POEZII

Cântec vechi

Ea şi el, ish-isha, isha-ish, legați-dezlegați:
ea tânără, încălțată cu o mie de ani de singurătate,
el intrat în enigma ierbii,
ea ducându-i trupul în geamantanul de serviciu…
Îl alungă fulgerul-dulce-amărui al misterului de vară,
când stânci străine se-ntorc pe pământ la păscut de idei…

Ea tânără, dresoare de lei în pustiu,
el tânăr, străduindu-se doar să-şi ajungă trupul din urmă,
care mereu o lua înaintea arhetipului, a apelor blânde ale dimineții…

Ea tânără, închipuindu-şi trupul ca un vas de alabastru,
visând la el, cel cu o mie de brațe,
apoi constatând că trupul de femeie nu-i aparține, ish-isha, isha-ish,
străină în trup străin, îmblânzit de cuvinte şi alge luminoase,
stăpână peste trupul lui,
cel cu o mie de brațe, cu o mie de erori,
atinşi de veninul verii,
de rana zăpezii, iarna,
de iluziile verzi ale primăverii,
de arama regală a toamnei, ish-isha, isha-ish…

Va veni şi ziua în care îşi vor unge trupurile
cu uleiul străveziu al luminilor înalte,
mângâitor ca un animal carnivor
înaintea transei ultime…


Luna şi alte poeme pe cer

Poezia poate fi un steag într-un loc arid,
sau potecile care se pierd după orizont,
ori urcă în cer.

Poezia poate fi locul unde s-a prăbuşit gândul în flăcări,
ori solul care te îmbrățişează cu o mie de puncte cardinale.

Nu plânge,
lacrima s-ar putea să ude gazonul cuvintelor,
ori firul de iarbă care s-a lipit pe tălpile argonauților
în căutarea lânii de aur.

Priveşte,
ai fost acolo acum şapte mii de ani,
urmele sunt intacte,
vei fi acolo în viitor,
în mijlocul poemului cu aripi!


Ploaia pe cerul cuvintelor

Ploaia nu spală, ea caută rădăcini pentru îmbrățişare.
Ploaia îşi descoperă în sine fulgerul şi
oamenii săi,
gândul meu este arcă, acum,
gândul tău – porumbel al țărmurilor nevăzute.
Ploaie timpurie, ploaie târzie –
timp lichid pentru plante, timp curgător pentru istorii vechi!
Ploaia o femeie dezlănțuită între un sezon şi altul,
iarba ca un bărbat la picioarele ei,
un timp umed pentru formele primordiale din care au fugit zeii!
Ploaia se maturizează, devine zăpadă gravidă de sensuri,
lumea priveşte spre limitele ei albe,
curcubeul cu şapte culori, ai putea locui una din ele…
Ploaia în copilărie a fost nor pe cerul cuvintelor toate,
de el s-a prins argintul dimineților!
Ploaia nu spală,
ea face rădăcinile puternice,
cu o mie de ani în neuronii lichizi,
pentru memoria pământului…


Amprenta de sare

Epistola se descărna în timp ce-ți scriam,
rămâneau oasele subțiri ale vocalelor,
amprenta de sare a consoanelor.

Poemul se destrăma în timp ce poetul îl scria,
cuvânt de cuvânt,
săreau în aureola zilei atomii,
celulele poemului,
totul devenea de necontrolat.

Dă atenție cuvintelor, îmi spunea necunoscutul din poem,
fii atent la cuvinte,
la restul materiei inteligente din poem…

Eu tăceam, până la urmă va înțelege
că poemul trăia în simbioză cu algele acestea
care ne cresc pretutindeni,
pe birou, pe masa din bucătărie,
pe scaunul din metroul care
circulă în interiorul cubic al eternității…


Acvarii de sânge

lui Gelu Naum

Magul în fața câmpului oscilant,
căuta haosul ca pe o eliberare...
Premiul vulpii albastre, Premiul Nobel,
tarabe, boutiq-uri într-un vis infinit cu tarantule...
Caloriferul, aragazul, frigiderul,
toate sunt pregătite pentru ritualul de gheață,
iluzii eterne, anuale, zilnice...
Sunt parcuri interzise,
sunt nervi interzişi, oraşe interzise,
în fiecare dimineață îți verifici atent coloana vertebrală,
liliacul creşte din pantofii tăi,
acceptat, refuzat, te retragi în cercul magilor,
printre simboluri, agrafe şi acvarii de sânge...
Yoga, alelluiah, om,
la marginea zilei un cocoş invizibil caută
sunetul,
un cântec seamănă cu ulegmuan...



Uitarea trupurilor

pentru Bendis

Ea mă aştepta, întinsă pe negrul pian,
aproape albă, aproape femeie,
părul ei acoperea cântecele,
aveam pentru ochii pereților un vis cu piane mecanice...
Apoi ne-am schimbat oasele,
mâinile, sângele,
chiar ne iubeam, focul din sobă
încălzea gutuile din camera noastră,
încălzea erele, arhetipurile,
focul din sobă era zeul iubirii,
la final ne-am uitat trupurile...



In vitro

Iubitei din viața viitoare,
născută din cioburile vitrinei,
mai frumoasă decât manechinele,
tu, care duci embrionul în servieta diplomat,
pregătită să continui umanitatea,
intră-n cabina maternală,
introdu moneda simplă,
vei deveni mamă
pentru un copil al tuturor,
un mesaj alunecă prin telefoane de gheață,
chiar tu poți învăța învierea,
e simplu, foarte simplu,
priveşte o mamă în plină viață
din spatele oglinzii-n care te-ncălzeşti,
uită poemul acesta scris in vitro,
pe ideea de hârtie...