Premiul revistei Viața Românească, "Porni Luceafărul...", Botoşani, 2012

licărirea unei clipe de fericire


fluturii mor, copacii se desfrunzesc, cerul se curbează sub greutatea lui. l-au ajuns
anii de pribegie şi dormit. porumbeii se adăpostesc în cuibul şoimilor.
însă
lucrurile se bălăbănesc, iar venele mele atârnă ca vița-de-vie la sfârşit de toamnă, când toate
sufletele se retrag pe deal.

eu nu ştiu să scriu, şi mi-e ciudă că
uneori, când vreau să te laud trebuie să folosesc mai mult de
trei cuvinte: când te sărut, prin gura ta mă sărută un întreg univers.

habar n-am ce este Dumnezeu, dar ştiu că tata ia în fiecare dimineață câte 13 lei pentru a-şi lua
țigări. iese frumos pe uşa grădinii şi dispare-n pădure. taie lemne până seara târziu timp de şase
zile, apoi, revenind acasă, urât, cu barba atârnându-i pân-acasă la bunica, pufăie din ultimul muc
de țigară ce-i atârnă de buze. în a şaptea zi aduce butucii din pădure-n grădină, pune găinile peste
butuci, pocneşte de trei ori din degete şi-aşteaptă să răsară un ou.

este doar dumnezeul meu, care se duce-n pădure ziua, timp de şase zile, şi taie lemne, în timp ce
mama stă şi-aşteaptă ca porumbelul din pod să termine de mâncat bucățelele de pâine din poală-i
şi să-i crească făt-frumosul, butucii sfârâie-n şemineu şi oamenii în apocalipsă.

mă caut, aprind lanterna. o arunc de pereți,
mă târăsc printre canapea şi fotolii, adorm.

bătrânul mi-e martor că-l iubesc ca pe fiul meu, că are binecuvântarea mea, căci mă caut pe
mine, iar aragazul mocneşte în bucătărie, florile ard liniştite, se topesc, se fac râu de sânge şi apă,
şi
nimic nu mai stă în picioare,
cărțile toate s-au făcut tămâie, iar smirna mă acoperă ca un giulgiu.

mă caut, aprind lanterna şi o dau de pereți, poate că duhul cel rău
va ieşi la lumină şi-şi va lăsa sufletul în mâinile mele

cerul e întors. masa învârte casa ca pe o minge de baschet. uite, dansăm în pat, sărim, ne-
mbrățişăm, mă iubeşti, apoi pleci. iei uşa cu tine, iei cerul cu tine. Dumnezeu stă agățat de o
răscruce, trântit pe jos, căutând o piatră pe care să se odihnească. să doarmă.

casa mă învârte ca într-o horă, cămilele migrează înspre Nord, căci femeile nasc încontinuu, iar
polii se ascund după deget; ce frumoase furnici ai pe coapse. eşti o venă din care curge sânge.
sunt un nerv paralizat. şi uite aşa se mai

duce o zi. o zi şi o lună, un an şi un anotimp au crescut în sânul meu, iar tu te-ai veştejit ca un
brad primăvara

şi poate n-ai să mă crezi, dar am versurile astea în cap de atâta timp. au jucat în capul meu ca
într-o păpuşă plină cu tărâțe. mergeam. pur şi simplu îmi întindeam picioarele de-aici şi până
dincolo,
şi cuvintele astea apăreau aşa, deodată, şi țopăiau:

şi poate n-ai să mă crezi, şi poate n-ai să mă crezi,
şi poate n-ai să te crezi…

atunci începea o luptă titanică între mine şi ele, între mine şi tine, între mine şi mine,
între mine şi Dumnezeu, care poate nu mă crede când îi spun că-l iubesc ca pe un tată, dar nu ca
pe un Dumnezeu.

de aia nu mă-ntorc acasă, nu vreau să-l trezesc. cine ştie prin ce bancă prin ce parc doarme.

e atât de târziu, cât de târziu e, cât de scufundat mă simt în salteaua pe care atâția moşi au şezut
înaintea mea, cu verighete în palme, strânse atât de tare, că s-a îndoit aurul din ele, ascult
melodia asta cu chitări şi pian şi vocea copilăriei ce ne cheamă,

unde eşti? unde Eşti? ieşi, arată-Te! nu mai fi atât de nesuferită, vino când te chem, mă simt atât
de singur şi nici măcar pietrele nu mă mai ascultă, se crapă în două, în patru, în un miliard de

exemplare, nici măcar oglinda nu mă mai priveşte, nici ea.
femeile au fost create pentru a-l îndulci pe bărbat, bărbatul, pentru…

nu ştiu decât că mi-e somn,
că oasele mi-s atât de obosite, că ar vrea să se aşeze, să-şi odihnească bătrânețile ce au să vină şi
să asculte cântecul îngerilor dând din aripile chele, goale de orice pic de lumină

Doamne, cum de nu eşti acasă? zău, am fost la tine acum două zile, dar tu erai plecat călare şi
fecior-tău dormea dus întins pe jos, peruşii zburau prin cameră, croncăneau despre moarte,
despre viață, despre

dar noi nu auzeam decât cra cra cra cra, cip-şirip, ciririp-şirip şi alte croncănituri izbitoare.
Doamne, cât de frumos ți-am cântat anul trecut, dar tu nu ai fost acasă să ne- auzi/ mângâindu-ți
feciorul şi soția

mi-amintesc de prima țigară fumată. atmosfera se umple de un aer dens, ca de furnal. eram un
furnal-vorbitor-umblător-cu-două-picioare. strada se-nvârtea (cum altfel?) în jurul ei, ca indienii
ce fac
dansul ploii
în toiul
verii.

şi din pământ s-a ridicat o femeie frumoasă, goală. s-a-ncolăcit în jurul meu, şarpe frumos, şi mă
atingea, şi mă mângâia, şi mă săruta. în timp ce eu tot fumam, furnal-vorbitor- umblător-cu-douăpicioare.
şi
ne iubeam
în
plină
stradă,
în timp
ce

oamenii
din jur se fărâmițau ca nisipul de pe tălpile tale când mergeam desculți la Brateş şi ne aruncam în
valuri, să ne spălăm.

Stamate a murit, Pâlnia-l plânge pe bietul Stamate care-a murit,
„o, vai, ce-o să mă fac acum? cu cine-o să mai cobor din maimuță?”, căci, da, Stamate a coborât
din maimuță, Stamate-l plânge pe Stamate, căci Stamate-a murit, iar fecior-său hohoteşte.

stă pe-un fotoliu liniştit, soarbe uşor din cafea, vorbeşte cu el despre poezie, despre nonpoezie.
despre cum virginele nu-s poetice, iar fecioarele fragede sunt foarte artificiale.

sângele curge, curge şiroaie peste noi doi. noi suntem un centaur, şi alergăm, tot mai repede, tot
mai repede spre extaz,

suntem singuri în casa asta imensă, suntem singuri, şi crengile copacilor ne bat în geam, şi
oamenii agățați de crengi se sparg de geam, şi cad bucăți pe asfaltul ce ne- nconjoară casa ca un
dig în care înoată copii, copacii stau cu mâinile întinse-nspre nori, plini de disperare, vrând să se
smulgă din noi doi.

noi doi şi cojile noastre/ asta e tot ce este în casa asta imensă în care noi doi şi cojile noastre
jucăm şotron/ ca doi copii// şi-notăm în acvariul plini de peşti ce-atârnă de birou. sunt atât de
singur în casa asta imensă/ şi mă uit prin geam, şi te văd ce fel te joci şi alergi şi sari în brațele
lui, şi-l aştepți cu nespusă fericire să crească şi el, să fiți amândoi mari şi să stați doar voi doi în
casa asta imensă.

suntem singuri în casa asta imensă, suntem singuri şi crengile lui dumnezeu se sparg în grămezi
de sticlă mută.

prin casă e-un haos total. mama roboteşte de dimineața până seara, tata stă bine- mersi pe canapea
şi pufăie, în timp ce ea pune ordine-n lucruri; ea e cea care şmotruieşte, apoi se întinde de-a
curmezişul patului, pe care câinele meu stă ca un fel de femeie şi pufăie.

eu îmi arunc ochii de-a curmezişul
foilor de țigară, privind şi mirosindu-le ca pe cafea. doamne, tată, cum de nu te- ai dus să tai
lemne, au trecut potopuri şi renaşteri, iar tu stai şi-ți mângâi barba ca pe propriul tău fecior

maioul e roşu, e plin de sânge, gâlgâie, se-neacă în propria sa culoare; peste maiou arunc o
cămaşă, o cămaşă albastră, plină de pete, şi nu pot să cred ce barbă mare mi-a crescut, mai-mai caduce

a peruşul meu înfofolit în cuşca sa, peruş care tot urlă, şi se zbate ca prins de draci, ca
prins de moarte; şi ce bine-mi stă şi ce chipeş sunt! aş cuceri orice puicuță cu barba asta, dacă nar
fi
paloarea
asta
din obraji,
ce-mi
aminteşte
că

ăsta nu e un poem. mă scoate din piele mouse-ul ăsta care, orice i-aş face, ba dă înainte, ba dă
înapoi,
ecranul ăsta maaaare din fața mea nu face nimic altceva decât
să-mi arate că în fața mea nu există spațiu,
nimic.

tic-tac, tica-tac. ticăim pe dinăuntru ca două ceasuri stricate. am fost la tata. doarme. creşte iarba
peste el, îl acoperă. îl transformă într-o chestie care nu există

hai să dormim, tu în brațele mele, eu în brațele tale, ca de revelion, când toate artificiile
explodau, cutremurau cerul, pe dumnezeu şi tot ce mai stă în dânsul. până şi paharele vibrau de
extaz.

totul era perfect, totul, mai puțin
ticăiturile.