcerii.
Dar tot nu scap.

Moartea, din ceruri,
presară rumeguşu-i de platină.


Pe unde nu ajunge

Gura îmi dezvăluie calea –
teacă smulsă de pe stilet
şi deodată se iscă sora luminii
şi deodată copilăria zburdă
goală în apele pe care
nu le-am bănuit.

Se aude întâmplarea.

Pe sub frunziş,
pe unde nu ajunge soarele
moartea încearcă
să-mi spele picioarele