Un romancier, două romane, două interpretări
Mihaela Malea Stroe
MĂ CHEMAU PĂSĂRILE
Articol publicat în ediția Viața Românească 7-8 /2012
Citind microromanul lui Daniel Pişcu Mă chemau Păsările (Editura Augusta, Timişoara), m-am simțit în mare măsură “acasă”. Acel “ acasă “ al propriei copilării, poate într-un topos diferit, dar cu toponime înrudite prin simplitatea alcătuirii lor (În Hotar, În Vale, Crucea Uliții ) sau repere identice: la Boltă, la Cooperativă, la “cavoul unor foşti grofi “ (cu varianta “la Grofoaia” – în satul meu natal).
Microromanul lui Daniel Pişcu re-creează un microunivers, evocă un TIMP şi un SPAȚIU pe care nu le (re)cunosc în savoarea lor dulce-amară decât cei care au fost ATUNCI ACOLO. Mai exact, este vorba de copiii transilvani orăşenizați ai deceniilor şase-şapte, vitregiți de istorie, dar privilegiați oarecum, binecuvântați cu părinți la oraş şi bunici la țară. Pentru ei, o vreme din an se deschideau şcolile şi bibliotecile, iar o altă vreme, în vacanțe, se împleteau poveştile de iubire adolescentine cu mireasma fânețelor cosite, cu glasul pădurii sau chemărilor păsărilor. Două case, două universuri, două porți deschise, fiecare spre altceva.
Cine a trăit, din pruncie, numai la oraş nu va înțelege, nu va “citi” în vibrația ei discretă, intimă, cartea lui Daniel Pişcu. Sau o va citi lăturalnic, într-un registru al aproximărilor, întrucât nu va şti să distingă “verdele aparte al porțiunii cultivate cu trifoi” de alte nuanțe ale verdelui... Nu va şti să recunoască detaliile cu valoare de reper pentru acel timp şi spațiu reînviate în carte... Reaşezând o vorbă mai veche: nu va vedea copacii...din pricina pădurii.
Daniel Pişcu îşi subintitulează romanul „ Poveste de iubire „, de fapt, sunt două poveşti de iubire îngemănate în câteva pagini: una ce ține de rădăcini (Vadu-Alb), alta ce ține de sufletul-adolescent ( Luminița). Dacă revenirea constantă la plaiurile copilăriei are efect revitalizant, moartea fulgerătoare a Luminiței este încercarea dramatică pe care o are de trecut adolescentul îndrăgostit Ciprian. Este o treaptă a formării lui, este impactul cu latura „cealaltă” a vieții, cu imprevizibilul, necunoscutul, inaccceptabilul. Erosul şi thanatosul au, în esență, acelaşi efect asupra ființei: spulberă ordinea deja existentă şi obligă la reordonare.
Chemarea păsărilor, de care pomeneşte titlul cărții, se întâlneşte într-un joc al sunetelor/semnelor în text: „ Cip,cip,cip- Riaan!”. Dincolo de acest joc onomatopeic, se ascunde-cred-chemarea zborului. Pentru a-i răspunde, adolescentul trebuie mai întâi să se recompună pe sine, să treacă proba morții fetei. Iar spațiul magic unde aripile pot creşte din nou rămâne Vadu-Alb.
Microromanul lui Daniel Pişcu re-creează un microunivers, evocă un TIMP şi un SPAȚIU pe care nu le (re)cunosc în savoarea lor dulce-amară decât cei care au fost ATUNCI ACOLO. Mai exact, este vorba de copiii transilvani orăşenizați ai deceniilor şase-şapte, vitregiți de istorie, dar privilegiați oarecum, binecuvântați cu părinți la oraş şi bunici la țară. Pentru ei, o vreme din an se deschideau şcolile şi bibliotecile, iar o altă vreme, în vacanțe, se împleteau poveştile de iubire adolescentine cu mireasma fânețelor cosite, cu glasul pădurii sau chemărilor păsărilor. Două case, două universuri, două porți deschise, fiecare spre altceva.
Cine a trăit, din pruncie, numai la oraş nu va înțelege, nu va “citi” în vibrația ei discretă, intimă, cartea lui Daniel Pişcu. Sau o va citi lăturalnic, într-un registru al aproximărilor, întrucât nu va şti să distingă “verdele aparte al porțiunii cultivate cu trifoi” de alte nuanțe ale verdelui... Nu va şti să recunoască detaliile cu valoare de reper pentru acel timp şi spațiu reînviate în carte... Reaşezând o vorbă mai veche: nu va vedea copacii...din pricina pădurii.
Daniel Pişcu îşi subintitulează romanul „ Poveste de iubire „, de fapt, sunt două poveşti de iubire îngemănate în câteva pagini: una ce ține de rădăcini (Vadu-Alb), alta ce ține de sufletul-adolescent ( Luminița). Dacă revenirea constantă la plaiurile copilăriei are efect revitalizant, moartea fulgerătoare a Luminiței este încercarea dramatică pe care o are de trecut adolescentul îndrăgostit Ciprian. Este o treaptă a formării lui, este impactul cu latura „cealaltă” a vieții, cu imprevizibilul, necunoscutul, inaccceptabilul. Erosul şi thanatosul au, în esență, acelaşi efect asupra ființei: spulberă ordinea deja existentă şi obligă la reordonare.
Chemarea păsărilor, de care pomeneşte titlul cărții, se întâlneşte într-un joc al sunetelor/semnelor în text: „ Cip,cip,cip- Riaan!”. Dincolo de acest joc onomatopeic, se ascunde-cred-chemarea zborului. Pentru a-i răspunde, adolescentul trebuie mai întâi să se recompună pe sine, să treacă proba morții fetei. Iar spațiul magic unde aripile pot creşte din nou rămâne Vadu-Alb.