Centenar Steinhardt
George Ardeleanu
"JURNALUL FERICIRII RESEMNIFICĂ ÎNTREAGA OPERĂ A LUI STEINHARDT, O LUMINEAZĂ ALTFEL..."
Articol publicat în ediția Viața Românească 9-10 /2012
Marian DRĂGHICI: Stimate domnule George Ardeleanu, la centenarul naşterii lui N. Steinhardt (29 iulie 1912 – 30 martie 1989) vă propun un dialog centrat, măcar în intenție, pe locul şi rolul ardentului cărturar şi monah în spiritualitatea românească de azi şi nu numai. Este recunoscută competența dumneavoastră în cercetarea steinhardtiană. Monografia N. Steinhardt şi paradoxurile libertății, apărută în 2009 la Humanitas, contează ca termen de referință în domeniu. Apariția s-a bucurat, „lucru” rar, de o recunoaştere unanimă, fiind încununată cu importante distincții, între care, nu tocmai ultimul de pe listă, şi Premiul „G. Ibrăileanu”, al Vieții Româneşti. Ca în zilele bune de altădată, Nicolae Manolescu recomanda lucrarea în aceşti termeni: „Scrisă bine, cu îngrijire, cartea lui George Ardeleanu (la origine, o teză de doctorat) merită toată lauda noastră. De multă vreme n-am mai avut în mână o lucrare atât de serioasă şi pe care autorul să o scoată la iveală cu un efort atât de îndelungat, de ani şi ani de muncă. Nu e nici o urmă de superficialitate. Steinhardt avea, putem spune, tot dreptul să fie cercetat, om şi operă, în acest mod.”
Înainte de a vă iscodi în legătură cu subiectul interviului, am să vă pun o întrebare să zicem de încălzire: când şi cum a început pasiunea dumneavoatră pentru opera şi omul N. Steinhardt? Ce v-a atras în mod deosebit la Steinhardt? Chiar dacă ştiu că ați mai satisfăcut de destule ori această curiozitate, mi se pare totuşi cea mai bună pornire a dialogului de față.
George ARDELEANU: Apropierea mea de N. Steinhardt a început prin... a-l preda. Între 1990 şi 1999 am fost profesor de literatură la Şcoala Normală din Bucureşti. Prin 1995 Jurnalul fericirii a intrat în programa pentru clasa a XII-a. Am început aşadar să-l predau (nu era uşor pentru că nu aveam „antecedente” didactice în acest sens) şi am constatat că avea o priză deosebită la elevi. E drept că la Şcoala Normală aveam elevi excelenți şi – semnificativ! – care mai aveau cât de cât memoria vie a ce se întâmplase în comunism. Acei elevi (de fapt, eleve) au astăzi în jur de 35 de ani, au ajuns deci la... mezzo del cammin di nostra vita... Dintr-o altă perspectivă se pune problema cu studenții noştri actuali, născuți după 1990, pentru care comunismul ține de o istorie îndepărtată şi impersonală şi pentru care orice frază despre comunism trebuie însoțită de o mulțime de note de subsol (un subsol cam de aceeaşi dimensiune precum cel din Divina Comedie, dacă tot am făcut deja o aluzie la ea...). Ei bine, Jurnalul... rămâne provocator şi pentru aceştia, ceea ce înseamnă că el răspunde la mult mai multe întrebări decât cele legate de trecutul recent.
Stimulat de un asemenea succes, contaminat eu însumi de un asemenea „morb”, am scris apoi o lucrare de gradul I despre problema libertății la Steinhardt şi la Dostoievski, iar în 2000 am publicat o micromonografie N. Steinhardt în colecția „Canon” a Editurii Aula din Braşov. Din 1999 am devenit asistent la Facultatea de Litere din Bucureşti şi am început un doctorat tot despre... Steinhardt. Tema lucrării de grad a devenit un capitol al tezei de doctorat la care s-au adăugat o multitudine de alte cercuri concentrice şi tot aşa... De altfel, teza de doctorat stă la baza monografiei publicate la Humanitas.
Ce m-a fascinat în mod special la Steinhardt? Cuvântul ce exprimă adevărul se găseşte chiar în titlul cărții: libertatea. Nu mi-a prea fost dat să întâlnesc nici în viață, nici în cărți, ca să parafrazez titlul unuia dintre volumele sale, spirite atât de libere precum Steinhardt. Libere şi care ştiu cum să „lucreze” cu libertatea. Pentru cineva ca mine, născut şi format în a doua etapă a comunismului, acest lucru este extraordinar...
M.D.: Cu ocazia centenarului, în iulie, a apărut la Editura Polirom în colaborare cu Mănăstirea Rohia o nouă variantă a Jurnalului fericirii, sub îngrijirea dumneavoastră – adevărată sărbătoare pentru fanii lui Steinhardt. În carte, explicați de-a fir a păr ce noutăți aduce această variantă. Vă mărturisesc că am citit-o şi citesc la ea, iar impresia este că noutățile aduc şi nu aduc dimensiuni în plus staturii autorului. Mai degrabă, nu. E, oricum l-ai citi, acelaşi mare şi uluitor, inepuizabil Steinhardt. Sigur că un cercetător ca dumneavoastră consideră aceste lucruri altfel decât un cititor ca mine, obişnuit, chiar dacă pasionat de subiect. Aşadar, vă rog să punctăm succint, încă o dată, diferențele de la o variantă la alta.
G.A.: În notele finale ale volumului am identificat şi exemplificat 15 categorii de diferențe dintre această variantă şi prima variantă, cunoscută de publicul larg, şi apărută în vreo nouă ediții până acum. Să le enumerăm aşadar: fragmente inedite în noua variantă, episoade comune redactate diferit în cele două variante, secvențe extinse în varianta inedită față de prima variantă, fragmente restrânse în varianta inedită față de prima variantă, fragmente compacte în prima variantă, dislocate şi repoziționate în varianta inedită, fragmente disparate în prima variantă şi reasamblate în varianta inedită, blocuri textuale inversate, fragmente inversate în interiorul unor blocuri textuale comparabile, secvențe incluse în pasajele intitulate BUGI MAMBO RAG în prima variantă şi reincluse în blocuri textuale obişnuite în varianta inedită, pasaje obişnuite în prima variantă şi convertite în pasaje intitulate BOOGEY MAMBO RAG în varianta inedită, episoade datate diferit în cele două variante, divergențe de informație între episoadele comune ale variantelor, episoade nedatate în prima variantă, dar datate în varianta inedită, episoade datate în prima variantă, dar nedatate în varianta inedită, citate, aluzii culturale plasate în contexte diferite în cele două variante, citate date în original în prima variantă şi traduse de autor în varianta inedită şi invers şi… cred că pot fi descoperite şi altele… Pe scurt noutatea acestei variante constă în primul rând într-un alt montaj al fragmentelor, într-un joc ingenios al permutărilor, combinărilor, dislocărilor, repoziționărilor, reasamblărilor, extensiilor, comprimărilor etc. Jurnalul fericirii, nefiind ordonat cronologic, permite astfel de jocuri. Ceea ce trebuie subliniat însă e că fragmentele comparabile (majoritare în economia acestei variante) sunt altfel formulate. Cititorul poate constata acest lucru cu ajutorul notelor marginale (din stânga sau din dreapta paginilor) care trimit la pasajele corespunzătoare ale primei variante (având ca suport ediția din 2008 de la Editura Polirom). Există însă şi pasaje absolut inedite în această variantă, extrem de interesante.
M.D.: Între aceste diferențe, asupra secvențelor Boogey Mambo Rag spuneți că ați intervenit cel mai puțin. Ceea ce mă bucură, întrucât le consider nuclee pulsatile de o mare forță poetică, prin ele Steinhardt arătându-se cititorului într-o ipostază insolit-paradoxală, ca liric pur. Şi totuşi, ce înseamnă „cel mai puțin”? N-am stat să număr, totuşi aci, în varianta cea nouă, aceste adevărate poeme în proză mi s-au părut împuținate şi ca frecvență şi ca text.
G.A.: Vreau să spun că aceste secvențe sunt cel mai puțin însoțite de note marginale (am intervenit cel mai puțin prin astfel de note), ceea ce înseamnă că majoritatea sunt absolut inedite în raport cu cele intitulate la fel în prima variantă. De fapt, nici titulatura lor nu este identică: BUGI MAMBO RAG (în prima variantă), BOOGEY MAMBO RAG (în varianta inedită). De ce acest grad de autonomie mai ridicat în aceste pasaje? Pentru că aceste secvențe, cu un pronunțat caracter ludic, care îşi propun să transcrie vacarmul discuțiilor care se intersectează în spațiul strâmt al celulelor din închisorile politice, discuții pe teme aiuritor de diverse (istorie, literatură, filozofie, gramatică, istoria artelor, gastronomie, cum-se-spune-leuştean-în-franceză etc.), se caracterizează şi prin cel mai înalt grad de libertate textuală. Ele creează o impresie de dezarticulare sintactică, cumva asemănătoare cu acele cadavres exquis din poezia suprarealistă, de „haos” discursiv, or, „haosul” este cel mai puțin transferabil… Ele ilustrează nu numai un joc, ci şi o atitudine morală a diaristului: o înțelegere şi o asumare a diversității lumii, a plurivocității umane. De la Steinhardt putem înțelege, printre altele, că la celebra întrebare rostită acum aproape trei secole „Cum de poți fi Persan?”, întrebare mereu reiterată şi însoțită cel mai adesea de o imensă nedumerire, se poate răspunde simplu că se prea poate să fii Persan…
Pe de altă parte, dacă acceptăm ideea că şi această variantă a fost rescrisă din memorie (e doar o ipoteză), atunci este evident că astfel de pasaje sunt mult mai greu de stocat în memorie…
M.D.: Cartea, ca şi autorul ei, are o istorie captivantă, încă nu pe deplin elucidată, cu arestări, confiscări, înscenări, turnătorii, personaje eroice şi figuri lamentabile, jalnice. Scrisă şi rescrisă din memorie, se bucură de un destin de adevărată opera aperta, cu promisiunea unor viitoare surprize-adăugiri posibile pentru aparițiile viitoare. Concret, de unde credeți că s-ar putea ivi aceste surprize în cercetarea dumneavoastră?
G.A.: Păi, ar fi două surprize… pe care mi le doresc. În primul rând, să descoperim şi paginile lipsă ale acestei variante. După cum am precizat în Nota asupra ediției, din dactilograma descoperită în arhivele Mănăstirii Rohia lipsesc, din păcate, primele 137 de pagini şi alte câteva din interior.
O surpriză (şi o bucurie) şi mai mare ar fi descoperirea celei de-a doua variante, rescrisă din memorie după confiscarea primeia, şi pierdută în condiții obscure după 1990. Deocamdată, eu am considerat – ca ipoteză de lucru, nu ca o certitudine absolută – că varianta care a văzut acum lumina tiparului este o a treia variantă, realizată prin unificarea primelor două variante. Ideea dorinței autorului de a unifica cele două variante reiese din corespondența sa cu Virgil Ierunca, publicată în volumul Dumnezeu în care spui că nu crezi… (Editura Humanitas, 2000). Descoperirea acelei variante ar lămuri multe lucruri şi ar clarifica şi problema variantei despre care discutăm acum.
După cum se ştie, între 1989 şi 1990 Jurnalul fericirii a fost transmis la Europa liberă. Dacă am intra în posesia acelor înregistrări ar fi, de asemenea, minunat şi poate s-ar mai clarifica unele lucruri…
Până una alta, o singură certitudine vreau să transmit cititorilor Vieții Româneşti: toate edițiile anterioare variantei care s-a publicat în această vară la Editura Polirom (şi pe care am intitulat-o Jurnalul fericirii. Manuscrisul de la Rohia) transcriu prima variantă.
M.D. Ştiam că imediat după moartea scriitorului-călugăr, apropiații lui Steinhardt au strâns manuscrisele acestuia şi le-au pus la fereală, să nu cadă în mâna Securității. În 2002 ați descoperit acolo varianta editată acum. Au fost manuscrisele returnate mănăstirii unde a slujit Steinhardt ca monah, are aceasta drepturile de publicare?
G.A. O parte a manuscriselor au fost preluate, din rațiunile despre care vorbiți, de Ioan Pintea, ucenic al lui N. Steinhardt, iar o parte au rămas în arhivele mănăstirii. Ioan Pintea a returnat însă manuscrisele, deci arhiva s-a reîntregit. Da, mănăstirea Rohia este moştenitoarea lui N. Steinhardt, inclusiv moştenitoarea editorială. Este aşadar deținătoarea copyrightului pentru opera lui N. Steinhardt. Ca atare, în 2008 a început, în colaborare cu Editura Polirom, publicarea Integralei Operei lui N. Steinhardt, din care până acum au apărut 14 volume.
M.D.: Norocoasă mănăstire Rohia, în sensul bun al cuvântului. Am fost acolo, am văzut mormântul de copil al părintelui, chilia lui, biblioteca în care lucra. Totul pare a fi fost numai vis şi armonie. Şi totuşi, am citit că Steinhardt n-ar fi avut din partea preacuvioşilor un tratament tocmai frățesc, că era suspectat, turnat etc. Există dovezi în acest sens ori sunt doar speculații?
G.A.: Ei, depinde unde ați citit… Aş vrea să contrazic ferm aceste zvonuri şi o voi face cu ajutorul textelor. În primul rând, o scrisoare a lui N. Steinhardt din 28 februarie 1989, deci cu puțin înainte de moarte, către Victor Rusu din Bat Yam – Israel, ca răspuns la o scrisoare a acestuia din urmă, destul de insidioasă, în care – printre altele – Steinhardt este somat să răspundă la mai multe întrebări: „Cine eşti dumneata, părinte? Cum s-au produs convertirea, şi mai departe, călugărirea? Ce gânduri îți trec prin minte la ora două noaptea când nu poți dormi? Şi te simți cu adevărat între frați, acolo, în sihăstria maramureşeană? Şi cum te privesc ceilalți, cum îi simți că te simt în forul lor interior? Antecedentele d-tale nu constituie nicio barieră între voi?” Răspunsul lui Steinhardt este extraordinar şi constituie una dintre cele mai luminoase forme de asumare a identității. După ce arată că logic şi firesc şi de înțeles ar fi fost să existe nişte bariere în acceptarea sa în mediul de acolo (din cauza vârstei, a statutul său de fost deținut politic, a diferențelor culturale şi de mentalitate etc.), acest lucru nu s-a întâmplat, dimpotrivă: „Şi totuşi nu a fost aşa: monahii aceştia, neamul acesta de păstori şi țărani – oamenii aceştia atât de diferiți de mine – m-au primit, înțeles şi acceptat cu o mărinimie, o bunăvoință, o răbdare, o simpatie care au desființat orice barieră şi mă fac să mă simt la ora 2 a.m., ora adevărului, cu totul nefrământat de dubii: câtuşi de puțin străin, stingher, nefericit, nostalgic ori gândind să mă întorc din drumul pe care am apucat.” (în addenda monografiei mele am reprodus integral această scrisoare). În al doilea rând, şi acum mă refer chiar la dosarul de urmărire informativă de la CNSAS (11 volume), trebuie să ştiți, dragă domnule Marian Drăghici, că Securitatea a făcut numeroase presiuni asupra mănăstirii Rohia pentru ca Steinhardt să fie alungat din cinul monahal. Există documente semnate chiar de „greii” Iulian Vlad, Gianu Bucurescu şi Aron Bordea în acest sens (am reprodus şi în monografie câteva dintre ele). S-au lansat măsuri de „intoxicare” şi „discreditare” (ba că Steinhardt ar fi fost strecurat acolo de cercurile evreieşti „pentru a pătrunde în scopuri informative în ierarhia Bisericii Ortodoxe”, ba că nu respectă unul dintre voturile monahale, votul de sărăcie de bună voie, pentru că deține o garsonieră la Bucureşti etc.), măsuri în fața cărora mănăstirea Rohia a rezistat exemplar. Iată o întrebare care, de ce să nu recunosc, m-a amuzat teribil – dintr-un document datat 28 septembrie 1984 – pe care generalul-colonel Iulian Vlad i-o adresează generalului-maior Aron Bordea: „Este bine că stă acolo la mănăstire?” Fireşte că era bine! Pentru N. Steinhardt, of course…
Fireşte că vor fi fost, cum se întâmplă în orice comunitate, inclusiv într-o comunitate monastică, şi anumite „ispite” pentru părintele Nicolae (despre un asemenea moment a vorbit, în mai multe rânduri, părintele Justin Hodea Sigheteanul, tânăr stareț pe atunci, astăzi episcop vicar al Maramureşului şi Sătmarului), fireşte că vor fi fost şi momente de accedia, însă ar fi incorect să le absolutizăm…
M.D. Să mai spunem că Jurnalul fericirii a fost la apariția sa în 1991 o adevărată revelație. Pentru mine, spun asta ca să precizăm încă o dată termenii discuției, este şi azi cea mai importantă carte apărută la noi după ’89. Urmare imediată a surpinzătoarei apariții, fuse atunci, în ‘91, modificarea staturii auctoriale a lui N. Steinhardt, receptat numaidecât ca mare, chiar genial, cum s-a spus. Până aci, avuseserăm în eseistul şi criticul cu acelaşi nume un scriitor interesant, cult, rafinat, mai mult decât onorabil. Şi deodată, onorabilul „rupe gura târgului” – ca să vorbim… în genul lui Steinhardt –, îşi dă măsura cu o carte, ea însăşi cu un destin dramatic, monumentală ca stilistică, problematică, anvergură culturală. Cum credeți, după ani buni de cercetare direct la „sursă”, că s-a produs supra-înălțarea asta? Trebuie că există un tablou factorial/motivațional complex, de bună seamă. Cum îl „vedeți” dumneavoastră?
G.A. Jurnalul fericirii a venit pe un incandescent sistem de aşteptări. Să ne amintim că după 1990, după aproape o jumătate de secol de interdicții, de cenzură (cu toate efectele, inclusiv cele perverse care decurg de aici), ne aşteptam cu toții la revelațiile produse de o bogată literatură de sertar. Or, aşa cum s-a constatat (şi s-a discutat destul de mult despre asta), sertarele scriitorilor români s-au dovedit cam goale. Jurnalul fericirii constituie, alături nu de multe alte texte, o fericită excepție. El provoacă şi o resemnificare a conceptului de „literatură de sertar”. Literatura de sertar nu înseamnă doar literatura care a rămas în sertarele autorilor, ci şi literatura care a rămas în sertarele… Securității. Nu mai e cazul să reiau aici întreaga poveste a Jurnalului fericirii. Ea apare ca postfață la ediția din 2008 de la Polirom şi ca addenda la această variantă. Este singura carte despre procesul Noica-Pillat scrisă de un personaj implicat. Ea, ca de altfel memorialistica detenției în general, constituie o restituire a memoriei istorice interzise.
Dar nu e numai atât… În primul rând că Jurnalul fericirii nu se rezumă la perioada detenției. Ea este o oglindă a întregului secol 20, iar autorul şi personajul ei – un intelectual aflat la incidența marilor tensiuni de idei ale acestui secol. Ele ne dezvăluie mai ales drama unui intelectual aflat în conflict cu cele două mari utopii ale aceluiaşi secol: fascismul şi comunismul. Este totodată jurnalul unei extraordinare, dar dificile convertiri şi o carte care încearcă să răspundă la marile şi eternele noastre întrebări: de ce suferim, de ce proliferează Răul, cum putem extrage „beneficiile” suferinței, cum putem fi fericiți şi liberi mai ales acolo şi atunci unde fericirea şi libertatea sunt interzise, ce relație există între faptele noastre şi mântuirea noastră etc., etc.. Toate acestea, într-un discurs relaxat, prietenos, nu lipsit de umor, mai persuasiv decât discursurile intransigente ale tuturor Feraponților din jurul nostru. De aici, succesul ei, inclusiv în fața cititorilor care nu au experimentat comunismul.
În ceea ce priveşte relația ei cu celelalte cărți ale lui N. Steinhardt: Jurnalul fericirii este atât o sumă, cât şi o summa a creației lui N. Steinhardt. El resemnifică întreaga operă a acestuia, o luminează altfel, ne provoacă să o „revizităm”, ne ajută să descoperim nişte latențe, nişte potențialități ale textelor sale care rămăseseră ascunse până la apariția ei.
Aş mai face aici o precizare pe care am mai făcut-o atât în monografie, cât şi în aparatul critic al volumelor din Integrala Steinhardt. Jurnalul fericirii nu este ultima operă în sens cronologic a lui Steinhardt, aşadar nu trebuie citită ca final al unui periplu existențial sau cultural. Ea a apărut în 1991, dar a fost scrisă – nota bene! – între 1969 şi 1971, deci înaintea tuturor volumelor publicate de Steinhardt după ieşirea din detenție (fiind precedată doar de volumele şi de textele interbelice). Jurnalul fericirii neavând nicio şansă să fie publicat în timpul comunismului, având istoria pe care a avut-o, Steinhardt a recurs însă la o strategie extrem de ingenioasă de păcălire a cenzurii: şi-a „deversat” multe dintre ideile, obsesiile şi chiar fragmente din textul interzis în volumele care au putut vedea lumina tiparului: Între viață şi cărți, Incertitudini literare, Critică la persona întâi, Escale în timp şi spațiu, Prin alții spre sine etc. (În aparatul critic al volumelor din Integrală… eu şi colegii mei am semnalat şi analizat mecanismele acestor „deversări”). Dacă prin absurd, în loc să fie confiscat de Securitate în 1972, Jurnalul fericirii ar fi fost publicat în 1972, ar fi „rupt” atunci „gura târgului” şi am fi avut probabil o altă viziune asupra întregii opere a lui Steinhardt. Atunci, în contemporaneitatea apariției volumelor. Aşa… nu ne rămâne decât să reconstituim, să recuperăm acum, post factum, o astfel de viziune. Ceea ce se şi întâmplă. Poate aşa se explică „supra-înălțarea” de care vorbiți…
M.D. Între personajele memorabile, eroice aş zice, ale Jurnalului fericirii, alături de protagonist şi de tatăl său, inginerul Oskar Steinhardt, de Emanuel Neuman, de Sergiu-Al George, Dinu Pillat, Noica şi Al. Paleologu, de Părintele Mina Dobzeu şi încă alții, deloc mulți, varianta de față recuperează figura unui cărturar mai degrabă uitat, fost redactor la Revista Fundațiilor Regale şi traducător al capodoperei lui Proust, mort în închisoare după patrusprezece ani de detenție, în 1961. E vorba de Radu Cioculescu, fratele cunoscutului critic. Termenii în care vorbeşte Steinhardt despre Radu Cioculescu, deşi de o emotivitate reținută, bine controlată, sunt ai admirației şi recunoştinței depline: „S-a purtat impecabil în tot cursul executării pedepsei. (…) Redactasem şi bătusem la maşină rapoarte destinate străinătății, apoi transmise de el. N-a vorbit. Poate că Dumnezeu a hotărît că momentul convertirii încă nu sosise pentru mine şi că închisoarea, atunci, n-avea să-mi fie de folos. Purtarea lui Radu Cioculescu nu rămîne însă mai puțin nobilă şi uimitoare, iar recunoştința şi admirația pe care i le datorez nu se cuvine să fie mai mici, după cum întreagă şi sfîntă rămâne obligația mea de a aduce la cunoştința cît mai multora cum s-a purtat omul acesta eroic.” Ce-ar mai de spus aici? Mie, unuia, mi-este clar o dată mai mult din ce spiță de oameni – „nobilă şi uimitoare” – se trage un spirit mereu tânăr ca Barbu Cioculescu…
G.A.: Fragmentul pe care l-ați citat este extins în varianta inedită față de pasajul corelativ din prima variantă. Într-adevăr, uitarea de care este înconjurat numele lui Radu Cioculescu este nepermisă şi ține de ceea ce Monica Lovinescu numea „climatul de sinistroză la care ne-a adus amnezia”. Nu numai istorică, ci şi culturală. El pune în evidență nu numai eroismul lui Radu Cioculescu, ci şi inaderența lui Steinhardt la comunism încă de la început, de vreme ce în 1948 participase, alături de Radu Cioculescu, la redactarea respectivelor rapoarte. De altfel, o asemenea inaderență este vizibilă încă din textele sale publicate în Revista burgheză (1934-1935), Revista Fundațiilor Regale (1937), Libertatea (1937-1940) ori în volumele interbelice.
Despre Radu Cioculescu ne oferă pagini extraordinare Ion Ioanid în Închisoarea noastră cea de toate zilele (vol. II, pp.186-190, vol. III, pp.15, 19-25, Editura Humanitas, 2000, 2002). Printre altele, se descrie o întâlnire dramatică între Radu Cioculescu şi fratele său, Şerban Cioculescu, venit în vizită, în 1955, în închisoarea de la Piteşti. O întâlnire dramatică, pentru că pune totuşi în evidență diferența de structură morală a celor doi frați…
M.D.: Radu Cioculescu apare ca providențial în destinul lui Steinhardt, un exemplu de conduită. E limpede că a fost un caracter, iar Steinhardt avea ochi pentru caracter ca nimeni altul. Însuşi Hristos este iubit „ca boier, gentleman şi cavaler”. Totuşi, figura modelatoare cea mai pregnantă, recunoscută ca atare cu asiduă recunoştință de însuşi Steinhardt, este Emanuel Neuman, enigmaticul Manole. Asta în ordine cărturărească, să spunem. În ordine spiritual-duhovnicească, lucrurile sunt parcă mai complicate. Creştinismul acestui evreu convertit la ortodoxie într-o temniță comunistă se manifestă curajos şi nedesmințit în toată ardența şi profunditatea de pe pozițiile unui ecumenism bine luminat. Cum explicați această poziție? În fond, cum schițați profilul moral-spiritual al lui Steinhardt, ce anume îl defineşte, îl particularizează în cadrul generației sale şi nu numai?
G.A.: Emanuel Neuman a fost pentru N. Steinhardt nu doar o figură modelatoare în ordine cărturărească, ci şi – mai ales – în ordine ideologică şi – într-o primă fază – chiar spirituală. Ca şi Manole, N. Steinhardt a fost şi a rămas un liberal conservator. Apărarea valorilor burgheze, ideea relațiilor indestructibile dintre libertate şi morală, inteligenta gestionare a libertății, deconstruirea tuturor utopiilor care poartă germenii sistemelor totalitare, politica moderației, bunul simț al relativității şi încă altele sunt „impulsuri” şi influențe care vin dinspre Emanuel Neuman. De la Manole, Steinhardt a deprins mai cu seamă refuzul de a consuma „opiumul”, opiumul fiind cel din definiția lui Raymond Aron: le socialisme est l’opium des intellectuels. Spunând că Neuman a fost o figură modelatoare şi în ordine spirituală, mă refer la inițiativa sa, asumată de Steinhardt, din anii 1935-1937, de a se integra în Sinagogă, deci de a-şi asuma identitatea iudaică până la capăt. Este perioada în care cei doi prieteni publică şi cele două volume de iudaism, de filozofie identitară, Essai sur une conception catholique du judaïsme (1935) şi Illusions et réalités juives (1937). Chiar dacă această tentativă a eşuat, iar drumurile spirituale ale celor doi prieteni s-au despărțit (Neuman mergând spre agnosticism, iar Steinhardt spre creştinism), aceste volume nu rămân mai puțin importante în economia destinului lui Steinhardt. În aceste volume se deconstruiesc toate stereotipiile antisemitismului, dar şi iluziile unor coreligionari, printre care iluziile socialiste şi comuniste. De altfel, ei vorbesc încă din anii ‘30 despre antisemitismul existent nu numai în Germania lui Hitler, ci şi în Uniunea Sovietică a lui Stalin. Câți dintre intelectualii noştri au văzut încă de atunci un asemenea paralelism?
Cât priveşte ecumenismul lui Steinhardt, el este legitimat în primul rând de parcursul său spiritual, de drumul său spre creştinism. Este un traseu dificil, lent, sinuos, dar în care Steinhardt adună „afluenți” culturali din toate confesiunile creştine. Pe acest traseu, el frecventează nu numai patristica răsăriteană, ci şi teologiile catolice ori protestante. Frecventează nu numai bisericile şi mănăstirile ortodoxe, ci participă, de pildă, în 1938 la Interlaken la reuniunile Grupului de la Oxford, ori în 1939 la Londra la reuniunile Grupului de la Eastham. În al doilea rând, de chiar botezul său săvârşit „sub pecetea ecumenismului”, la el participând în afară de părintele Mina Dobzeu, cel care oficiază botezul, şi doi preoți greco-catolici. Nu în ultimă instanță de traseul de după convertire: de întreaga sa operă, de predicile de la Rohia, adunate în volumul Dăruind vei dobândi (predici care stau sub semnul conceptului de aggiornamento – un aggiornamento în interiorul ortodoxiei!), de experiența de la mănăstirea benedictină de la Chevetogne (Belgia), unde a stat o vreme în 1979 şi despre care a scris entuziast în epistolele către Virgil Ierunca, Virgil Nemoianu sau Theodor Enescu ori în articolul „Lecția Chevetogne” din volumul Primejdia mărturisirii etc.
Referitor la poziționarea sa în interiorul generației sale, aş vorbi de două secvențe. În tinerețe, în perioada interbelică, el se află de altă parte a baricadei atât față de intelectualii de dreapta (Eliade, Noica, Cioran etc.), cât şi față de stânga avangardistă ori comunistă (de tip Geo Bogza, Saşa Pană ori Petre Bellu). Dovada: volumul de parodii În genul… tinerilor (1934) ori publicistica de la Revista burgheză. Aceştia sunt ironizați de pe pozițiile liberalismului conservator despre care vorbeam, ale unei atitudini antiutopice (care ținteşte tocmai în utopiile în care credeau cei amintiți). După instalarea comunismului, după ce Noica, Eliade, Cioran devin indezirabili, el se împrieteneşte cu cei pe care îi contestase în tinerețe… Va publica în 1982 o monografie foarte comprehensivă şi despre Geo Bogza, e drept, într-o perioadă în care şi Bogza se „înțelepțise”, după ce îşi văzuse utopiile prăbuşindu-se…
Ei bine, cred că ceea ce-l individualizează, printre altele, în interiorul generației sale ar fi tocmai faptul că este un intelectual critic angrenat în bătăliile cu toate utopiile secolului 20. Iar prin convertirea sa el internalizează în mod exemplar drumul de la Vechiul Testament la Noul Testament. Este un gânditor creştin care refuză – ideologic – orice formă de totalitarism şi – religios – orice formă de fundamentlism şi de fanatism.
M.D.: Vă rog să ne rezumați părerea dumneavoastră despre receptarea Jurnalului… în străinătate. A fost tradus în italiană, franceză, greacă, spaniolă, maghiară, portugheză (Brazilia), ebraică. Oare cum a fost primit în Israel?
G.A.: Nu prea am ecouri despre receptarea Jurnalului… în străinătate. Cunosc doar vreo trei cronici destul de comprehensive din presa spaniolă ( traducerea spaniolă – la al cărei aparat critic am contribuit – a apărut la o editură din Salamanca). Oricum, prefața ediției franceze este semnată de Olivier Clément. Despre ecourile din Israel (unde a apărut în traducerea lui Yotam Reuveny) nu am nicio veste… Bine, bine, monitorizarea ecourilor în străinătate este o problemă generală a culturii noastre. Noi ştim, de obicei, din prezentările de pe copertele cărților sau din cataloagele editurilor, că scriitorul cutare a fost tradus în limbile cutare şi cutare, însă nu prea ştim care este receptarea acestor traduceri…
M.D.: La final, m-am gândit să extrag nu chiar la întâmplare o mostră din Jurnal..., care-mi place mult, ca atâtea în această carte, şi să vă rog pe dumneavoastră să o comentați. Citim la pp. 448-449 aceste rânduri, scrise vasăzică în perioada 1969-1971, şi înțelegem o dată în plus de ce Jurnalul... şi autorul lui au fost atât de hingheriți de comunişti. Înțelegem totodată şi cum îi mergea mintea acestui dialectician, paradoxal om liber, ca să vă parafrazez:
„Gherla, Iulie-August 1964. (...) – Cum de-i rabdă, domnule, pământul? Întrebării acesteia, pe care o aud foarte adeseori, îmi vine să-i răspund eu, însă mă abțin, nu vreau să-mi aprind paie în cap. I-aş fi răspuns: cum de-i rabdă pământul pe comunişti? Îi rabdă pentru că vin cu un important mesaj şi aduc o nouă revelație. Aportul comunismului nu constă în evidențierea factorului economic, aşa cum se crede îndeobşte, şi cum în primul rând cred adepții lui. Despre însemnătatea factorului economic se ştia şi înainte de Marx, şi l-au scos în evidență şi nemarxi?tii. Revelația comunismului exprimă superioritatea cuvântului (vorbit şi scris) asupra realității. Din experiența unei jumătăți de veac am putut vedea ce este comunismul cu adevărat: este regimul care deosebeşte net şi total realitatea de vorbire, şi acordă atenție numai acesteia din urmă. Între realitate şi cuvânt nu există vreo legătură directă, cauzală sau de interdependență în favoarea realității. Realitatea şi cuvântul pot merge fiecare pe calea sa, în mod cu totul divergent. Nu cuvântul este (f) de R, ci realitatea are nevoie – pentru ca să existe – de cuvântul scris şi vorbit. Numai aşa se explică de ce comuniştii tratează cu atâta indiferență şi dispreț realitatea şi manifestă atâta straşnică vigilență în privința cuvântului scris sau rostit. (...) Noi am crezut că până la urmă Realitatea îi va înfrânge, va distruge castelul lor de joc, edificiul lor de vorbe, economia lor falimentară. Dar neîncetatul şi crescându-l mers înainte al comunismului în lume trebuie să ne facă până la urmă să înțelegem acest adevăr uimitor: realitatea nu are nicio contingență şi nicio înrâurire asupra cuvântului şi nu-l poate subjuga. Lumea vorbelor şi lumea scrisului nu depind de realitate şi pot habar să nu aibă de ea. Dar aceasta nu-i altceva decât reînnoirea mesajului biblic: cuvântul e mai însemnat decât lumea faptelor, realitatea e creată de Cuvânt, iar nu invers. Pentru că ne-au dat prilejul de a reînțelege acest mare adevăr, desăvârşindu-i revelația într-un mod şi mai categoric decât în scriptură, exemplificându-l sub ochii noştri (mirați), pentru aceasta îi rabdă, zic eu, pământul pe comunişti. (Dar pentru că s-au folosit numai de cuvinte mincinoase, e de crezut că vor fi la rândul lor învinşi de cuvântul adevărului. Unul dintre cei care-l rostesc e Alexandru Sojenițîn. Minciuna, desigur, e infinit mai tare decât realitatea. Dar rostirea adevărului o spulberă.)”
G.A.: Da, este o subtilă meditație asupra raportului dintre realitate şi limbaj în societățille comuniste, aş zice asupra mecanismelor perverse ale „neo-limbii” de care vorbeşte George Orwell în 1984...
M.D.: Cred că este foarte în spiritul lui Steinhardt să vă întreb care este secvența dumneavoastră favorită din Jurnal şi, dacă există atare feblețe, cum se motivează?
G.A.: Bănuiesc, de vreme ce dumneavoastră ați ales o secvență din această variantă inedită a Jurnalului.., că vă interesează secvența mea favorită din aceeaşi variantă. Greu de ales! Mă voi opri totuşi asupra unui pasaj absolut inedit de la p. 472 în care Steinhardt analizează mecanismele, soluțiile rezistenței morale şi psihice în închisorile comuniste:
” – Închisoarea n-a doborât ori alterat decât pe cei care n-au adus cu ei sau n-au dobândit acolo un punct de sprijin oarecare. Punctul acesta de sprijin, de fapt o credință, nu-i neapărat totuna cu credința religioasă, deşi de foarte multe ori s-a confundat cu ea. Dar poate fi şi altceva, diversitatea manifestându-se pe o gamă ce merge de la simple manii la cele mai profunde convingeri. Da, au rezistat în puşcării şi lagăre nu numai oamenii cu principii nestrămutate, ci şi obsedații de o idee fixă, de un obicei – ori capriciu – înrădăcinat, de o țăcăneală. Totul e să fi existat un „centru”, un reper, impactul vieții concentraționare să nu fi căzut asupra unui sistem de triere gol, ceva la care omul să țină mai mult decât la confort, la libertate, la orice.
Credința religioasă, fireşte, a jucat, statistic, rolul precumpănitor. Dar şi celelalte prăjini de salvare şi-au împlinit misiunea, care a fost de menținere a echilibrului mintal într-un mediu unde totul e calculat spre a distruge rezistența centrilor nervoşi şi, în consecință, a personalității. Oamenii foarte manierați, sclavi ai etichetei, devotații exercițiilor de gimnastică, recitatorii de poezii ori de texte s-au numărat printre biruitori. Pentru că şi ei aveau ce opune presiunii neîncetate a undelor dezintegratoare de unitate a conştiinței. Țăranii, ciobanii cu temperamente profund închise, în care nu pătrunde nimic din afară, au învins şi ei.
(Vai de cei, însă, în stare de vacuitate, a căror viață a depins exclusiv de relațiile cu mediul exterior şi care au fost robii zgomotului de fond – în sens larg)”. De meditat!
M.D.: Domnule Ardeleanu, vă mulțumesc pentru acest interviu. Am încercat să evit unele întrebări la care ați răspuns deja, foarte la obiect, în Dilemateca. Vă doresc să găsiți paginile lipsă din Jurnal… şi să ne surprindeți cât mai curând cu varianta completă a acestei, încă o dată spun, inepuizabile cărți. Apropo, puteți socoti cu aproximație numărul exemplarelor tipărite până acum, în toate editările celor două variante? Că, oricâte exemplare or fi fost trase, cartea aceasta e tot insuficient răspândită...
G.A.: Greu de calculat! Pentru aceasta ar trebui să contabilizăm tirajele celor şapte ediții apărute la Editura Dacia, la care se adaugă una publicată de Editura Mănăstirii Rohia şi cea publicată în 2008 la Editura Polirom (plus această nouă variantă din 2012, tot de la Polirom). Cred că e vorba de cîteva sute de mii de exemplare. În orice caz, dacă intrați pe site-ul Editurii Polirom, veți vedea că ediția din 2008 figurează în topul vânzărilor (peste 60 de săptămâni în top), iar varianta apărută la sfârşitul lunii iulie figurează deja de şase săptămâni în acest top (suntem în 16 septembrie). Variantele eBook stau de asemenea foarte bine. În orice caz, în această săptămână (10-16 septembrie), Jurnalul fericirii. Manuscrisul de la Rohia (ediția print) se află pe primul loc în top…
M.D.: Vă mulțumesc încă o dată.
Înainte de a vă iscodi în legătură cu subiectul interviului, am să vă pun o întrebare să zicem de încălzire: când şi cum a început pasiunea dumneavoatră pentru opera şi omul N. Steinhardt? Ce v-a atras în mod deosebit la Steinhardt? Chiar dacă ştiu că ați mai satisfăcut de destule ori această curiozitate, mi se pare totuşi cea mai bună pornire a dialogului de față.
George ARDELEANU: Apropierea mea de N. Steinhardt a început prin... a-l preda. Între 1990 şi 1999 am fost profesor de literatură la Şcoala Normală din Bucureşti. Prin 1995 Jurnalul fericirii a intrat în programa pentru clasa a XII-a. Am început aşadar să-l predau (nu era uşor pentru că nu aveam „antecedente” didactice în acest sens) şi am constatat că avea o priză deosebită la elevi. E drept că la Şcoala Normală aveam elevi excelenți şi – semnificativ! – care mai aveau cât de cât memoria vie a ce se întâmplase în comunism. Acei elevi (de fapt, eleve) au astăzi în jur de 35 de ani, au ajuns deci la... mezzo del cammin di nostra vita... Dintr-o altă perspectivă se pune problema cu studenții noştri actuali, născuți după 1990, pentru care comunismul ține de o istorie îndepărtată şi impersonală şi pentru care orice frază despre comunism trebuie însoțită de o mulțime de note de subsol (un subsol cam de aceeaşi dimensiune precum cel din Divina Comedie, dacă tot am făcut deja o aluzie la ea...). Ei bine, Jurnalul... rămâne provocator şi pentru aceştia, ceea ce înseamnă că el răspunde la mult mai multe întrebări decât cele legate de trecutul recent.
Stimulat de un asemenea succes, contaminat eu însumi de un asemenea „morb”, am scris apoi o lucrare de gradul I despre problema libertății la Steinhardt şi la Dostoievski, iar în 2000 am publicat o micromonografie N. Steinhardt în colecția „Canon” a Editurii Aula din Braşov. Din 1999 am devenit asistent la Facultatea de Litere din Bucureşti şi am început un doctorat tot despre... Steinhardt. Tema lucrării de grad a devenit un capitol al tezei de doctorat la care s-au adăugat o multitudine de alte cercuri concentrice şi tot aşa... De altfel, teza de doctorat stă la baza monografiei publicate la Humanitas.
Ce m-a fascinat în mod special la Steinhardt? Cuvântul ce exprimă adevărul se găseşte chiar în titlul cărții: libertatea. Nu mi-a prea fost dat să întâlnesc nici în viață, nici în cărți, ca să parafrazez titlul unuia dintre volumele sale, spirite atât de libere precum Steinhardt. Libere şi care ştiu cum să „lucreze” cu libertatea. Pentru cineva ca mine, născut şi format în a doua etapă a comunismului, acest lucru este extraordinar...
M.D.: Cu ocazia centenarului, în iulie, a apărut la Editura Polirom în colaborare cu Mănăstirea Rohia o nouă variantă a Jurnalului fericirii, sub îngrijirea dumneavoastră – adevărată sărbătoare pentru fanii lui Steinhardt. În carte, explicați de-a fir a păr ce noutăți aduce această variantă. Vă mărturisesc că am citit-o şi citesc la ea, iar impresia este că noutățile aduc şi nu aduc dimensiuni în plus staturii autorului. Mai degrabă, nu. E, oricum l-ai citi, acelaşi mare şi uluitor, inepuizabil Steinhardt. Sigur că un cercetător ca dumneavoastră consideră aceste lucruri altfel decât un cititor ca mine, obişnuit, chiar dacă pasionat de subiect. Aşadar, vă rog să punctăm succint, încă o dată, diferențele de la o variantă la alta.
G.A.: În notele finale ale volumului am identificat şi exemplificat 15 categorii de diferențe dintre această variantă şi prima variantă, cunoscută de publicul larg, şi apărută în vreo nouă ediții până acum. Să le enumerăm aşadar: fragmente inedite în noua variantă, episoade comune redactate diferit în cele două variante, secvențe extinse în varianta inedită față de prima variantă, fragmente restrânse în varianta inedită față de prima variantă, fragmente compacte în prima variantă, dislocate şi repoziționate în varianta inedită, fragmente disparate în prima variantă şi reasamblate în varianta inedită, blocuri textuale inversate, fragmente inversate în interiorul unor blocuri textuale comparabile, secvențe incluse în pasajele intitulate BUGI MAMBO RAG în prima variantă şi reincluse în blocuri textuale obişnuite în varianta inedită, pasaje obişnuite în prima variantă şi convertite în pasaje intitulate BOOGEY MAMBO RAG în varianta inedită, episoade datate diferit în cele două variante, divergențe de informație între episoadele comune ale variantelor, episoade nedatate în prima variantă, dar datate în varianta inedită, episoade datate în prima variantă, dar nedatate în varianta inedită, citate, aluzii culturale plasate în contexte diferite în cele două variante, citate date în original în prima variantă şi traduse de autor în varianta inedită şi invers şi… cred că pot fi descoperite şi altele… Pe scurt noutatea acestei variante constă în primul rând într-un alt montaj al fragmentelor, într-un joc ingenios al permutărilor, combinărilor, dislocărilor, repoziționărilor, reasamblărilor, extensiilor, comprimărilor etc. Jurnalul fericirii, nefiind ordonat cronologic, permite astfel de jocuri. Ceea ce trebuie subliniat însă e că fragmentele comparabile (majoritare în economia acestei variante) sunt altfel formulate. Cititorul poate constata acest lucru cu ajutorul notelor marginale (din stânga sau din dreapta paginilor) care trimit la pasajele corespunzătoare ale primei variante (având ca suport ediția din 2008 de la Editura Polirom). Există însă şi pasaje absolut inedite în această variantă, extrem de interesante.
M.D.: Între aceste diferențe, asupra secvențelor Boogey Mambo Rag spuneți că ați intervenit cel mai puțin. Ceea ce mă bucură, întrucât le consider nuclee pulsatile de o mare forță poetică, prin ele Steinhardt arătându-se cititorului într-o ipostază insolit-paradoxală, ca liric pur. Şi totuşi, ce înseamnă „cel mai puțin”? N-am stat să număr, totuşi aci, în varianta cea nouă, aceste adevărate poeme în proză mi s-au părut împuținate şi ca frecvență şi ca text.
G.A.: Vreau să spun că aceste secvențe sunt cel mai puțin însoțite de note marginale (am intervenit cel mai puțin prin astfel de note), ceea ce înseamnă că majoritatea sunt absolut inedite în raport cu cele intitulate la fel în prima variantă. De fapt, nici titulatura lor nu este identică: BUGI MAMBO RAG (în prima variantă), BOOGEY MAMBO RAG (în varianta inedită). De ce acest grad de autonomie mai ridicat în aceste pasaje? Pentru că aceste secvențe, cu un pronunțat caracter ludic, care îşi propun să transcrie vacarmul discuțiilor care se intersectează în spațiul strâmt al celulelor din închisorile politice, discuții pe teme aiuritor de diverse (istorie, literatură, filozofie, gramatică, istoria artelor, gastronomie, cum-se-spune-leuştean-în-franceză etc.), se caracterizează şi prin cel mai înalt grad de libertate textuală. Ele creează o impresie de dezarticulare sintactică, cumva asemănătoare cu acele cadavres exquis din poezia suprarealistă, de „haos” discursiv, or, „haosul” este cel mai puțin transferabil… Ele ilustrează nu numai un joc, ci şi o atitudine morală a diaristului: o înțelegere şi o asumare a diversității lumii, a plurivocității umane. De la Steinhardt putem înțelege, printre altele, că la celebra întrebare rostită acum aproape trei secole „Cum de poți fi Persan?”, întrebare mereu reiterată şi însoțită cel mai adesea de o imensă nedumerire, se poate răspunde simplu că se prea poate să fii Persan…
Pe de altă parte, dacă acceptăm ideea că şi această variantă a fost rescrisă din memorie (e doar o ipoteză), atunci este evident că astfel de pasaje sunt mult mai greu de stocat în memorie…
M.D.: Cartea, ca şi autorul ei, are o istorie captivantă, încă nu pe deplin elucidată, cu arestări, confiscări, înscenări, turnătorii, personaje eroice şi figuri lamentabile, jalnice. Scrisă şi rescrisă din memorie, se bucură de un destin de adevărată opera aperta, cu promisiunea unor viitoare surprize-adăugiri posibile pentru aparițiile viitoare. Concret, de unde credeți că s-ar putea ivi aceste surprize în cercetarea dumneavoastră?
G.A.: Păi, ar fi două surprize… pe care mi le doresc. În primul rând, să descoperim şi paginile lipsă ale acestei variante. După cum am precizat în Nota asupra ediției, din dactilograma descoperită în arhivele Mănăstirii Rohia lipsesc, din păcate, primele 137 de pagini şi alte câteva din interior.
O surpriză (şi o bucurie) şi mai mare ar fi descoperirea celei de-a doua variante, rescrisă din memorie după confiscarea primeia, şi pierdută în condiții obscure după 1990. Deocamdată, eu am considerat – ca ipoteză de lucru, nu ca o certitudine absolută – că varianta care a văzut acum lumina tiparului este o a treia variantă, realizată prin unificarea primelor două variante. Ideea dorinței autorului de a unifica cele două variante reiese din corespondența sa cu Virgil Ierunca, publicată în volumul Dumnezeu în care spui că nu crezi… (Editura Humanitas, 2000). Descoperirea acelei variante ar lămuri multe lucruri şi ar clarifica şi problema variantei despre care discutăm acum.
După cum se ştie, între 1989 şi 1990 Jurnalul fericirii a fost transmis la Europa liberă. Dacă am intra în posesia acelor înregistrări ar fi, de asemenea, minunat şi poate s-ar mai clarifica unele lucruri…
Până una alta, o singură certitudine vreau să transmit cititorilor Vieții Româneşti: toate edițiile anterioare variantei care s-a publicat în această vară la Editura Polirom (şi pe care am intitulat-o Jurnalul fericirii. Manuscrisul de la Rohia) transcriu prima variantă.
M.D. Ştiam că imediat după moartea scriitorului-călugăr, apropiații lui Steinhardt au strâns manuscrisele acestuia şi le-au pus la fereală, să nu cadă în mâna Securității. În 2002 ați descoperit acolo varianta editată acum. Au fost manuscrisele returnate mănăstirii unde a slujit Steinhardt ca monah, are aceasta drepturile de publicare?
G.A. O parte a manuscriselor au fost preluate, din rațiunile despre care vorbiți, de Ioan Pintea, ucenic al lui N. Steinhardt, iar o parte au rămas în arhivele mănăstirii. Ioan Pintea a returnat însă manuscrisele, deci arhiva s-a reîntregit. Da, mănăstirea Rohia este moştenitoarea lui N. Steinhardt, inclusiv moştenitoarea editorială. Este aşadar deținătoarea copyrightului pentru opera lui N. Steinhardt. Ca atare, în 2008 a început, în colaborare cu Editura Polirom, publicarea Integralei Operei lui N. Steinhardt, din care până acum au apărut 14 volume.
M.D.: Norocoasă mănăstire Rohia, în sensul bun al cuvântului. Am fost acolo, am văzut mormântul de copil al părintelui, chilia lui, biblioteca în care lucra. Totul pare a fi fost numai vis şi armonie. Şi totuşi, am citit că Steinhardt n-ar fi avut din partea preacuvioşilor un tratament tocmai frățesc, că era suspectat, turnat etc. Există dovezi în acest sens ori sunt doar speculații?
G.A.: Ei, depinde unde ați citit… Aş vrea să contrazic ferm aceste zvonuri şi o voi face cu ajutorul textelor. În primul rând, o scrisoare a lui N. Steinhardt din 28 februarie 1989, deci cu puțin înainte de moarte, către Victor Rusu din Bat Yam – Israel, ca răspuns la o scrisoare a acestuia din urmă, destul de insidioasă, în care – printre altele – Steinhardt este somat să răspundă la mai multe întrebări: „Cine eşti dumneata, părinte? Cum s-au produs convertirea, şi mai departe, călugărirea? Ce gânduri îți trec prin minte la ora două noaptea când nu poți dormi? Şi te simți cu adevărat între frați, acolo, în sihăstria maramureşeană? Şi cum te privesc ceilalți, cum îi simți că te simt în forul lor interior? Antecedentele d-tale nu constituie nicio barieră între voi?” Răspunsul lui Steinhardt este extraordinar şi constituie una dintre cele mai luminoase forme de asumare a identității. După ce arată că logic şi firesc şi de înțeles ar fi fost să existe nişte bariere în acceptarea sa în mediul de acolo (din cauza vârstei, a statutul său de fost deținut politic, a diferențelor culturale şi de mentalitate etc.), acest lucru nu s-a întâmplat, dimpotrivă: „Şi totuşi nu a fost aşa: monahii aceştia, neamul acesta de păstori şi țărani – oamenii aceştia atât de diferiți de mine – m-au primit, înțeles şi acceptat cu o mărinimie, o bunăvoință, o răbdare, o simpatie care au desființat orice barieră şi mă fac să mă simt la ora 2 a.m., ora adevărului, cu totul nefrământat de dubii: câtuşi de puțin străin, stingher, nefericit, nostalgic ori gândind să mă întorc din drumul pe care am apucat.” (în addenda monografiei mele am reprodus integral această scrisoare). În al doilea rând, şi acum mă refer chiar la dosarul de urmărire informativă de la CNSAS (11 volume), trebuie să ştiți, dragă domnule Marian Drăghici, că Securitatea a făcut numeroase presiuni asupra mănăstirii Rohia pentru ca Steinhardt să fie alungat din cinul monahal. Există documente semnate chiar de „greii” Iulian Vlad, Gianu Bucurescu şi Aron Bordea în acest sens (am reprodus şi în monografie câteva dintre ele). S-au lansat măsuri de „intoxicare” şi „discreditare” (ba că Steinhardt ar fi fost strecurat acolo de cercurile evreieşti „pentru a pătrunde în scopuri informative în ierarhia Bisericii Ortodoxe”, ba că nu respectă unul dintre voturile monahale, votul de sărăcie de bună voie, pentru că deține o garsonieră la Bucureşti etc.), măsuri în fața cărora mănăstirea Rohia a rezistat exemplar. Iată o întrebare care, de ce să nu recunosc, m-a amuzat teribil – dintr-un document datat 28 septembrie 1984 – pe care generalul-colonel Iulian Vlad i-o adresează generalului-maior Aron Bordea: „Este bine că stă acolo la mănăstire?” Fireşte că era bine! Pentru N. Steinhardt, of course…
Fireşte că vor fi fost, cum se întâmplă în orice comunitate, inclusiv într-o comunitate monastică, şi anumite „ispite” pentru părintele Nicolae (despre un asemenea moment a vorbit, în mai multe rânduri, părintele Justin Hodea Sigheteanul, tânăr stareț pe atunci, astăzi episcop vicar al Maramureşului şi Sătmarului), fireşte că vor fi fost şi momente de accedia, însă ar fi incorect să le absolutizăm…
M.D. Să mai spunem că Jurnalul fericirii a fost la apariția sa în 1991 o adevărată revelație. Pentru mine, spun asta ca să precizăm încă o dată termenii discuției, este şi azi cea mai importantă carte apărută la noi după ’89. Urmare imediată a surpinzătoarei apariții, fuse atunci, în ‘91, modificarea staturii auctoriale a lui N. Steinhardt, receptat numaidecât ca mare, chiar genial, cum s-a spus. Până aci, avuseserăm în eseistul şi criticul cu acelaşi nume un scriitor interesant, cult, rafinat, mai mult decât onorabil. Şi deodată, onorabilul „rupe gura târgului” – ca să vorbim… în genul lui Steinhardt –, îşi dă măsura cu o carte, ea însăşi cu un destin dramatic, monumentală ca stilistică, problematică, anvergură culturală. Cum credeți, după ani buni de cercetare direct la „sursă”, că s-a produs supra-înălțarea asta? Trebuie că există un tablou factorial/motivațional complex, de bună seamă. Cum îl „vedeți” dumneavoastră?
G.A. Jurnalul fericirii a venit pe un incandescent sistem de aşteptări. Să ne amintim că după 1990, după aproape o jumătate de secol de interdicții, de cenzură (cu toate efectele, inclusiv cele perverse care decurg de aici), ne aşteptam cu toții la revelațiile produse de o bogată literatură de sertar. Or, aşa cum s-a constatat (şi s-a discutat destul de mult despre asta), sertarele scriitorilor români s-au dovedit cam goale. Jurnalul fericirii constituie, alături nu de multe alte texte, o fericită excepție. El provoacă şi o resemnificare a conceptului de „literatură de sertar”. Literatura de sertar nu înseamnă doar literatura care a rămas în sertarele autorilor, ci şi literatura care a rămas în sertarele… Securității. Nu mai e cazul să reiau aici întreaga poveste a Jurnalului fericirii. Ea apare ca postfață la ediția din 2008 de la Polirom şi ca addenda la această variantă. Este singura carte despre procesul Noica-Pillat scrisă de un personaj implicat. Ea, ca de altfel memorialistica detenției în general, constituie o restituire a memoriei istorice interzise.
Dar nu e numai atât… În primul rând că Jurnalul fericirii nu se rezumă la perioada detenției. Ea este o oglindă a întregului secol 20, iar autorul şi personajul ei – un intelectual aflat la incidența marilor tensiuni de idei ale acestui secol. Ele ne dezvăluie mai ales drama unui intelectual aflat în conflict cu cele două mari utopii ale aceluiaşi secol: fascismul şi comunismul. Este totodată jurnalul unei extraordinare, dar dificile convertiri şi o carte care încearcă să răspundă la marile şi eternele noastre întrebări: de ce suferim, de ce proliferează Răul, cum putem extrage „beneficiile” suferinței, cum putem fi fericiți şi liberi mai ales acolo şi atunci unde fericirea şi libertatea sunt interzise, ce relație există între faptele noastre şi mântuirea noastră etc., etc.. Toate acestea, într-un discurs relaxat, prietenos, nu lipsit de umor, mai persuasiv decât discursurile intransigente ale tuturor Feraponților din jurul nostru. De aici, succesul ei, inclusiv în fața cititorilor care nu au experimentat comunismul.
În ceea ce priveşte relația ei cu celelalte cărți ale lui N. Steinhardt: Jurnalul fericirii este atât o sumă, cât şi o summa a creației lui N. Steinhardt. El resemnifică întreaga operă a acestuia, o luminează altfel, ne provoacă să o „revizităm”, ne ajută să descoperim nişte latențe, nişte potențialități ale textelor sale care rămăseseră ascunse până la apariția ei.
Aş mai face aici o precizare pe care am mai făcut-o atât în monografie, cât şi în aparatul critic al volumelor din Integrala Steinhardt. Jurnalul fericirii nu este ultima operă în sens cronologic a lui Steinhardt, aşadar nu trebuie citită ca final al unui periplu existențial sau cultural. Ea a apărut în 1991, dar a fost scrisă – nota bene! – între 1969 şi 1971, deci înaintea tuturor volumelor publicate de Steinhardt după ieşirea din detenție (fiind precedată doar de volumele şi de textele interbelice). Jurnalul fericirii neavând nicio şansă să fie publicat în timpul comunismului, având istoria pe care a avut-o, Steinhardt a recurs însă la o strategie extrem de ingenioasă de păcălire a cenzurii: şi-a „deversat” multe dintre ideile, obsesiile şi chiar fragmente din textul interzis în volumele care au putut vedea lumina tiparului: Între viață şi cărți, Incertitudini literare, Critică la persona întâi, Escale în timp şi spațiu, Prin alții spre sine etc. (În aparatul critic al volumelor din Integrală… eu şi colegii mei am semnalat şi analizat mecanismele acestor „deversări”). Dacă prin absurd, în loc să fie confiscat de Securitate în 1972, Jurnalul fericirii ar fi fost publicat în 1972, ar fi „rupt” atunci „gura târgului” şi am fi avut probabil o altă viziune asupra întregii opere a lui Steinhardt. Atunci, în contemporaneitatea apariției volumelor. Aşa… nu ne rămâne decât să reconstituim, să recuperăm acum, post factum, o astfel de viziune. Ceea ce se şi întâmplă. Poate aşa se explică „supra-înălțarea” de care vorbiți…
M.D. Între personajele memorabile, eroice aş zice, ale Jurnalului fericirii, alături de protagonist şi de tatăl său, inginerul Oskar Steinhardt, de Emanuel Neuman, de Sergiu-Al George, Dinu Pillat, Noica şi Al. Paleologu, de Părintele Mina Dobzeu şi încă alții, deloc mulți, varianta de față recuperează figura unui cărturar mai degrabă uitat, fost redactor la Revista Fundațiilor Regale şi traducător al capodoperei lui Proust, mort în închisoare după patrusprezece ani de detenție, în 1961. E vorba de Radu Cioculescu, fratele cunoscutului critic. Termenii în care vorbeşte Steinhardt despre Radu Cioculescu, deşi de o emotivitate reținută, bine controlată, sunt ai admirației şi recunoştinței depline: „S-a purtat impecabil în tot cursul executării pedepsei. (…) Redactasem şi bătusem la maşină rapoarte destinate străinătății, apoi transmise de el. N-a vorbit. Poate că Dumnezeu a hotărît că momentul convertirii încă nu sosise pentru mine şi că închisoarea, atunci, n-avea să-mi fie de folos. Purtarea lui Radu Cioculescu nu rămîne însă mai puțin nobilă şi uimitoare, iar recunoştința şi admirația pe care i le datorez nu se cuvine să fie mai mici, după cum întreagă şi sfîntă rămâne obligația mea de a aduce la cunoştința cît mai multora cum s-a purtat omul acesta eroic.” Ce-ar mai de spus aici? Mie, unuia, mi-este clar o dată mai mult din ce spiță de oameni – „nobilă şi uimitoare” – se trage un spirit mereu tânăr ca Barbu Cioculescu…
G.A.: Fragmentul pe care l-ați citat este extins în varianta inedită față de pasajul corelativ din prima variantă. Într-adevăr, uitarea de care este înconjurat numele lui Radu Cioculescu este nepermisă şi ține de ceea ce Monica Lovinescu numea „climatul de sinistroză la care ne-a adus amnezia”. Nu numai istorică, ci şi culturală. El pune în evidență nu numai eroismul lui Radu Cioculescu, ci şi inaderența lui Steinhardt la comunism încă de la început, de vreme ce în 1948 participase, alături de Radu Cioculescu, la redactarea respectivelor rapoarte. De altfel, o asemenea inaderență este vizibilă încă din textele sale publicate în Revista burgheză (1934-1935), Revista Fundațiilor Regale (1937), Libertatea (1937-1940) ori în volumele interbelice.
Despre Radu Cioculescu ne oferă pagini extraordinare Ion Ioanid în Închisoarea noastră cea de toate zilele (vol. II, pp.186-190, vol. III, pp.15, 19-25, Editura Humanitas, 2000, 2002). Printre altele, se descrie o întâlnire dramatică între Radu Cioculescu şi fratele său, Şerban Cioculescu, venit în vizită, în 1955, în închisoarea de la Piteşti. O întâlnire dramatică, pentru că pune totuşi în evidență diferența de structură morală a celor doi frați…
M.D.: Radu Cioculescu apare ca providențial în destinul lui Steinhardt, un exemplu de conduită. E limpede că a fost un caracter, iar Steinhardt avea ochi pentru caracter ca nimeni altul. Însuşi Hristos este iubit „ca boier, gentleman şi cavaler”. Totuşi, figura modelatoare cea mai pregnantă, recunoscută ca atare cu asiduă recunoştință de însuşi Steinhardt, este Emanuel Neuman, enigmaticul Manole. Asta în ordine cărturărească, să spunem. În ordine spiritual-duhovnicească, lucrurile sunt parcă mai complicate. Creştinismul acestui evreu convertit la ortodoxie într-o temniță comunistă se manifestă curajos şi nedesmințit în toată ardența şi profunditatea de pe pozițiile unui ecumenism bine luminat. Cum explicați această poziție? În fond, cum schițați profilul moral-spiritual al lui Steinhardt, ce anume îl defineşte, îl particularizează în cadrul generației sale şi nu numai?
G.A.: Emanuel Neuman a fost pentru N. Steinhardt nu doar o figură modelatoare în ordine cărturărească, ci şi – mai ales – în ordine ideologică şi – într-o primă fază – chiar spirituală. Ca şi Manole, N. Steinhardt a fost şi a rămas un liberal conservator. Apărarea valorilor burgheze, ideea relațiilor indestructibile dintre libertate şi morală, inteligenta gestionare a libertății, deconstruirea tuturor utopiilor care poartă germenii sistemelor totalitare, politica moderației, bunul simț al relativității şi încă altele sunt „impulsuri” şi influențe care vin dinspre Emanuel Neuman. De la Manole, Steinhardt a deprins mai cu seamă refuzul de a consuma „opiumul”, opiumul fiind cel din definiția lui Raymond Aron: le socialisme est l’opium des intellectuels. Spunând că Neuman a fost o figură modelatoare şi în ordine spirituală, mă refer la inițiativa sa, asumată de Steinhardt, din anii 1935-1937, de a se integra în Sinagogă, deci de a-şi asuma identitatea iudaică până la capăt. Este perioada în care cei doi prieteni publică şi cele două volume de iudaism, de filozofie identitară, Essai sur une conception catholique du judaïsme (1935) şi Illusions et réalités juives (1937). Chiar dacă această tentativă a eşuat, iar drumurile spirituale ale celor doi prieteni s-au despărțit (Neuman mergând spre agnosticism, iar Steinhardt spre creştinism), aceste volume nu rămân mai puțin importante în economia destinului lui Steinhardt. În aceste volume se deconstruiesc toate stereotipiile antisemitismului, dar şi iluziile unor coreligionari, printre care iluziile socialiste şi comuniste. De altfel, ei vorbesc încă din anii ‘30 despre antisemitismul existent nu numai în Germania lui Hitler, ci şi în Uniunea Sovietică a lui Stalin. Câți dintre intelectualii noştri au văzut încă de atunci un asemenea paralelism?
Cât priveşte ecumenismul lui Steinhardt, el este legitimat în primul rând de parcursul său spiritual, de drumul său spre creştinism. Este un traseu dificil, lent, sinuos, dar în care Steinhardt adună „afluenți” culturali din toate confesiunile creştine. Pe acest traseu, el frecventează nu numai patristica răsăriteană, ci şi teologiile catolice ori protestante. Frecventează nu numai bisericile şi mănăstirile ortodoxe, ci participă, de pildă, în 1938 la Interlaken la reuniunile Grupului de la Oxford, ori în 1939 la Londra la reuniunile Grupului de la Eastham. În al doilea rând, de chiar botezul său săvârşit „sub pecetea ecumenismului”, la el participând în afară de părintele Mina Dobzeu, cel care oficiază botezul, şi doi preoți greco-catolici. Nu în ultimă instanță de traseul de după convertire: de întreaga sa operă, de predicile de la Rohia, adunate în volumul Dăruind vei dobândi (predici care stau sub semnul conceptului de aggiornamento – un aggiornamento în interiorul ortodoxiei!), de experiența de la mănăstirea benedictină de la Chevetogne (Belgia), unde a stat o vreme în 1979 şi despre care a scris entuziast în epistolele către Virgil Ierunca, Virgil Nemoianu sau Theodor Enescu ori în articolul „Lecția Chevetogne” din volumul Primejdia mărturisirii etc.
Referitor la poziționarea sa în interiorul generației sale, aş vorbi de două secvențe. În tinerețe, în perioada interbelică, el se află de altă parte a baricadei atât față de intelectualii de dreapta (Eliade, Noica, Cioran etc.), cât şi față de stânga avangardistă ori comunistă (de tip Geo Bogza, Saşa Pană ori Petre Bellu). Dovada: volumul de parodii În genul… tinerilor (1934) ori publicistica de la Revista burgheză. Aceştia sunt ironizați de pe pozițiile liberalismului conservator despre care vorbeam, ale unei atitudini antiutopice (care ținteşte tocmai în utopiile în care credeau cei amintiți). După instalarea comunismului, după ce Noica, Eliade, Cioran devin indezirabili, el se împrieteneşte cu cei pe care îi contestase în tinerețe… Va publica în 1982 o monografie foarte comprehensivă şi despre Geo Bogza, e drept, într-o perioadă în care şi Bogza se „înțelepțise”, după ce îşi văzuse utopiile prăbuşindu-se…
Ei bine, cred că ceea ce-l individualizează, printre altele, în interiorul generației sale ar fi tocmai faptul că este un intelectual critic angrenat în bătăliile cu toate utopiile secolului 20. Iar prin convertirea sa el internalizează în mod exemplar drumul de la Vechiul Testament la Noul Testament. Este un gânditor creştin care refuză – ideologic – orice formă de totalitarism şi – religios – orice formă de fundamentlism şi de fanatism.
M.D.: Vă rog să ne rezumați părerea dumneavoastră despre receptarea Jurnalului… în străinătate. A fost tradus în italiană, franceză, greacă, spaniolă, maghiară, portugheză (Brazilia), ebraică. Oare cum a fost primit în Israel?
G.A.: Nu prea am ecouri despre receptarea Jurnalului… în străinătate. Cunosc doar vreo trei cronici destul de comprehensive din presa spaniolă ( traducerea spaniolă – la al cărei aparat critic am contribuit – a apărut la o editură din Salamanca). Oricum, prefața ediției franceze este semnată de Olivier Clément. Despre ecourile din Israel (unde a apărut în traducerea lui Yotam Reuveny) nu am nicio veste… Bine, bine, monitorizarea ecourilor în străinătate este o problemă generală a culturii noastre. Noi ştim, de obicei, din prezentările de pe copertele cărților sau din cataloagele editurilor, că scriitorul cutare a fost tradus în limbile cutare şi cutare, însă nu prea ştim care este receptarea acestor traduceri…
M.D.: La final, m-am gândit să extrag nu chiar la întâmplare o mostră din Jurnal..., care-mi place mult, ca atâtea în această carte, şi să vă rog pe dumneavoastră să o comentați. Citim la pp. 448-449 aceste rânduri, scrise vasăzică în perioada 1969-1971, şi înțelegem o dată în plus de ce Jurnalul... şi autorul lui au fost atât de hingheriți de comunişti. Înțelegem totodată şi cum îi mergea mintea acestui dialectician, paradoxal om liber, ca să vă parafrazez:
„Gherla, Iulie-August 1964. (...) – Cum de-i rabdă, domnule, pământul? Întrebării acesteia, pe care o aud foarte adeseori, îmi vine să-i răspund eu, însă mă abțin, nu vreau să-mi aprind paie în cap. I-aş fi răspuns: cum de-i rabdă pământul pe comunişti? Îi rabdă pentru că vin cu un important mesaj şi aduc o nouă revelație. Aportul comunismului nu constă în evidențierea factorului economic, aşa cum se crede îndeobşte, şi cum în primul rând cred adepții lui. Despre însemnătatea factorului economic se ştia şi înainte de Marx, şi l-au scos în evidență şi nemarxi?tii. Revelația comunismului exprimă superioritatea cuvântului (vorbit şi scris) asupra realității. Din experiența unei jumătăți de veac am putut vedea ce este comunismul cu adevărat: este regimul care deosebeşte net şi total realitatea de vorbire, şi acordă atenție numai acesteia din urmă. Între realitate şi cuvânt nu există vreo legătură directă, cauzală sau de interdependență în favoarea realității. Realitatea şi cuvântul pot merge fiecare pe calea sa, în mod cu totul divergent. Nu cuvântul este (f) de R, ci realitatea are nevoie – pentru ca să existe – de cuvântul scris şi vorbit. Numai aşa se explică de ce comuniştii tratează cu atâta indiferență şi dispreț realitatea şi manifestă atâta straşnică vigilență în privința cuvântului scris sau rostit. (...) Noi am crezut că până la urmă Realitatea îi va înfrânge, va distruge castelul lor de joc, edificiul lor de vorbe, economia lor falimentară. Dar neîncetatul şi crescându-l mers înainte al comunismului în lume trebuie să ne facă până la urmă să înțelegem acest adevăr uimitor: realitatea nu are nicio contingență şi nicio înrâurire asupra cuvântului şi nu-l poate subjuga. Lumea vorbelor şi lumea scrisului nu depind de realitate şi pot habar să nu aibă de ea. Dar aceasta nu-i altceva decât reînnoirea mesajului biblic: cuvântul e mai însemnat decât lumea faptelor, realitatea e creată de Cuvânt, iar nu invers. Pentru că ne-au dat prilejul de a reînțelege acest mare adevăr, desăvârşindu-i revelația într-un mod şi mai categoric decât în scriptură, exemplificându-l sub ochii noştri (mirați), pentru aceasta îi rabdă, zic eu, pământul pe comunişti. (Dar pentru că s-au folosit numai de cuvinte mincinoase, e de crezut că vor fi la rândul lor învinşi de cuvântul adevărului. Unul dintre cei care-l rostesc e Alexandru Sojenițîn. Minciuna, desigur, e infinit mai tare decât realitatea. Dar rostirea adevărului o spulberă.)”
G.A.: Da, este o subtilă meditație asupra raportului dintre realitate şi limbaj în societățille comuniste, aş zice asupra mecanismelor perverse ale „neo-limbii” de care vorbeşte George Orwell în 1984...
M.D.: Cred că este foarte în spiritul lui Steinhardt să vă întreb care este secvența dumneavoastră favorită din Jurnal şi, dacă există atare feblețe, cum se motivează?
G.A.: Bănuiesc, de vreme ce dumneavoastră ați ales o secvență din această variantă inedită a Jurnalului.., că vă interesează secvența mea favorită din aceeaşi variantă. Greu de ales! Mă voi opri totuşi asupra unui pasaj absolut inedit de la p. 472 în care Steinhardt analizează mecanismele, soluțiile rezistenței morale şi psihice în închisorile comuniste:
” – Închisoarea n-a doborât ori alterat decât pe cei care n-au adus cu ei sau n-au dobândit acolo un punct de sprijin oarecare. Punctul acesta de sprijin, de fapt o credință, nu-i neapărat totuna cu credința religioasă, deşi de foarte multe ori s-a confundat cu ea. Dar poate fi şi altceva, diversitatea manifestându-se pe o gamă ce merge de la simple manii la cele mai profunde convingeri. Da, au rezistat în puşcării şi lagăre nu numai oamenii cu principii nestrămutate, ci şi obsedații de o idee fixă, de un obicei – ori capriciu – înrădăcinat, de o țăcăneală. Totul e să fi existat un „centru”, un reper, impactul vieții concentraționare să nu fi căzut asupra unui sistem de triere gol, ceva la care omul să țină mai mult decât la confort, la libertate, la orice.
Credința religioasă, fireşte, a jucat, statistic, rolul precumpănitor. Dar şi celelalte prăjini de salvare şi-au împlinit misiunea, care a fost de menținere a echilibrului mintal într-un mediu unde totul e calculat spre a distruge rezistența centrilor nervoşi şi, în consecință, a personalității. Oamenii foarte manierați, sclavi ai etichetei, devotații exercițiilor de gimnastică, recitatorii de poezii ori de texte s-au numărat printre biruitori. Pentru că şi ei aveau ce opune presiunii neîncetate a undelor dezintegratoare de unitate a conştiinței. Țăranii, ciobanii cu temperamente profund închise, în care nu pătrunde nimic din afară, au învins şi ei.
(Vai de cei, însă, în stare de vacuitate, a căror viață a depins exclusiv de relațiile cu mediul exterior şi care au fost robii zgomotului de fond – în sens larg)”. De meditat!
M.D.: Domnule Ardeleanu, vă mulțumesc pentru acest interviu. Am încercat să evit unele întrebări la care ați răspuns deja, foarte la obiect, în Dilemateca. Vă doresc să găsiți paginile lipsă din Jurnal… şi să ne surprindeți cât mai curând cu varianta completă a acestei, încă o dată spun, inepuizabile cărți. Apropo, puteți socoti cu aproximație numărul exemplarelor tipărite până acum, în toate editările celor două variante? Că, oricâte exemplare or fi fost trase, cartea aceasta e tot insuficient răspândită...
G.A.: Greu de calculat! Pentru aceasta ar trebui să contabilizăm tirajele celor şapte ediții apărute la Editura Dacia, la care se adaugă una publicată de Editura Mănăstirii Rohia şi cea publicată în 2008 la Editura Polirom (plus această nouă variantă din 2012, tot de la Polirom). Cred că e vorba de cîteva sute de mii de exemplare. În orice caz, dacă intrați pe site-ul Editurii Polirom, veți vedea că ediția din 2008 figurează în topul vânzărilor (peste 60 de săptămâni în top), iar varianta apărută la sfârşitul lunii iulie figurează deja de şase săptămâni în acest top (suntem în 16 septembrie). Variantele eBook stau de asemenea foarte bine. În orice caz, în această săptămână (10-16 septembrie), Jurnalul fericirii. Manuscrisul de la Rohia (ediția print) se află pe primul loc în top…
M.D.: Vă mulțumesc încă o dată.