Cronica plasticii
Florin Toma
VLADIMIR ŞETRAN – CODURI DE VARĂ (tentativă de suspendare între dionisiac şi apolinic)
Articol publicat în ediția Viața Românească 7-8 /2012
Una dintre primele legi ale priceperii se bazează pe un mic paradox, care, între noi fie vorba, ne permite să răsturnăm cu uşurință orice tentativă de taxonomie aparent imuabilă a lumii. Ea spune că un om (sau, în egală măsură, un lucru!), cu cât pare mai simplist şi că are mai puține taine, e cu atât mai invulnerabil şi cu atât mai greu e de pătruns în sufletul, mintea sau natura lui. Dacă o răsturnăm şi pe dânsa, descoperim că la fel de valabilă e şi reciproca ei: cu cât acesta (omul sau lucrul) se baricadează în spatele unui munte de secrete (aparent insurmontabil!), cu atât mai lesne le îndepărtezi, trecând printre ele ca prin brânză şi ajungi numaidecât la esențe. De fapt, dacă scociorâm mai bine în adâncimile ei, chiar pe această contradicție plăcută, aproape nostimă, şi-a construit Lucian Blaga celebra sa teorie a minuscunoaşterii. Adică, dincolo de părelnic, rămâne întotdeauna un mister de descoperit (ca o gimnastică a speranței!), pentru mintea noastră gata mereu de a se lăsa osândită pe altarul superficialității fără conflict, al sumarizării confortabile. Translatând raționamentul pe spațiul ethosului, acelaşi Lucian Blaga notează undeva, cu obidă: Cât de mult ne-am făcut din confort un principiu se vede şi din aceea că o ficțiune simplă ne apare mai adevărată decât un adevăr complicat.
Vladimir Şetran este exemplul grăitor al unui astfel de adevăr complicat ce se ascunde în spatele unei presupuse ficțiuni simple. Un exemplu de artist al cărui hedonism, împins cu bună ştiință până la riscul de histrionizare a esteticii sale personale, a lăsat deseori impresia că poate fi uşor decriptat în opera sa. Ba existau chiar şi pariuri oficiale asupra simplicității hermeneutice a lucrărilor sale. Dovadă stau nenumăratele expoziții avute în timpul regimului comunist, ce i-au fost deschise cu o generozitate incredibilă, fără însă ca artistul să acorde vreo cât de mică sau banală concesie mesajului programatic impus de vremuri. E şi foarte adevărat că, oricât ai căuta nod ideologic în papura estetică, nu poți găsi nici conformism, dar nici vreo urmă de parfum subversiv (la prima adulmecare, fireşte!) în lucrări, de pildă, ca Lepidopter, Compoziție sau Pisica de mare, realizate – rețineți – tocmai hăt! în anul 1965. Singurul lor semnificat provocator constă în uriaşa doză de libertate conceptualizată în convenția unor forme şi cromatici abia figurative, libertate rămasă în veci neghicită, atunci, de mintea înțelenită a cerberilor culturali oficiali ai vremii. În timp ce mulți dintre colegii săi de breaslă (breslaşi ca şi-n poezia epocii, precum Marcel Breslaşu!!) se ofereau singuri să-şi pună capul pe tăietorul realismului socialist, Vladimir Şetran, ascuns în atelierul său, iscodea cu nesaț cotloanele neştiute ale fanteziei neviciate prin declarații de supunere şi plăsmuia himere. Ce vreți mai clară intenție de subminare a regimului şi dovadă de respect pentru nebunia sinelui, decât aceasta? Dar pe care orbeții, firesc, n-au văzut-o.
Codul nebunelor maniere
Cu aerul său bonom de şaman indian, serios şi mereu preocupat de mesajul arhaic, cu nelipsita bentiță din jurul capului lăsând pe frunte parcă loc de a înfige pana de vultur, ca simbol al vitejiei posibile, cu zâmbetul său mereu stingher (e unul dintre puținii oameni care dau impresia că se simt musafiri în templul vieții!), cu mersul său uşor legănat, cu carura sa de urs polar (albul pletelor sale a devenit deja anecdotic în lumea artistică!) şi cu vorba sa, din păcate din ce în ce mai puțină, Vladimir Şetran păcăleşte pe toată lumea. Nimeni nu simte briza de viclenie blândă ce adie dinspre el. În realitate, nu e deloc liniştit. Nu este măcinat de chietudine sau ros de grija ataraxiei imagologice. N-are niciun gând de onorabilizare scrobită. Nu vrea să intre în manualele academice cu cotor auriu. Altfel spus, nici prin cap nu-i trece să treacă la postumul de gală al clasicismului. În dosul acestor efluvii eterice ca nişte dantele, specioase precum năzăririle, se strâng cu voioşie aluviunile unui non-conformism viguros, ale unei iconoclastii aproape ecleziast-penale. Un nebun frumos, destoinic, cutezător, însă cu maniere de zbor foarte elegante şi, care, pe deasupra, mai are şi obiceiul de a nu da cu piciorul niciunei ocazii de visare îndârjită. Acesta pare că este codul adevărat, veritabilul letopiseț al manierelor după care se ghidează estethosul maestrului Şetran.
Codul de bare sau Baremiologia
Vara aceasta, Vladimir Şetran s-a expus de două ori, cu o temeritate specifică doar marilor luptători. Două expoziții de grafică aproape concomitente pentru un calendar serios – despărțite de numai câteva săptămâni – şi semnate de acelaşi artist proteic, desenator, pictor, sculptor, designer de temut şi dascăl adulat de studenți. Cutezanța este apanajul nu numai al eroilor exemplari din epopei de manual, ci şi al artiştilor neîmpăcați cu nimeni (mai ales, cu sine!). Prima expoziție, de la Institutul Cultural Român, s-a intitulat, absolut bizar şi neaşteptat, Coduri de bare. M-am uitat cu atenție la câteva ilustrații de pe invitație. Şi m-am întrebat: Cine, Vladimir Şetran face asta? Ştiam demult virtuozitatea liniei, cunoşteam pe dinafară respirația continuă a formei perfecte pe care o învelea această linie...dar, de unde, Doamne iartă-mă, coduri de bare? Chestia aia cu preț codificat, din orice magazin. Este fenomenal cum a stat artistul şi a privit cu atâta atenție un astfel de semn, întâlnit, de regulă, pe orice produs comercial, deci, a stat bătrânul şi l-a privit cu o intensitate atât de sălbatică, până l-a făcut praf, dezvăluind ceva absolut nou, năucitor, imposibil altminteri, dincolo de el. Inexistent, de fapt. Liniile rigide, banalele şi severele linii cu cifre la capete, au explodat pur şi simplu, Şetran le mişcă, le amețeşte, dezvăluind unghiuri diferite, paralelismele plictisitoare dispar, raportul alb-negru intră în variație liberă, intervalele sunt anulate, iar în locul lor (dar, în acelaşi timp, cu ajutorul lor – în asta constă, de fapt, astuția artistului, pentru că noile imagini dau senzația că ies de după nişte gratii îndoite la comanda autorului evadării!) apar felurite bizarerii, stări, oameni, frunze, chipuri, secvențe, gusturi, vedenii. Adică un univers imaginar sensibil şi sugestiv, o lume stranie şi ispititoare (fără îndoială, mult mai seducătoare decât simplele coduri de bare!) pe care o vede numai artistul. Lucrările din acest ciclu – uimitor până aproape de şoc şi uluitor până la stupefacție (să vedem dacă ați achiesat la seria deliberat sinonimică! – reprezintă, în fapt, un joc al minții, eminamente sincer, aflat la jumătatea distanței dintre gratuitatea alegreței şi pragmatismul libertin. O convenție prin care un bătrân şaman desface băierile nevăzute ale lumii şi scoate de acolo secvențe ale exemplarității.
Codul săltăreț: nudul şi voodoo-ul
Îi văzusem câinii. Mai demult, într-o după-amiază tihnită în atelierul de pe Pangrati (zona unde...Hic sunt leones!). Sute, dacă nu mii. Crâmpeie de hârtie tăiate egal (de mărimea cam a unui sfert dintr-un A4), pentru care întocmise cu migală – migala: mi-am dat seama că aceasta e una dintre marile calități ale artistului, pe lângă atâtea altele, precum şiretenia mesajului, stăruința în discreție, bucuria ochiului sau ocolirea nesocotinței – mape de carton pânzat sau cutii pe dimensiuni exacte. Nu-mi pot da seama cum le ştia la perfecție conținutul sau de unde să le ia pe fiecare. Şi să scoată de acolo mii şi mii de capete de câini. Câini de toate rasele, în toate ipostazele, cu toate felurile de privire din lume, cu atitudini umane tălâmbe sau semețe, cu gingăşii rare, cu ferocități, cu domesticeli, cu răsfățuri, cu şantaje ori somnoreli. (NOTĂ: Unul dintre prietenii cei mai apropiați ai artistului – un mare actor al scenei româneşti – îmi povestea la vernisajul uneia dintre expoziții cum a primit cadou o astfel de cutie cu câini, pe care, apoi, acasă, după ce i-a înrămat, a ocupat un perete întreg cu micile tablouaşe şi că, atunci când vrea să se relaxeze, ia la rând cu privirea fiecare figură canină şi o observă de aproape, o descoase, aproape vorbindu-i!).
Dar îi văzusem şi nudurile. Deschidea mape mari, 60x90 (parcă ar fi vrut să spună: Totul la lumină! Nimic în format mic sau tip bloc de desen, meschin şi puchinos. Femeia goală trebuie expusă în lumină, să fie liberă, să nu rişte pierderea vreunui detaliu din pricina micilor dimensiuni ale vederii!) pe masă, după ce le scotea din rafturile special construite. Acolo stăteau înghesuite, de nu se ştie ce vreme, mii de femei surprinse în cele mai diverse poziții, ipostaze, atitudini sau aluri. Două lucruri am remarcat atunci: linia era trasată cu pensula (deci, basically, lucrările erau acuarele!) dintr-o singură mişcare – o singură suflare, o singură respirație, cum spuneam mai sus – tulburător de continuă. Fără întrerupere. Fără adaos. Fără repaos. Concomitent, apărea un miraj, atunci când priveai nudul urmând linia continuă a trăsurii artistului, parcurgând ductul transparent al culorii, pe care chiar o vedeai cum se istoveşte din ce în ce, printre perii obosiți ai pensulei, deci, apărea un miraj. Sinestezic. Erai victima unui miracol ce transforma, ca la atingerea unei baghete magice, vizualul în tactil. Fiindcă aveai impresia în clipa aceea că mâna, iar nu ochiul, mângâie linia neîntreruptă a frumuseții unui trup de femeie despuiată. Atât de perfect şi de natural era conturul acelei abstracțiuni carnale. Şi al doilea lucru: suplețea liniei şi anvergura ei dădeau compoziției o prospețime – de fiecare dată alta, rețineți! – lipsite, să fie clar, de orice tentă cumva de licențiozitate, impudoare, lubric, obscen sau necuviință.
O parte dintre aceste schițe, cum le numea maestrul, a scos-o din mape şi a adunat-o în expoziția intitulată simplu Sânziene, la Galeria AnnArt, al cărei vernisaj a avut loc, nu întâmplător, la Solstițiu, înaintea Nopții de Sânziene. De ce? Pentru că erau, prin însumare, codul de semne ce constituie imnul de slavă închinat Femeii. Evei. Sau, ceva mai banal pe scara expresivității, eternului feminin. Eroina (exact ca drogul paronimic!) este o obsesie de care artistul devine dependent (şarmant şi galant, totodată!), fiindcă e vorba de recurența unui singur personaj. Însă miile de segmente ale mişcării acestui nud (din care se deduc, fireşte, alte milioane de secvențe erotice posibile şi închipuite...deci, să fie limpede, femeile lui Şetran nu sunt de ceară şi nu stau ca momâile, ci ele se mişcă tot timpul, se agită, se zbat întruna şi, chiar dacă nu se aud, ele trăiesc actul de iubire, dragostea!), ei bine, mişcările grațioase şi, de ce nu, uneori chiar nesățios-provocatoare, voluptuoase, sunt în esența lor tentative de ademenire a emoției, în care dorința se împleteşte cu subtilitatea unei ingenuități general admise. Sunt manifestări sincere, despuiate de ipocrizie – fără tabuuri sau apăsări psihanalitice, fără coborâri în rapel în adâncimile insondabile, fără inhibiții şi fără articole sau paragrafe desprinse din tablele de legi ale civismului politically correct – adică, întreaga gamă de senzualitate posibilă, de gesturi expresive, de poziții plastice ale femeii care poartă numele de Eva. Nimic nou. Totodată, anecdotic, aşa, vin şi mă întreb ce s-ar fi întâmplat, cum s-ar fi dezvoltat oare arta plastică, spre ce direcție ar fi virat tema nudului, dacă şi Adam ar fi avut parte de tot atâta atenție cât a avut partenera sa?!
Frățietatea de nuduri a lui Vladimir Şetran este înzestrată, pe lângă misia de a transmite desfătarea, şi cu o funcționalitate nouă. Una inedită. Cam voodoo-istică, aşa. Proteguitoare. Prosopoforică (spațiul în care sunt expuse e sacru, împrejmuit bine spre a ne feri de spirite rele, de boli, de maleficii şi de alte belele). Ne dezleagă de farmece. La intrarea în expoziție, era scris mare un fragment din poemul Eva de Lucian Blaga. Pe care noi însă îl redăm în întregime: Când şarpele întinse Evei mărul, îi vorbi / c-un glas ce răsuna / de printre frunze ca un clopot de argint./ Dar s-a întâmplat că-i mai şopti apoi / şi ceva la ureche / încet, nespus de încet / ceva ce nu se spune în scripturi. // Nici Dumnezeu n-a auzit ce i-a şoptit anume / cu toate că asculta şi el. / Şi Eva n-a voit să-i spună nici lui Adam. / De-atunci femeia ascunde sub pleoape o taină / şi-şi mişcă geana parc-ar zice / că ea ştie ceva, / ce noi nu ştim / ce nimenea nu ştie, / nici Dumnezeu chiar.
Verdict: se suspendă!
Vladimir Şetran nu poate sta locului. Ne farmecă pe toți prin surprinzătoarele sale volte. Derutante viraje prin aer. Cu temperamente de creație năucitoare prin natura lor contradictorie. În momentul când te aştepți, de pildă, să-l surprinzi în flagrant delict de apolinic şi să descoperi la el, fireşte, după reverența necesară în fața unui spirit de calibrul său, calități precum ordinea, măsura, armonia, contemplația, seninătatea, luciditatea, raționalul, echilibrul şi claritatea – specifice, nu-i aşa? unei severe senectuți aşezate pe jilțul pretențios-clasicizant al lui Apollo – ei bine, exact în acea clipă bagi de seamă uluit că bătrânul dă la spate toate aceste precepte. Cu o uşurătate proprie doar celor care dețin în depozitul lor de conştiință secretul că viața nu e un preludiu, ci chiar ludiul în sine. Drept urmare, îşi schimbă opțiunea. Şi se lasă ademenit, pe față, fără nicio reținere, de oastea trăsnită a lui Dionysos, acolo unde palpită nebuneşte şi la botul calului, curente şi izbânzi noi, precum entuziasmul, fervoarea, extazul, exaltarea, predominanța impulsivă a pasiunilor, trăirismul aproape deşănțat, dar, mai ales, jocul subtil şi provocator cu prinderi şi desprinderi tainic-senzuale. Apoi, după o vreme – poate că oboseşte, poate că vrea să schimbe registrul, nu se ştie – îşi potoleşte sorburile năvalnice, pune frână avânturilor devastatoare şi se lasă iarăşi cuprins de melancolia echilibrului reflexiv...Şi tot aşa.
Vladimir Şetran n-are astâmpăr. Se agită tot timpul. Drept urmare, este imposibil de prins. Zboară în zig-zag, ca fluturele. Şi, în plus de asta, este ubicuu. Ba îl găseşti la conacul său de la Scorțeni, fâlfâind cu privirea printre nudurile agățate de crengile copacilor sau prinse de sârma de uscat rufe (cum a făcut atunci când a împlinit şaptezeci de ani, într-un event ce a zguduit din țâțâni conformismul academizant al breslei!). Ba şezând cu o blândețe răscolitoare într-un fotoliu de răchită, undeva, la umbră şi uitându-se parcă microscopic la chipul câinelui tolănit la picioarele sale. Ba ascuns în adâncimea atelierului, în fața şevaletului, cu şorțul gospodăreşte prins în față şi cu un snop de pensule în mână, iar cu alta între dinți (precum şamanul în timpul dansului ritualic de exorcizare!). Ba lăsându-se purtat de aleanul amintirilor înapoi în timp, în Timpul său propriu, în illo tempore-le lui drag. Acolo unde până şi dezechilibrul era echilibrat, duios şi gingaş susținut de buna creştere.
Vladimir Şetran este el însuşi ne-starea.
Vladimir Şetran este exemplul grăitor al unui astfel de adevăr complicat ce se ascunde în spatele unei presupuse ficțiuni simple. Un exemplu de artist al cărui hedonism, împins cu bună ştiință până la riscul de histrionizare a esteticii sale personale, a lăsat deseori impresia că poate fi uşor decriptat în opera sa. Ba existau chiar şi pariuri oficiale asupra simplicității hermeneutice a lucrărilor sale. Dovadă stau nenumăratele expoziții avute în timpul regimului comunist, ce i-au fost deschise cu o generozitate incredibilă, fără însă ca artistul să acorde vreo cât de mică sau banală concesie mesajului programatic impus de vremuri. E şi foarte adevărat că, oricât ai căuta nod ideologic în papura estetică, nu poți găsi nici conformism, dar nici vreo urmă de parfum subversiv (la prima adulmecare, fireşte!) în lucrări, de pildă, ca Lepidopter, Compoziție sau Pisica de mare, realizate – rețineți – tocmai hăt! în anul 1965. Singurul lor semnificat provocator constă în uriaşa doză de libertate conceptualizată în convenția unor forme şi cromatici abia figurative, libertate rămasă în veci neghicită, atunci, de mintea înțelenită a cerberilor culturali oficiali ai vremii. În timp ce mulți dintre colegii săi de breaslă (breslaşi ca şi-n poezia epocii, precum Marcel Breslaşu!!) se ofereau singuri să-şi pună capul pe tăietorul realismului socialist, Vladimir Şetran, ascuns în atelierul său, iscodea cu nesaț cotloanele neştiute ale fanteziei neviciate prin declarații de supunere şi plăsmuia himere. Ce vreți mai clară intenție de subminare a regimului şi dovadă de respect pentru nebunia sinelui, decât aceasta? Dar pe care orbeții, firesc, n-au văzut-o.
Codul nebunelor maniere
Cu aerul său bonom de şaman indian, serios şi mereu preocupat de mesajul arhaic, cu nelipsita bentiță din jurul capului lăsând pe frunte parcă loc de a înfige pana de vultur, ca simbol al vitejiei posibile, cu zâmbetul său mereu stingher (e unul dintre puținii oameni care dau impresia că se simt musafiri în templul vieții!), cu mersul său uşor legănat, cu carura sa de urs polar (albul pletelor sale a devenit deja anecdotic în lumea artistică!) şi cu vorba sa, din păcate din ce în ce mai puțină, Vladimir Şetran păcăleşte pe toată lumea. Nimeni nu simte briza de viclenie blândă ce adie dinspre el. În realitate, nu e deloc liniştit. Nu este măcinat de chietudine sau ros de grija ataraxiei imagologice. N-are niciun gând de onorabilizare scrobită. Nu vrea să intre în manualele academice cu cotor auriu. Altfel spus, nici prin cap nu-i trece să treacă la postumul de gală al clasicismului. În dosul acestor efluvii eterice ca nişte dantele, specioase precum năzăririle, se strâng cu voioşie aluviunile unui non-conformism viguros, ale unei iconoclastii aproape ecleziast-penale. Un nebun frumos, destoinic, cutezător, însă cu maniere de zbor foarte elegante şi, care, pe deasupra, mai are şi obiceiul de a nu da cu piciorul niciunei ocazii de visare îndârjită. Acesta pare că este codul adevărat, veritabilul letopiseț al manierelor după care se ghidează estethosul maestrului Şetran.
Codul de bare sau Baremiologia
Vara aceasta, Vladimir Şetran s-a expus de două ori, cu o temeritate specifică doar marilor luptători. Două expoziții de grafică aproape concomitente pentru un calendar serios – despărțite de numai câteva săptămâni – şi semnate de acelaşi artist proteic, desenator, pictor, sculptor, designer de temut şi dascăl adulat de studenți. Cutezanța este apanajul nu numai al eroilor exemplari din epopei de manual, ci şi al artiştilor neîmpăcați cu nimeni (mai ales, cu sine!). Prima expoziție, de la Institutul Cultural Român, s-a intitulat, absolut bizar şi neaşteptat, Coduri de bare. M-am uitat cu atenție la câteva ilustrații de pe invitație. Şi m-am întrebat: Cine, Vladimir Şetran face asta? Ştiam demult virtuozitatea liniei, cunoşteam pe dinafară respirația continuă a formei perfecte pe care o învelea această linie...dar, de unde, Doamne iartă-mă, coduri de bare? Chestia aia cu preț codificat, din orice magazin. Este fenomenal cum a stat artistul şi a privit cu atâta atenție un astfel de semn, întâlnit, de regulă, pe orice produs comercial, deci, a stat bătrânul şi l-a privit cu o intensitate atât de sălbatică, până l-a făcut praf, dezvăluind ceva absolut nou, năucitor, imposibil altminteri, dincolo de el. Inexistent, de fapt. Liniile rigide, banalele şi severele linii cu cifre la capete, au explodat pur şi simplu, Şetran le mişcă, le amețeşte, dezvăluind unghiuri diferite, paralelismele plictisitoare dispar, raportul alb-negru intră în variație liberă, intervalele sunt anulate, iar în locul lor (dar, în acelaşi timp, cu ajutorul lor – în asta constă, de fapt, astuția artistului, pentru că noile imagini dau senzația că ies de după nişte gratii îndoite la comanda autorului evadării!) apar felurite bizarerii, stări, oameni, frunze, chipuri, secvențe, gusturi, vedenii. Adică un univers imaginar sensibil şi sugestiv, o lume stranie şi ispititoare (fără îndoială, mult mai seducătoare decât simplele coduri de bare!) pe care o vede numai artistul. Lucrările din acest ciclu – uimitor până aproape de şoc şi uluitor până la stupefacție (să vedem dacă ați achiesat la seria deliberat sinonimică! – reprezintă, în fapt, un joc al minții, eminamente sincer, aflat la jumătatea distanței dintre gratuitatea alegreței şi pragmatismul libertin. O convenție prin care un bătrân şaman desface băierile nevăzute ale lumii şi scoate de acolo secvențe ale exemplarității.
Codul săltăreț: nudul şi voodoo-ul
Îi văzusem câinii. Mai demult, într-o după-amiază tihnită în atelierul de pe Pangrati (zona unde...Hic sunt leones!). Sute, dacă nu mii. Crâmpeie de hârtie tăiate egal (de mărimea cam a unui sfert dintr-un A4), pentru care întocmise cu migală – migala: mi-am dat seama că aceasta e una dintre marile calități ale artistului, pe lângă atâtea altele, precum şiretenia mesajului, stăruința în discreție, bucuria ochiului sau ocolirea nesocotinței – mape de carton pânzat sau cutii pe dimensiuni exacte. Nu-mi pot da seama cum le ştia la perfecție conținutul sau de unde să le ia pe fiecare. Şi să scoată de acolo mii şi mii de capete de câini. Câini de toate rasele, în toate ipostazele, cu toate felurile de privire din lume, cu atitudini umane tălâmbe sau semețe, cu gingăşii rare, cu ferocități, cu domesticeli, cu răsfățuri, cu şantaje ori somnoreli. (NOTĂ: Unul dintre prietenii cei mai apropiați ai artistului – un mare actor al scenei româneşti – îmi povestea la vernisajul uneia dintre expoziții cum a primit cadou o astfel de cutie cu câini, pe care, apoi, acasă, după ce i-a înrămat, a ocupat un perete întreg cu micile tablouaşe şi că, atunci când vrea să se relaxeze, ia la rând cu privirea fiecare figură canină şi o observă de aproape, o descoase, aproape vorbindu-i!).
Dar îi văzusem şi nudurile. Deschidea mape mari, 60x90 (parcă ar fi vrut să spună: Totul la lumină! Nimic în format mic sau tip bloc de desen, meschin şi puchinos. Femeia goală trebuie expusă în lumină, să fie liberă, să nu rişte pierderea vreunui detaliu din pricina micilor dimensiuni ale vederii!) pe masă, după ce le scotea din rafturile special construite. Acolo stăteau înghesuite, de nu se ştie ce vreme, mii de femei surprinse în cele mai diverse poziții, ipostaze, atitudini sau aluri. Două lucruri am remarcat atunci: linia era trasată cu pensula (deci, basically, lucrările erau acuarele!) dintr-o singură mişcare – o singură suflare, o singură respirație, cum spuneam mai sus – tulburător de continuă. Fără întrerupere. Fără adaos. Fără repaos. Concomitent, apărea un miraj, atunci când priveai nudul urmând linia continuă a trăsurii artistului, parcurgând ductul transparent al culorii, pe care chiar o vedeai cum se istoveşte din ce în ce, printre perii obosiți ai pensulei, deci, apărea un miraj. Sinestezic. Erai victima unui miracol ce transforma, ca la atingerea unei baghete magice, vizualul în tactil. Fiindcă aveai impresia în clipa aceea că mâna, iar nu ochiul, mângâie linia neîntreruptă a frumuseții unui trup de femeie despuiată. Atât de perfect şi de natural era conturul acelei abstracțiuni carnale. Şi al doilea lucru: suplețea liniei şi anvergura ei dădeau compoziției o prospețime – de fiecare dată alta, rețineți! – lipsite, să fie clar, de orice tentă cumva de licențiozitate, impudoare, lubric, obscen sau necuviință.
O parte dintre aceste schițe, cum le numea maestrul, a scos-o din mape şi a adunat-o în expoziția intitulată simplu Sânziene, la Galeria AnnArt, al cărei vernisaj a avut loc, nu întâmplător, la Solstițiu, înaintea Nopții de Sânziene. De ce? Pentru că erau, prin însumare, codul de semne ce constituie imnul de slavă închinat Femeii. Evei. Sau, ceva mai banal pe scara expresivității, eternului feminin. Eroina (exact ca drogul paronimic!) este o obsesie de care artistul devine dependent (şarmant şi galant, totodată!), fiindcă e vorba de recurența unui singur personaj. Însă miile de segmente ale mişcării acestui nud (din care se deduc, fireşte, alte milioane de secvențe erotice posibile şi închipuite...deci, să fie limpede, femeile lui Şetran nu sunt de ceară şi nu stau ca momâile, ci ele se mişcă tot timpul, se agită, se zbat întruna şi, chiar dacă nu se aud, ele trăiesc actul de iubire, dragostea!), ei bine, mişcările grațioase şi, de ce nu, uneori chiar nesățios-provocatoare, voluptuoase, sunt în esența lor tentative de ademenire a emoției, în care dorința se împleteşte cu subtilitatea unei ingenuități general admise. Sunt manifestări sincere, despuiate de ipocrizie – fără tabuuri sau apăsări psihanalitice, fără coborâri în rapel în adâncimile insondabile, fără inhibiții şi fără articole sau paragrafe desprinse din tablele de legi ale civismului politically correct – adică, întreaga gamă de senzualitate posibilă, de gesturi expresive, de poziții plastice ale femeii care poartă numele de Eva. Nimic nou. Totodată, anecdotic, aşa, vin şi mă întreb ce s-ar fi întâmplat, cum s-ar fi dezvoltat oare arta plastică, spre ce direcție ar fi virat tema nudului, dacă şi Adam ar fi avut parte de tot atâta atenție cât a avut partenera sa?!
Frățietatea de nuduri a lui Vladimir Şetran este înzestrată, pe lângă misia de a transmite desfătarea, şi cu o funcționalitate nouă. Una inedită. Cam voodoo-istică, aşa. Proteguitoare. Prosopoforică (spațiul în care sunt expuse e sacru, împrejmuit bine spre a ne feri de spirite rele, de boli, de maleficii şi de alte belele). Ne dezleagă de farmece. La intrarea în expoziție, era scris mare un fragment din poemul Eva de Lucian Blaga. Pe care noi însă îl redăm în întregime: Când şarpele întinse Evei mărul, îi vorbi / c-un glas ce răsuna / de printre frunze ca un clopot de argint./ Dar s-a întâmplat că-i mai şopti apoi / şi ceva la ureche / încet, nespus de încet / ceva ce nu se spune în scripturi. // Nici Dumnezeu n-a auzit ce i-a şoptit anume / cu toate că asculta şi el. / Şi Eva n-a voit să-i spună nici lui Adam. / De-atunci femeia ascunde sub pleoape o taină / şi-şi mişcă geana parc-ar zice / că ea ştie ceva, / ce noi nu ştim / ce nimenea nu ştie, / nici Dumnezeu chiar.
Verdict: se suspendă!
Vladimir Şetran nu poate sta locului. Ne farmecă pe toți prin surprinzătoarele sale volte. Derutante viraje prin aer. Cu temperamente de creație năucitoare prin natura lor contradictorie. În momentul când te aştepți, de pildă, să-l surprinzi în flagrant delict de apolinic şi să descoperi la el, fireşte, după reverența necesară în fața unui spirit de calibrul său, calități precum ordinea, măsura, armonia, contemplația, seninătatea, luciditatea, raționalul, echilibrul şi claritatea – specifice, nu-i aşa? unei severe senectuți aşezate pe jilțul pretențios-clasicizant al lui Apollo – ei bine, exact în acea clipă bagi de seamă uluit că bătrânul dă la spate toate aceste precepte. Cu o uşurătate proprie doar celor care dețin în depozitul lor de conştiință secretul că viața nu e un preludiu, ci chiar ludiul în sine. Drept urmare, îşi schimbă opțiunea. Şi se lasă ademenit, pe față, fără nicio reținere, de oastea trăsnită a lui Dionysos, acolo unde palpită nebuneşte şi la botul calului, curente şi izbânzi noi, precum entuziasmul, fervoarea, extazul, exaltarea, predominanța impulsivă a pasiunilor, trăirismul aproape deşănțat, dar, mai ales, jocul subtil şi provocator cu prinderi şi desprinderi tainic-senzuale. Apoi, după o vreme – poate că oboseşte, poate că vrea să schimbe registrul, nu se ştie – îşi potoleşte sorburile năvalnice, pune frână avânturilor devastatoare şi se lasă iarăşi cuprins de melancolia echilibrului reflexiv...Şi tot aşa.
Vladimir Şetran n-are astâmpăr. Se agită tot timpul. Drept urmare, este imposibil de prins. Zboară în zig-zag, ca fluturele. Şi, în plus de asta, este ubicuu. Ba îl găseşti la conacul său de la Scorțeni, fâlfâind cu privirea printre nudurile agățate de crengile copacilor sau prinse de sârma de uscat rufe (cum a făcut atunci când a împlinit şaptezeci de ani, într-un event ce a zguduit din țâțâni conformismul academizant al breslei!). Ba şezând cu o blândețe răscolitoare într-un fotoliu de răchită, undeva, la umbră şi uitându-se parcă microscopic la chipul câinelui tolănit la picioarele sale. Ba ascuns în adâncimea atelierului, în fața şevaletului, cu şorțul gospodăreşte prins în față şi cu un snop de pensule în mână, iar cu alta între dinți (precum şamanul în timpul dansului ritualic de exorcizare!). Ba lăsându-se purtat de aleanul amintirilor înapoi în timp, în Timpul său propriu, în illo tempore-le lui drag. Acolo unde până şi dezechilibrul era echilibrat, duios şi gingaş susținut de buna creştere.
Vladimir Şetran este el însuşi ne-starea.