Anul Caragiale
Dan Gulea
IMAGINI UTOPICE ALE CAPITALEI DACO-ROMÂNIEI
Articol publicat în ediția Viața Românească 9-10 /2012
Sfîrşitul secolului 19 şi, mai cu seamă, începutul secolului 20 introduceau, în noul context istoric al micii Unirii şi al Independenței, noi unități de evaluare a originii poporului şi culturii române; vreme de cîteva secole (de la Ureche şi Costin, dar mai cu seamă prin Şcoala Ardeleană) originea latină a poporului nostru reprezenta motivul de mîndrie şi de identificare națională în ansamblul herderian al identității naționale. Abia cu Hasdeu şi prin laboratorul eminescian se puneau bazele unei mitologii dacice, ce atrage prin caracterul ei misterios, necunoscut, pe seama căruia se puteau broda imperii (e cazul lui N. Densusianu, cu Dacia preistorică şi imperiul pelasgilor, editată înaintea primului război mondial) şi noi teorii.
Fascinația pentru originea dacică începe aşadar cu puțin timp înainte de Marea Unire, care va statua, mai tîrziu, naționalismul de extremă dreaptă şi, evident, național-comunismul.
Sesizînd această schimbare de perspectivă în determinarea rolului originilor, Caragiale, contemporan al epocii în care repolarizarea începe să se producă, înregistrează în textele sale (fie că e vorba de opera literară, cea publicistică ori de cea „intimă”, din scrisori) excesele pe care spiritul public le produce. În opera sa se poate distinge o etapă a eroilor „latinişti”, concurată de una a eroilor „naționalişti”.
Personajul latinistului este reprezentat mai cu seamă de Mariu(s) Chicoş Rostoganu (pedagog ardelean, deci eminamente... latinist), dar şi prin referirile din discursurile lui Farfuridi („de ginte latină însă!”), prin fraternitatea neolatină pe care o simte conu’ Leonida cu „Garibaldi”, revoluționarul italian de la ’48, prin erudițiunea lui Rică Venturiano, autor al unor articole scrise latinist; citeşte Nae Ipingescu:
Amicul şi colaboratorele nostru R. Vent. ..., un june scriitor democrat, a cărui asiduitate o cunoaşte demult publicul cititor, ne trimite următoarea prefațiune a unui nou op al său. I dăm astăzi locul de onoare, recomandînd cu căldură poporului suveran scrierea amicului nostru. Republica şi Reacțiunea sau Venitorele şi Trecutul. – Prefațiune. – Democrațiunea romană, sau mai bine zis ținta Democrațiunii romane este de a persuada pe cetățeni, că nimeni nu trebuie a manca de la datoriile ce ne impun solemnaminte pactul nostru fundamentale, sfînta Constituțiune...”.
High-life, din acelaşi registru, descrie emblemele de extracție latină ale unei aristocrații de „țară agricolă”; defilează Venus, Mars, Ganimede, Jupiter şi Mercur.
De sfera naționalismului țin texte precum Românii verzi („Emblema societății va fi un român verde zdrobind falnic cu călcîiul său şearpele străinismului, care scrîşneşte şi țipă”, cap. I, art. 3), text cu o prefigurare în publicistică în Rezeşul de la Golăşei şi moşneanul de la Florica [Lascăr Catargiu şi Ion Brătianu]: „Ei nu scriu deloc şi vorbesc ca nişte personaje de comedie, – nu face nimica asta, destul că rezeşul şi moşneanul sînt «Români verzi, oameni pe cari chiar adversarii îi recunosc că sînt cinstiți şi buni patrioți»”.
O cronică de Crăciun arată şi ea această evoluție a identificării originilor: de la prestigiul latin către autohtonismul dac, în fine român, prin numele pe care familia Caracudi le dă odraslelor sale: Traian (întîiul născut!), Decebal, apoi Aurelian, Mircea şi Dan, în fine, două fetițe: Despina şi Kiajna. Recapitulînd: două nume romane, unul dac şi patru istorice româneşti, proporții corecte dintr-un întreg unde naționalismul romantic domina. Temă şi variațiuni înregistrează cam acelaşi tendințe, prin reproducerea aceluiaşi eveniment (un incendiu) din diferite „ziare” de partid politic: „un ziar opozant de nuanță liberală-conservatoare” (în limbajul lui Venturiano), „un jurnal chic” (pentru solidaritatea neolatină, text în franceză, cu tratare mondenă à la Claymour).
Şi o Cronică fantezistă din 1889 vorbeşte despre înființarea societății „Românismul”, mai precis despre stabilirea unei embleme a acesteia. Într-un vivace dialog, fiecare român (un muntean, un moldovean, un oltean, un bucovinean, un ardelean, un moț, un gorjan, în fine chiar „d. Ureche” – e vorba de V. A. Urechiă – cu comentariul naratorial „de pe atunci încă!”) propune o personalitate: Matei Basarab, Vasile Lupul, Mihai Bravul, Ştefan cel Mare, Lazăr, Horia şi Cloşca, Tudor Vladimirescu, Miron Costin. Se alege propunerea unui „june bucureştean, fiul unui băcan bulgar”: Traian, mai precis Bustul lui Traian călare.
În ultima parte a vieții sale, Caragiale fixează apelativul Daco-România (cu mai multe variante: Dacoromania, Dacoromânia, unde se vede concurarea elementului originar de cel național), pe care îl ironizează în acronimul S.P.M.D.R., „Societatea protectoare a Muzelor Daco-Romane”, dintr- O conferință (1909), societate condusă de doamnele Parigoridi şi Trahanache... În scrisorile către Paul Zarifopol referințele se înmulțesc, în cele mai variate combinații lingvistice: „bella Dacoromania”; „nepotul divului Traian”; „şezătoare dacoromană”; „practicant daco-român”; „perlă daco-romană”; „dejun dacoromân”; „tinerime daco-romană”; „publicistica daco-romană” ş.a., cu variații precum „impresiuni dacomoldoromâne”, calificative de tipul „muzele dacoromane, drăguțele!” ori superlative: „cele mai dacoromane salutațiuni”. Îl preocupă „literele, sciențele şi arțile daco-române”, dar şi aspecte mai frustre, precum „300 lei daco-romani”.
Daco-România / Dacoromania este aşadar unul dintre spațiile în care trăiesc eroii lui Caragiale, desemnare a unui discurs public încărcat de naționalismul ce atunci apărea într-o nouă formă, înlocuind mai vechea predilecție a originii latine. În centrul acestei lumi se află
Capitala
Lumea lui Caragiale este prin excelență una urbană sau de curînd urbanizată. Capitala şi parodia / schița / imitația ei, Sinaia, ocupă un loc important în geografia operei.
Bucureştiul este locul de desfăşurare al comediilor şi, printr-o reprezentare de felul „lumii în mic”, este vizibil şi în „capitala unui județ de munte” dintr-O scrisoare pierdută.
Oraşul este văzut în amănunt, cartografiat după localurile sale (Fialkowski, Capşa, Gambrinus, ospătăria Enache, Oteteleşanu etc.), după cartiere (mahalaua Mihai-vodă, mahalaua Negustorilor) sau după biserici (Mitropolia, Sărindar, Sf. Elefterie ş.a.), ori în relație cu diferite cutume occidentale, precum băile ([Cură la apele Văcăreşti], 1877); după meserii şi ocupații, şi în general după sonoritate; în Dă-dămult, mai dă-dămult... (postum) se aude un personaj „cîntînd ca un iaurgiu pavlichean de la Cioplea”, ceea ce este o referință în această poveste-parodie la o mahalaua Bucureştilor a bulgarilor catolici (pavlicheni, de la Sf. Paul), cu biserică ridicată încă de la 1808. Un singur exemplu pentru lumea pe care o vedea Caragiale în Bucureşti.
Tot la atmosferă, şi această descriere metropolitană, din Hotel de Orient: „din balcon, pe sub picioarele noastre uruie, fără o clipă de repaus, un fluviu torențial de trăsuri, de tramcare, de căruțe, de biciclete şi de pedeştri” (Articol de reportaj, 1897).
Bucureştiul este detestat, el este un „oraş fără monumente şi fără istorie”, autorul întrebîndu-se dacă „există oare pe lume vreun loc unde să găsesc mai mult zgomot decît în sînul tău?” (Zgomot, 1899). O plimbare la Căldăruşani (1896) arată „spectacolul celei mai infecte mahalale, la ieşirea spre est”, unde „de o parte şi de alta a şoselii fac chef negustorii, țăranii, soldați, biciclişti, mahalagioaice, popi etc., cu familia şi copiii”.
Comparațiile cu lumea occidental-metropolitană subliniază bicisnicia oraşului, care e numit, după un clişeu al epocii, capitala Belgiei Orientului sau Parisul Orientului. În Începem (1909), Directorul de teatru spune că „Nu e aşa zadarnică vorba că Bucureştii sînt un mic Paris al Orientului”. Oricînd se poate produce însă o inversare a „antipozilor”: „Paris (Bucureştii Occidentului!)” este glosat în Nevoile obştii şi aşa-numitele „Casa noastră”.
Altădată Roma este un fel de model, caricaturizat pînă la grotesc de capitala noastră:
„Bucureştii noştri nu pot fi decît fiul mamei-Rome!” Demonstrația include paralela catacombelor, şi noi avem catacombe, de pildă cea din str. Blănari, cu „ilustrul Anton birtaşul enciclopedist”, plus Cişmigiul şi subteranele sale de grădină publică.
Imaginea capitalei este una negativă, zgomotoasă (iată o aliterație: „flaşnetele! flaşnetele, flagelul capitalei tânărului nostru regat”) şi supusă calamităților naturale şi sezoniere; în scrisorile către Paul Zarifopol o posibilă vizită înseamnă repulsie („Numai de n’aş fi obligat iar să vizitez scumpii mei Bucureşti! Să sperăm că voi scăpa deocamdată.”, 24 nov. 1907), iar cînd se află în urbe notează: „Am fugit din capitală de groaza căldurii. 40 grd. la umbră: ceva nemaipomenit.” (iun. 1908, Sinaia).
Oraşul în sărbătoare este de un kitsch teribil: „Primăria (...) a fumigat, ca pe vremea ciumei lui Pericles, oraşul în stradele principale (...) Geniul urîtului, al barocului şi al monstruosului să fi prezidat la lucrare şi nu ieşea mai bine. Capitala are aerul unei mitocance parvenite, care se îneacă în panglici, horbote, volante, diamanticale false, pene zugrăvite, ca să meargă la bal unde cei ce au poftit-o n-au poftit-o decît de silă.” E vorba de venirea în țară a „grațioasei noastre moştenitoare, A.S. Regală Maria de Edinburg, cu soțul său, viitorul nostru rege” şi de apariția Moftului român (1893).
Nici pusă sub specia utopiei, a călătoriei în timp, capitala nu ar arăta mai bine. Antifraza din Cronica de joi. Arheologie scoate în evidență nişte prezumabile descoperiri ale unui arheolog din viitor, pe locurile Bucureştilor. Din reconstituiri, ar putea reieşi că „vecinii erau unii cu alții eminamente politicoşi şi discreți”, casele fiind aşezate una cu spatele la alta, „apoi ar constata că erau foarte curați şi mîncau foarte puține sărături, pentru că [arheologul] n-ar găsi decît foarte rare urme de fîntîni”. Mai mult, poporul era „econom, ura luxul şi artele, pe care prin eufemism le numim frumoase”, negăsindu-se decît o clădire cu denumirea de teatru. Corolară este „dragostea de strîmb”, evidențiată de „mersul stradelor”, linia caselor şi, „în chip strălucit”, de aşezarea palatului regal.
Sinaia, capitală secundă, este văzută prin parcul său şi prin priveliştile pe care le oferea. Parcul este locul unde se colportau ultimele ştiri gazetăreşti, locul de plimbare al bibicilor şi al damelor.
În Tren de plăcere (1900), „familia Georgescu ştie perfect ce are să facă pas cu pas şi minută cu minută. Astfel, madam Georgescu, cu d. Georgescu şi cu puiul se urcă-n birjă şi merg drept «la parc», unde muzica militară cântă cadrilul Les petits cochons” (să fie inocent numele acestei bucăți?). Mai mult, ei sînt unanim convinşi că toiul promenadei de lume bună este în „aleea principală” a parcului.
Ultima oră!... (1900) vehiculează ştiri fanteziste despre ipoteticul conflict româno-bulgar de la 1900; locul este parcul sinaiot, plin de figuri importante, militari şi oameni politici şi mai ales ziarişti, pentru că „era hotărîtă pentru după amiazi plecarea Suveranilor noştri spre străinătate”. Sinaia devenise un loc de atracție pentru reporteri şi pentru lumea mondenă. Un loc plin de pericole, pe de altă parte, pentru că, într-o faimoasă scrisoare către Paul Zarifopol, Caragiale desemnează „Sinaia, [drept] reşedință regală unde mişună polițiştii lui Kniaz Moruzi.”
Priveliştea, îndelung discutată de veacul romantic prin caracterul său pitoresc, este cu asiduitate căutată de mahalagiii lui Caragiale, ea are darul de a suplini golul lor sufletesc. După consemnarea obsedantă a timpului în schițe şi momente, aşa cum a remarcat critica, spațiul vine, evident, să completeze această preocupare pentru exterioritate.
De aceea priveliştile îi atrag magnetic; în Gazometru (1897) picnicul de la Piscul Cîinelui, de lîngă Valea Rea, este distrus de o ploaie şi de observațiile unui Mitică (sub numele de d. Nae), în genul „şi-a ruptără gazometru!”, atunci cînd „cocoanele alunecă pe clisa şoselii”.
Tren de plăcere cuprinde, atunci cînd nefericitul consort suie cu soacra lui, noaptea („cu lună plină”) „pe drumul prăpăstios către strada Furnica.” Reacțiile la „panorama mirifică a Sinaiei, cu simetricele ei constelații de lampioane electrice” sînt opuse: „vederea aceasta o încântă pe coana Anica... D. Georgescu e mai puțin simțitor față cu măreața privelişte şi înjură bombănind.” Poate pentru că soacra pare a şti pe unde se află fiica ei, iar ginerele e prins în Sinaia, „ca-ntr-un stomac”.
Unde ar fi putut să o caute pe soția sa? Coana Anica îi spune să se ducă la Sf. Ana, stîncă recunoscută pentru panorama sinaiotă, la care se putea ajunge cu trăsura. El, se ştie, renunță şi află „pe la cinci şi jumătate dimineața” că au fost la Urlătoare, cascada, pentru „o partidă de plăcere improvizată, o fantezie a locotenentului.” (!)
Trei privelişti pe care d. Georgescu le ratează: de pe Furnica, enervat că nu o află mai degrabă pe soția sa, la Sf. Ana nu mai poate şi nu mai vrea să urce (după ce bătuse orăşelul din otel în otel), la Urlătoare, pentru că nu a ştiut.
Singura care apreciază peisajul pare a fi coana Anica. Consoarta a reținut de la cascada Urlătoare doar muzica pe care o cînta locotenentul Mişu: „Ah! mamițo! menuetul lui Pederaski, mă-nnebunesc!” O Sinaie deci muzicală: între Les petits cochons şi „fantezia improvizată” a locotenentului Mişu, „menuetul lui Pederaski”...
În Tren de plăcere avem harta plăcerilor pentru personajele lui Caragiale, personaje ce abia au părăsit mahalaua bucureşteană. Aşa cum, „acasă”, ar fi umblat ca în Repaos duminical, din local în local, fără vreun motiv anume sau doar ca bărbatul să plece de lîngă soția sa în chinurile naşterii, şi la Sinaia începe o căutare a personajelor. Soțul îşi caută soția, de-a lungul şi de-a latul orăşelului, sub spectrul unei foame teribile (deşi luaseră provizii pantagruelice, nu le avea la îndemînă). Şi el merge printr-un... stomac: „Sinaia nu se poate compara mai nemerit, spune autorul nostru, decît cu un stomac: o încăpere mai mult sau mai puțin largă, având două deschizături destul de strâmte. Te-a înghițit odată Sinaia, nu mai poți ieşi decât ori pe sus, spre miazănoapte, către Predeal, ori pe jos, spre miazăzi, către Comarnic.” Drumul îl duce de la Regal (în proximitatea parcului, în zona de nord a oraşului), la Mazăre (aceeaşi zonă), spre Voinea, în Izvor (partea de sud), după ce a trecut pe traseu, pe la „otel Manolescu” şi, întîlnindu-se cu cucoana Anica, la Villa Măndica (sau la Vasileasca), spre Furnica, urcînd şi coborînd bezmetic.
Pentru că este o copie a capitalei, Sinaia (Peleşul) acordă audiențe. Este lumea evoluată, din Titircă, Sotirescu et Cie, comedia pe care nu a mai scris-o Caragiale. Conform proiectului, şi jupîn Dumitrache şi familia Trahanache cu companionii lor ajunseseră acum în lumea mare, a miniştrilor şi a oamenilor care iau decizii, mari petrolişti. La Peleş (1901) aduce o lumină asupra acestei mahalale care se pregăteşte să ia dejunul la Palat, o lume mizerabilă care îşi bănuieşte pe mai departe servitoarea că le fură din zahăr, o lume (ca în 25 de minute) ce ar vorbi cu „madam Carol” în felul cunoscut: „Am auzit, dragă, că ați fostără cam bolnăvioară”.
În al doilea rînd, lumea lui Caragiale este una profund utopică, sursă principală a umorului. Locul său de predilecție pentru exercitarea utopiei este Ploieştiul, care devine un
Oraş utopic
Oraşul utopic se traduce prin construirea, cu scop ironic, a unei metropole imaginare ale cărei cerințe depăşesc cu mult realitatea administrativă ploieşteană; putem găsi un soi de nostalgie (ce subliniază contrapunctic ironia) în momentul în care descrie cu amănunte istorice şi culturale organizarea statului San Marino. Textul se încheie retoric: „Scris-au oare Locke şi Bernardin de Saint Pierre un idil mai liniştit şi mai frumos?”, ceea ce l-a făcut pe Tudor Vianu să vorbească despre idilismul lui Caragiale, un idilism a cărui față hidoasă se vede în propunerile pe care le face publicistul.
Astfel, comentînd o circulară a ministrului Spiru Haret, de a reorganiza teatrele, propune, „pentru a face o pepinieră de talente, cari să fie totdeauna gata a ocupa locurile vacante de societari în societățile deja constituite şi în cele ce se constituiesc acum”, înființarea a încă cinci conservatoare, afară de cele actuale: „la Craiova, la Ploieşti, la Focşani, la Galați şi la Botoşani.” Locul Ploieştiului este deci stabilit în această serie proporțională, care frizează ridicolul; în fond, nu este decît ridicarea la statutul de capitală, alături de fostele capitale Iaşi (a Moldovei) şi Bucureşti (a Țării Româneşti), şi de plauzibila Craiovă şi imposibilele Focşani, Galați şi Botoşani.
Utopia nu se opreşte aici:
„Toate cele şapte Conservatoare vor purta titlul: «Conservatorul național de muzică, declamațiune, gimnastică, ecuitațiune etc. » în consecință, cu înmulțirea titlurilor acestor şcoli, se vor adăoga, la Conservatoarele deja existente, catedrele cari lipsesc, şi pe modelul acesta complet se vor organiza şi cele cinci din nou înființate.
Pentru a da un avânt mai mare acestor instituțiuni şcolare de stat şi pentru a încuraja tinerimea de ambe sexe, indiferent de naționalitate, să-şi dezvolte talentele pe calea artistică şi să renunțe odată la pornirea funcționarismului, se va acorda fiecărui elev din Conservator câte o bursă.”
Fraze ce subliniază clientelismul circularei Haret, pe care Caragiale îl schimonoseşte şi mai tîrziu, cînd scrie o şarjă (Teatrul la țară, 1901), pornind de la acelaşi prezumabil fapt real, arătînd membrii şi atribuțiile pe care le au animatorii unei „Societăți dramatice naționale rurale de pe domeniul Cocioc”.
Că Ploieştiul este o capitală, se vede şi din articolul de debut al lui Caragiale, un atac la adresa lui Macedonsky: „Aamsky, un geniu cu picioarele strâmbe”. Ei bine, Aamsky lucrează la „redacțiunea ziarului Dâmbul (nume împrumutat de la un fluviu ce curgea la marginea cetății Ploieşti, numai când ploua 6 săptămîni d-a rîndul)”. Evident, o capitală avea nevoie de un fluviu: micul pîrîu Dîmbu transformă Ploieştii în... cetate. E o utopie plasată în viitor: „Nu uitați, bunii mei cititori, că cele de mai sus nu sunt decât numai şi numai o convorbire ce va avea loc în anul grației 12.714.”
Să recapitulăm: în Ploieşti avem deci Conservator (cu toate tipurile de burse imaginabile), un Conservator ce se situează într-o cetate, pe lîngă care curge un fluviu (o comparație intrinsecă cu Viena ori Budapesta, poate chiar Paris...). Şi Slăbiciune (1899) vorbeşte despre un destin de mare capitală pentru Ploieşti: „Parisienii au aperitivul, vienezii fanfara, ploeştenii politica, alții alta: locuitorii capitalelor mari au totdeauna cîte o deosebită slăbiciune (...) Dar bucureştenii? – Muscalul.” Altădată Caragiale vorbeşte despre „cetatea clasică a Ploieştilor”. Este prestigiul timpului, subliniat şi de titulatura, din acelaşi text, de „capitală a vechei republici de Prahova”. Veche, de vreo 20 şi ceva de ani, cîți au trecut de la Republică (1870) pînă în momentul scrierii articolului (1893).
De aici, pînă la mutarea simbolică a Ploieştiului în Occident sau chiar posibila teleportare a lui în alte timpuri, mai e un pas.
Caragiale „apără” această imagine de „mare capitală”, atunci cînd respinge comparația (produsă de gongorismul liberal) Ploieştiului cu... Atena antică. O face într-o Cuvîntare în urbea sa natală, cînd ia cuvîntul în turneul electoral takist din 1908:
„Domnilor,
Un orator de mare marcă (nu se află printre noi; pot zice asta fără să-i ating modestia) numea odată oraşul Ploieşti, Atena, iar pe dv. vă numea atenieni. Venea el, orator atenian, în Atena democrației române, în fața atenienilor. Ca atare, a devenit reprezentant democrat atenian în Parlamentul liberal român. Mai tîrziu, nu ştiu cum s-au schimbat lucrurile şi lumea aşa, că atenianul dv. Nu mai este democrat: e astăzi aristocrat, aristocrat get-beget (ilaritate, aplauze). Şi ştiți ce ați ajuns dv.? Să nu vă supărați; nu o spun eu – tot atenianul dv. o spune: dv. sînteți astăzi nişte bulgari capsomani, nişte gianabeți (mare ilaritate, aplauze).
Eu, d-lor, nu o să vă numesc atenieni şi, pe cinste, vă făgăduiesc că niciodată n-am să ajung aristocrat (ilaritate); prin urmare, nici dv. Pentru mine n-o să ajungeți gianabeți şi bulgari capsomani. O să vă numesc totdeauna iubiții mei concetățeni, în dorința ca şi dv. să ziceți: omul acesta e un ploieştean de-ai noştri, un om de rînd ca toți oamenii, iar nu un atenian farsor (mare ilaritate, aplauze prelungite); e un ploieştean, capsoman poate, dar om de omenie (mare ilaritate, aplauze zgomotoase).”
Cine să fie? Cine să fie?
Ubicuitatea Ploieştiului îi provoacă, în ultimii ani, comparații pe care le împărtăşeşte lui Paul Zarifopol: „Dresda, acest Ploieşti al Occidentului” (30 ian. 1906), respectiv „cu drept cuvînt Erfurtul se poate numi Ploieştii Germaniei, şi fireşte trebuie să fie mîndru de asta. Restaurantul gării de-aici (vezi ilustrația) este ca şi al lui d. Costică” (14 iun. 1910). Însuşi presentimentul morții îl face să viseze la urbea natală: „Sînt tare ahotnic de un colțişor simpatic în grădinița mea burgheză de la otelul meu favorit, unde sper că, îndată după trecerea mea la cele veşnice, Sfatul oraşului Lipsia şi Primăria Ploieştilor vor bate o tăbliță comemorativă cuprinzînd următoarea inscripțiune bine simțită: «Aici îi plăcea iubitului Herr Direktor să se dea la speculațiuni transcendentale»”. (3 iun. 1912)
Res Publicae
Dar întruchiparea utopiei este mişcarea antidinastică din 1870, cînd Partidul Liberal concepe o revoluție ce urma să izbucnească simultan în mai multe oraşe, avînd drept scop înlăturarea domnitorului Carol. Ploieştii află ultimii de contramandarea complotului. Dar Republica de la Ploieşti se născuse!
Este un moment ce îi prilejuieşte lui Caragiale un oarecare motiv de mîndrie în cercurile junimiste, în cercurile bucureştene, dar este şi, în acelaşi timp, unul cam ambarasant.
După ce, la 17 ani (după amintirile sale) sau la 18 (după datele istorice) participase activ la revoluția ploieşteană, Caragiale se mută, în căutarea fortunei, în Bucureşti, în împrejurările cunoscute.
Dar ce înseamnă o revoluție, un moment de revoltă populară? Ne-o spune Bob Schmecker, renumit statistician, socotind la 1000 de participanți:
„Calculați pe vîrstă ne dă la 1000:
Majori, 515
Minori, 485
Purtați în brațe sau mai mici de 7 ani, 135
De la 7 la 10 ani, 200
10-21, 150
21-45, 350
45-75, 150
75-85, 14
85-100, 1
(...)
Din capetele sparte, calculate pe 100 sunt:
Nevinovate, 75
Vinovate inconştient, 24
conştient, 1
În privința rezultatelor unei mişcări populare, calculat pe un milion de suflete avem:
Cîți folosesc direct, 100
indirect, 100
Restul pînă la un milion păgubesc!”
Boborul! (1896) oferă cele mai multe date despre geografia simbolică a oraşului. Subintitulată, la apariția în Epoca, Din istoria republicei ploieştene, schița descrie cele „vreo cinsprezece ore” pas cu pas („Născută din, prin şi pentru popor, pe la două ceasuri în dimineața zilei de 8 august 1870, tînăra republică a fost sugrumată în aceeaşi zi pe la ceasurile patru după-amiazi.”)
Locul complotiştilor este „otel Moldova”, cel mai vestit din urbe, unde se dedau la un joc „inocent”, la chilometru:
Jucătorii, indiferent de numărul lor, se aşază la o masă în colțul unui salon. Se aduce fiecăruia cîte o sticluță de vin. Încep să bea. Cînd unul şi-a isprăvit porția, aşază sticla goală pe jos, lângă zid, în lungul salonului. A doua sticlă golită, o aşază cu fundul în gîtul celei dintîia, şi aşa mai departe, pînă cînd şirul sticlelor ajunge la zidul din potrivă – la chilometru. Cel ce a ajuns mai întîi la chilometru a cîştigat partida – ceilalți trebuie să-i plătească sticlele băute, în proporție dreaptă cu numărul de sticle ce le lipseşte lor pînă la țintă. Se înțelege, când jucătorii sînt toți de talie, se-ntîmplă să se joace o contra şi adesea partida să fie remisă.
Cînd, „pe la unu trecute”, „tocsinul sunase”, începe goana revoluționară prin oraş, pe la instituțiile importante.
„La 2 şi jum. despre ziuă, telegraful e în mâna republicanilor; toate firele rupte şi mai ales casa confiscată.
La 4, uşile temniței de pe drumul Rudului se deschid pentru câțiva republicani închişi în prevenție.
La 5, batalionul de linie din cazarma de la Sf. Nicolae face act de supunere în mânile Prezidentului.
La 5 şi jum., poliția republicană este organizată; poporul, ca gardă civică a Republicei, e înarmat cu săbii confiscate de la pompieri şi de la ipistați, cu puşti de vânat, cu pistoale şi reteveie.”
Loc semnificativ: acolo unde tînărul de 17 ani devine „subcomisar în locul zbirului pe care-l dezarmasem”, încins cu sabia „din cui” a unui subcomisar. Şeful său, un fel de idol al conului Leonida, mai precis „unul dintre cei 1.000 ai lui Giuseppe Garibaldi – volintir în Italia, volintir într-o revoluție polonă, vrăjmaş jurat al tiranilor şi frate pasionat al poporului.” Stan Popescu (nume real) revine ca personaj într-un alt text al lui Caragiale, Istoria se repetă: „bravul garibaldian (...) la bătrînețe subdirector a ce? A unui stabiliment oficial de robie – puşcăria locală!”, în speță „temnița de pe drumul Rudului”, eliberată vreo două ceasuri mai devreme.
Mai departe, periplul revoluționar consemnează:
„La 6, în Piața Unirii plină de popor – tocmai pe locul unde se ridică astăzi mândră statua Libertății (cetățenilor ploeşteni, Națiunea recunoscătoare!) – Prezidentul, urcat pe un scaun de tocat cârnați, citeşte actul solemn al întemeierii Republicii.” Este un moment simbolic în opera lui Caragiale, o prefigurare a Statuiei Libertății ce va fi înălțată pe locul proclamării, în centrul oraşului (Piața Unirii), fostă piață de legume şi vite: de aici hotărîrea republicanilor, la ieşirea din „otel Moldova”, de a se îndrepta spre „obor”, deci spre centru.
Un moment de care ploieştenii, de-a lungul istoriei, nu au ținut cont, pentru că Statuia s-a plimbat cu sîrg de-a lungul şi de-a latul pieții în deceniile următoare. Oricum, excesele bahice şi gastronomice ce au însoțit naşterea republicii sînt elocvente. „Boborul” e înarmat de „poliția republicană” cu săbii, puşti şi... reteveie, cam în felul în care petrece polițaiul de îl bagă în sperieți pe Conu’ Leonida, bietul republican. Poate din cauza asta se şi gîndeşte Leonida să „Mergem la gară pîn dosul Cişmegiului, şi plecăm pînă-n ziuă cu trenul la Ploieşti… Acolo nu mai mi-e frică: sînt între ai mei! republicani toți, săracii!” (scena 4).
Statuia Libertății este, pe de altă parte, un monument de hîrtie, un prilej pentru articole proaste, „spanac”, cum le spunea Caragiale (termen generic pentru orice „marfă” literară). Într-un articol din 1893 aflăm că „Există (...) pe Piața Unirii, o operă de artă de o necontestată valoare: este un dar splendid pe care şi l-au făcut ploieştenii într-un moment de admirațiune pentru propriul lor patriotism şi curaj civic – este statua Libertății. De cîte ori trec prin urbea Ploieştilor mă abat totdeauna în Piața Unirii să văz acel faimos bronz verde ca spanacul. L-am admirat de multe ori”. E un text de polemică cu un articlier din Ploieşti, care se exprimă aiurea şi căruia îi doreşte să i se ridice un bust „în piața de alături, unde se vinde spanac”.
Apariție inaugurală, Statuia Libertății era poreclită de ploieşteni „Mme Grigoresco”, după soția primarului care a comandat acest monument la Paris. Gurile rele spuneau că seamănă leit cu consoarta primarelui. Oricum, C.T. Grigorescu, om politic local şi primar, este amintit fățiş de Caragiale într-un text care reia istoria republicii, pentru a consemna ipocrizia revoluționarilor:
„Într-o stare liniştită, cu puterea militară toată în țară, cu deplină ordine în viața publică, a luat într-o noapte naştere celebra republică de la Ploieşti, al cărei prezident era d. Candiano-Popescu, mai tîrziu polițar foarte dinastic, şi al cărei consiliu de miniştri se compunea din dd. Stan Popescu, Pătîrlăgeanu, Grigorescu, Stanian şi alți trei iluştri patrioți. O zi, sau mai bine douăsprezece ceasuri a trăit republica ploieşteană. Ea a fost pusă la cale într-un birt, la o cină ce s-a prelungit, ca după firea năciunalilor, pînă despre ziuă, cînd, în culmea înfierbințelii s-a şi proclamat cu mare entuziasm. Proclamarea republicei a avut loc pe la patru ceasuri în revărsatul zorilor, şi uciderea acestei frumoase instituțiuni s-a săvîrşit pe la patru după prînz, cînd, odată cu stingerea înfierbințelii năciunalilor, a şi sosit în Ploieşti reacțiunea, adică o companie de vînători. Să nu uităm a spune ce e mai interesant: cînd reacțiunea intra de spre Bucureşti pe streaja de la miazăzi a republicei Ploieştilor, prezidentul acestui stat ieşise pe streaja de la apus spre Buzău, şi aşa de cu vreme ieşise, încît şi ajunsese aproape de satul Lipia, iarăşi un cuib celebru de republicani [aşezarea natală a lui Candiano-Popescu]; ce e drept, distanța dintre Ploieşti şi Lipia nu e aşa mare, cam de vreo două poştii şi ceva. Cînd a pus reacțiunea mîna pe el şi l-a întrebat că ce caută noaptea p-împrejurul Lipiei, d-lui a răspuns că a ieşit nițel să se plimbe: o plimbare cu viteză republicană.
Considerînd dar că compania de vînători era în țară şi a putut fi în Ploieşti peste douăsprezece ceasuri de la proclamarea republicei, totul rămîne o scenă, cel mult un act de operetă-bufă sau de parodie.”
Revenind la Statuia Libertății, ea are un rol central în psihologia mahalalei caragialiene. Să nu o uităm pe Mița Baston din D’ale carnavalului, care îi spune amantului ce o înşelase: „vreau scandal, da... pentru că m-ai uitat pe mine, le-ai uitat pe toate: ai uitat că sunt fiică din popor şi sunt violentă; ai uitat că sunt republicană, că-n vinele mele curge sîngele martirilor de la 11 Fevruarie; (formidabilă) ai uitat că sunt ploieşteancă – da, ploieşteancă! – Năică, şi am să-ți torn o revuluție, da’ o revuluție... să mă pomeneşti!...” (I, 9). Normal, Mița amestecă datele istoriei, crede că abdicarea lui Cuza (11 februarie) este tot un eveniment ploieştean, unde s-a vărsat sînge.
În Grand Hôtel Victoria Română (1890), naratorul revede „maidanul unde ne jucam în copilărie. Parcă văz încă maidanul plin de popor înghesuindu-se la o masă pe care o săptâmână a stat zi şi noapte o condica enormă deschisă. Era după 11 februarie. De câte ori ieşeam de la şcoală, iscăleam toți da, şi fiecare de mai multe ori... De mici aveam sentimente civice în oraşul meu natal!” O fi iscălit şi Mița acolo?
Oricum, Mița este o statuie vivantă a libertății. Chiar jură pe monument, adică pe ea însăşi: „Dumnezeule! Jur pe tot ce mi-a rămas mai scump, jur pe Statua Libertății de la Ploieşti, că are să fie o istorie!...” (II, 5)
În Boborul!, republica e proclamată deci pe la 5 şi jumătate...
„La 7, se desfundă în toate răspântiile boloboace, în sunetele marşului eroic de la ‘48.
La 8, o parte din popor, cu polițaiul şi un taraf de lăutari, mergem la grădina Lipănescului.
Aci, pe iarbă, se-ncinge un ziafet nepomenit în analele celor mai bătrîne republice. Grătarele sfîrîie aruncînd în aer valuri de miros fierbinte şi gras, ca nişte altare antice pe cari se ard ofrande unui zeu tutelar.”
Republica se manifestă în toată splendoarea sa: e un chef monstruos, pantagruelic, într-un cunoscut loc de distracție, „grădina Lipănescului”.
După-amiaza (nu avem ştiri din perioada singurei dimineți republicane...) soseşte Reacțiunea, prilej de delimitare a granițelor „Statului”: între bariera Rudului („granița de apus”, pe unde soseşte Reacțiunea), puşcăria (care viază şi actualmente) fiind recîştigată de guvern şi bariera Bucovului („granița de răsărit”), locul prin care Prezidentul începe „plimbarea” sa, „pe drumul Buzăului”. Este prins şi închis alături de Stan Popescu, la hanul Călugărului, unul din cele patru care „gemeau de republicani”.
Chiar dacă durata republicii este variabilă în opera lui Caragiale (de la cîteva ceasuri, la zece sau cinsprezece ore), ea intră într-o suită de evenimente istorice indeniabile. Articolul-program al Moftului român. Revistă spiritistă română (24 ian. 1893), vorbeşte de „Acest pămînt stropit cu sîngele martirilor dela 11 iunie 1848, 11 fevruarie 1866, 8 august 1870, 14 martie 1888.” Se vede aici obişnuința lui Caragiale de a zeflemisi orice, pînă şi evenimentele mari (proclamația de la Islaz, răscoalele lui 1888), aşa cum, în vremea războiului de independență, dădea false corespondențe, despre un război pînă la urmă mizerabil. Tot aşa, republica poate avea un ambitus internațional: prezidentul Consiliului de Miniştri este aşteptat, în timpului războiului franco-prusac, să se discute situația de la Craiova, oraşul de unde se plănuia începerea complotului antidinastic. E descoperit din întîmplare, jucînd şah, într-un local pe care îl frecventa asiduu. Atunci, „Mica republică de zece ore de la Ploieşti, care pontase şi ea, putea avea urmări mult mai mari, dacă în jocul de la Rin s-ar fi amestecat altfel cărțile.” De remarcat ambiguitatea formulei „a se amesteca cărțile”, ce trimite la jocul de cărți şi la noroc, evocat aici în treacăt.
În opera sa, Caragiale nu uită de o emblemă pentru Republică. Nu este cea de la Ploieşti, este republica pe care Partidul Național Liberal o propovăduia în discursurile sale, o republică eternă, din epoca de aur ce va veni iminent. Mai precis, e vorba de O nouă decorație, ce poartă numele de Serviciul noduros; pe partea din față are „Două reteveie încrucişate: în vîrful unuia va sta o căciulă frigiană (...)”. Pe revers, „un clondir, o coroană ca toate cele obişnuite pe medalii”, cu singura deosebire că e alcătuită din „doi cîrnați împletiți”. Recunoaştem elementele care au determinat din punct de vedere simbolic alcătuirea republicii ploieştene: reteveiul, unealtă gospodărească ce făcea parte din seria armelor cu care se înarmase poporul (alături de săbii, puşti), şi cîrnații, recognoscibili în misteriosul „scaun de tocat cîrnați” pe care se va fi urcat Prezidentul la cuvîntarea inaugurală.
Dar ce s-a întîmplat pînă la urmă cu Prezidentul şi acoliții săi? Candiano Popescu devine aghiotant al regelui, ceilalți fac cariere parlamentare.
Înainte de a fi însă aghiotant, preşedintele republicii s-a distins pe cîmpul de luptă; luarea Griviței, în asaltul de la 30 august / 11 septembrie 1877 este un eveniment care îl are în centru pe maiorul Alexandru Candiano Popescu, comandant al batalionului de vînători din Ploieşti. Candiano Popescu este însă un personaj mai important decît caricaturizările la care a fost supus (ridiculizat şi în texte jurnalistice, nu numai în Boborul!..., aşa cum făcea şi Eminescu, într-un consens suspect cu marele dramaturg, obliterînd anumite episoade din biografia omului, pentru a pune accent pe altele, mai uşor interpretabile politic). Nu doar ca fondator al unor importante ziare de opoziție, Perseverența (1867-1869), continuată de Democrația (1869-1871) sau, deloc neglijabil, participant la noaptea de 11 februarie 1866, dar, în 1879-1880 cînd scriau Eminescu sau Caragiale, Candiano-Popescu fusese avansat locotenent-colonel ca urmare a cuceririi redutei Grivița; aceste fapte de arme au avut un ecou puternic în epocă, prin ilustrațiile momentului.
Altfel, Caragiale păstrează, paradoxal, relații cu familia lui Radu Stanian. O scrisoare dinainte de 1904 este adresată lui Iuliu Brezoianu, procuror, ginere al primarului Radu Stanian. Şi calendarul republicii este păstrat cu putere de autor în amintirile sale. Îi scrie lui Paul Zarifopol: „Astăzi 8/21 aug. se-mplinesc 37 de ani de la Republica din Ploieşti. La ceasul cînd îți scriu aceste rînduri, tămbălăul de la grădina Lipănescului era pe drojdii.
Simt picurîndu-mi o lacrim’ de duioasă amintire: eram de optsprezece rose! O! scumpa mea Republică! Parcă n-a mai fost de cînd lumea!” (21 aug. 1907).
Fascinația pentru originea dacică începe aşadar cu puțin timp înainte de Marea Unire, care va statua, mai tîrziu, naționalismul de extremă dreaptă şi, evident, național-comunismul.
Sesizînd această schimbare de perspectivă în determinarea rolului originilor, Caragiale, contemporan al epocii în care repolarizarea începe să se producă, înregistrează în textele sale (fie că e vorba de opera literară, cea publicistică ori de cea „intimă”, din scrisori) excesele pe care spiritul public le produce. În opera sa se poate distinge o etapă a eroilor „latinişti”, concurată de una a eroilor „naționalişti”.
Personajul latinistului este reprezentat mai cu seamă de Mariu(s) Chicoş Rostoganu (pedagog ardelean, deci eminamente... latinist), dar şi prin referirile din discursurile lui Farfuridi („de ginte latină însă!”), prin fraternitatea neolatină pe care o simte conu’ Leonida cu „Garibaldi”, revoluționarul italian de la ’48, prin erudițiunea lui Rică Venturiano, autor al unor articole scrise latinist; citeşte Nae Ipingescu:
Amicul şi colaboratorele nostru R. Vent. ..., un june scriitor democrat, a cărui asiduitate o cunoaşte demult publicul cititor, ne trimite următoarea prefațiune a unui nou op al său. I dăm astăzi locul de onoare, recomandînd cu căldură poporului suveran scrierea amicului nostru. Republica şi Reacțiunea sau Venitorele şi Trecutul. – Prefațiune. – Democrațiunea romană, sau mai bine zis ținta Democrațiunii romane este de a persuada pe cetățeni, că nimeni nu trebuie a manca de la datoriile ce ne impun solemnaminte pactul nostru fundamentale, sfînta Constituțiune...”.
High-life, din acelaşi registru, descrie emblemele de extracție latină ale unei aristocrații de „țară agricolă”; defilează Venus, Mars, Ganimede, Jupiter şi Mercur.
De sfera naționalismului țin texte precum Românii verzi („Emblema societății va fi un român verde zdrobind falnic cu călcîiul său şearpele străinismului, care scrîşneşte şi țipă”, cap. I, art. 3), text cu o prefigurare în publicistică în Rezeşul de la Golăşei şi moşneanul de la Florica [Lascăr Catargiu şi Ion Brătianu]: „Ei nu scriu deloc şi vorbesc ca nişte personaje de comedie, – nu face nimica asta, destul că rezeşul şi moşneanul sînt «Români verzi, oameni pe cari chiar adversarii îi recunosc că sînt cinstiți şi buni patrioți»”.
O cronică de Crăciun arată şi ea această evoluție a identificării originilor: de la prestigiul latin către autohtonismul dac, în fine român, prin numele pe care familia Caracudi le dă odraslelor sale: Traian (întîiul născut!), Decebal, apoi Aurelian, Mircea şi Dan, în fine, două fetițe: Despina şi Kiajna. Recapitulînd: două nume romane, unul dac şi patru istorice româneşti, proporții corecte dintr-un întreg unde naționalismul romantic domina. Temă şi variațiuni înregistrează cam acelaşi tendințe, prin reproducerea aceluiaşi eveniment (un incendiu) din diferite „ziare” de partid politic: „un ziar opozant de nuanță liberală-conservatoare” (în limbajul lui Venturiano), „un jurnal chic” (pentru solidaritatea neolatină, text în franceză, cu tratare mondenă à la Claymour).
Şi o Cronică fantezistă din 1889 vorbeşte despre înființarea societății „Românismul”, mai precis despre stabilirea unei embleme a acesteia. Într-un vivace dialog, fiecare român (un muntean, un moldovean, un oltean, un bucovinean, un ardelean, un moț, un gorjan, în fine chiar „d. Ureche” – e vorba de V. A. Urechiă – cu comentariul naratorial „de pe atunci încă!”) propune o personalitate: Matei Basarab, Vasile Lupul, Mihai Bravul, Ştefan cel Mare, Lazăr, Horia şi Cloşca, Tudor Vladimirescu, Miron Costin. Se alege propunerea unui „june bucureştean, fiul unui băcan bulgar”: Traian, mai precis Bustul lui Traian călare.
În ultima parte a vieții sale, Caragiale fixează apelativul Daco-România (cu mai multe variante: Dacoromania, Dacoromânia, unde se vede concurarea elementului originar de cel național), pe care îl ironizează în acronimul S.P.M.D.R., „Societatea protectoare a Muzelor Daco-Romane”, dintr- O conferință (1909), societate condusă de doamnele Parigoridi şi Trahanache... În scrisorile către Paul Zarifopol referințele se înmulțesc, în cele mai variate combinații lingvistice: „bella Dacoromania”; „nepotul divului Traian”; „şezătoare dacoromană”; „practicant daco-român”; „perlă daco-romană”; „dejun dacoromân”; „tinerime daco-romană”; „publicistica daco-romană” ş.a., cu variații precum „impresiuni dacomoldoromâne”, calificative de tipul „muzele dacoromane, drăguțele!” ori superlative: „cele mai dacoromane salutațiuni”. Îl preocupă „literele, sciențele şi arțile daco-române”, dar şi aspecte mai frustre, precum „300 lei daco-romani”.
Daco-România / Dacoromania este aşadar unul dintre spațiile în care trăiesc eroii lui Caragiale, desemnare a unui discurs public încărcat de naționalismul ce atunci apărea într-o nouă formă, înlocuind mai vechea predilecție a originii latine. În centrul acestei lumi se află
Capitala
Lumea lui Caragiale este prin excelență una urbană sau de curînd urbanizată. Capitala şi parodia / schița / imitația ei, Sinaia, ocupă un loc important în geografia operei.
Bucureştiul este locul de desfăşurare al comediilor şi, printr-o reprezentare de felul „lumii în mic”, este vizibil şi în „capitala unui județ de munte” dintr-O scrisoare pierdută.
Oraşul este văzut în amănunt, cartografiat după localurile sale (Fialkowski, Capşa, Gambrinus, ospătăria Enache, Oteteleşanu etc.), după cartiere (mahalaua Mihai-vodă, mahalaua Negustorilor) sau după biserici (Mitropolia, Sărindar, Sf. Elefterie ş.a.), ori în relație cu diferite cutume occidentale, precum băile ([Cură la apele Văcăreşti], 1877); după meserii şi ocupații, şi în general după sonoritate; în Dă-dămult, mai dă-dămult... (postum) se aude un personaj „cîntînd ca un iaurgiu pavlichean de la Cioplea”, ceea ce este o referință în această poveste-parodie la o mahalaua Bucureştilor a bulgarilor catolici (pavlicheni, de la Sf. Paul), cu biserică ridicată încă de la 1808. Un singur exemplu pentru lumea pe care o vedea Caragiale în Bucureşti.
Tot la atmosferă, şi această descriere metropolitană, din Hotel de Orient: „din balcon, pe sub picioarele noastre uruie, fără o clipă de repaus, un fluviu torențial de trăsuri, de tramcare, de căruțe, de biciclete şi de pedeştri” (Articol de reportaj, 1897).
Bucureştiul este detestat, el este un „oraş fără monumente şi fără istorie”, autorul întrebîndu-se dacă „există oare pe lume vreun loc unde să găsesc mai mult zgomot decît în sînul tău?” (Zgomot, 1899). O plimbare la Căldăruşani (1896) arată „spectacolul celei mai infecte mahalale, la ieşirea spre est”, unde „de o parte şi de alta a şoselii fac chef negustorii, țăranii, soldați, biciclişti, mahalagioaice, popi etc., cu familia şi copiii”.
Comparațiile cu lumea occidental-metropolitană subliniază bicisnicia oraşului, care e numit, după un clişeu al epocii, capitala Belgiei Orientului sau Parisul Orientului. În Începem (1909), Directorul de teatru spune că „Nu e aşa zadarnică vorba că Bucureştii sînt un mic Paris al Orientului”. Oricînd se poate produce însă o inversare a „antipozilor”: „Paris (Bucureştii Occidentului!)” este glosat în Nevoile obştii şi aşa-numitele „Casa noastră”.
Altădată Roma este un fel de model, caricaturizat pînă la grotesc de capitala noastră:
„Bucureştii noştri nu pot fi decît fiul mamei-Rome!” Demonstrația include paralela catacombelor, şi noi avem catacombe, de pildă cea din str. Blănari, cu „ilustrul Anton birtaşul enciclopedist”, plus Cişmigiul şi subteranele sale de grădină publică.
Imaginea capitalei este una negativă, zgomotoasă (iată o aliterație: „flaşnetele! flaşnetele, flagelul capitalei tânărului nostru regat”) şi supusă calamităților naturale şi sezoniere; în scrisorile către Paul Zarifopol o posibilă vizită înseamnă repulsie („Numai de n’aş fi obligat iar să vizitez scumpii mei Bucureşti! Să sperăm că voi scăpa deocamdată.”, 24 nov. 1907), iar cînd se află în urbe notează: „Am fugit din capitală de groaza căldurii. 40 grd. la umbră: ceva nemaipomenit.” (iun. 1908, Sinaia).
Oraşul în sărbătoare este de un kitsch teribil: „Primăria (...) a fumigat, ca pe vremea ciumei lui Pericles, oraşul în stradele principale (...) Geniul urîtului, al barocului şi al monstruosului să fi prezidat la lucrare şi nu ieşea mai bine. Capitala are aerul unei mitocance parvenite, care se îneacă în panglici, horbote, volante, diamanticale false, pene zugrăvite, ca să meargă la bal unde cei ce au poftit-o n-au poftit-o decît de silă.” E vorba de venirea în țară a „grațioasei noastre moştenitoare, A.S. Regală Maria de Edinburg, cu soțul său, viitorul nostru rege” şi de apariția Moftului român (1893).
Nici pusă sub specia utopiei, a călătoriei în timp, capitala nu ar arăta mai bine. Antifraza din Cronica de joi. Arheologie scoate în evidență nişte prezumabile descoperiri ale unui arheolog din viitor, pe locurile Bucureştilor. Din reconstituiri, ar putea reieşi că „vecinii erau unii cu alții eminamente politicoşi şi discreți”, casele fiind aşezate una cu spatele la alta, „apoi ar constata că erau foarte curați şi mîncau foarte puține sărături, pentru că [arheologul] n-ar găsi decît foarte rare urme de fîntîni”. Mai mult, poporul era „econom, ura luxul şi artele, pe care prin eufemism le numim frumoase”, negăsindu-se decît o clădire cu denumirea de teatru. Corolară este „dragostea de strîmb”, evidențiată de „mersul stradelor”, linia caselor şi, „în chip strălucit”, de aşezarea palatului regal.
Sinaia, capitală secundă, este văzută prin parcul său şi prin priveliştile pe care le oferea. Parcul este locul unde se colportau ultimele ştiri gazetăreşti, locul de plimbare al bibicilor şi al damelor.
În Tren de plăcere (1900), „familia Georgescu ştie perfect ce are să facă pas cu pas şi minută cu minută. Astfel, madam Georgescu, cu d. Georgescu şi cu puiul se urcă-n birjă şi merg drept «la parc», unde muzica militară cântă cadrilul Les petits cochons” (să fie inocent numele acestei bucăți?). Mai mult, ei sînt unanim convinşi că toiul promenadei de lume bună este în „aleea principală” a parcului.
Ultima oră!... (1900) vehiculează ştiri fanteziste despre ipoteticul conflict româno-bulgar de la 1900; locul este parcul sinaiot, plin de figuri importante, militari şi oameni politici şi mai ales ziarişti, pentru că „era hotărîtă pentru după amiazi plecarea Suveranilor noştri spre străinătate”. Sinaia devenise un loc de atracție pentru reporteri şi pentru lumea mondenă. Un loc plin de pericole, pe de altă parte, pentru că, într-o faimoasă scrisoare către Paul Zarifopol, Caragiale desemnează „Sinaia, [drept] reşedință regală unde mişună polițiştii lui Kniaz Moruzi.”
Priveliştea, îndelung discutată de veacul romantic prin caracterul său pitoresc, este cu asiduitate căutată de mahalagiii lui Caragiale, ea are darul de a suplini golul lor sufletesc. După consemnarea obsedantă a timpului în schițe şi momente, aşa cum a remarcat critica, spațiul vine, evident, să completeze această preocupare pentru exterioritate.
De aceea priveliştile îi atrag magnetic; în Gazometru (1897) picnicul de la Piscul Cîinelui, de lîngă Valea Rea, este distrus de o ploaie şi de observațiile unui Mitică (sub numele de d. Nae), în genul „şi-a ruptără gazometru!”, atunci cînd „cocoanele alunecă pe clisa şoselii”.
Tren de plăcere cuprinde, atunci cînd nefericitul consort suie cu soacra lui, noaptea („cu lună plină”) „pe drumul prăpăstios către strada Furnica.” Reacțiile la „panorama mirifică a Sinaiei, cu simetricele ei constelații de lampioane electrice” sînt opuse: „vederea aceasta o încântă pe coana Anica... D. Georgescu e mai puțin simțitor față cu măreața privelişte şi înjură bombănind.” Poate pentru că soacra pare a şti pe unde se află fiica ei, iar ginerele e prins în Sinaia, „ca-ntr-un stomac”.
Unde ar fi putut să o caute pe soția sa? Coana Anica îi spune să se ducă la Sf. Ana, stîncă recunoscută pentru panorama sinaiotă, la care se putea ajunge cu trăsura. El, se ştie, renunță şi află „pe la cinci şi jumătate dimineața” că au fost la Urlătoare, cascada, pentru „o partidă de plăcere improvizată, o fantezie a locotenentului.” (!)
Trei privelişti pe care d. Georgescu le ratează: de pe Furnica, enervat că nu o află mai degrabă pe soția sa, la Sf. Ana nu mai poate şi nu mai vrea să urce (după ce bătuse orăşelul din otel în otel), la Urlătoare, pentru că nu a ştiut.
Singura care apreciază peisajul pare a fi coana Anica. Consoarta a reținut de la cascada Urlătoare doar muzica pe care o cînta locotenentul Mişu: „Ah! mamițo! menuetul lui Pederaski, mă-nnebunesc!” O Sinaie deci muzicală: între Les petits cochons şi „fantezia improvizată” a locotenentului Mişu, „menuetul lui Pederaski”...
În Tren de plăcere avem harta plăcerilor pentru personajele lui Caragiale, personaje ce abia au părăsit mahalaua bucureşteană. Aşa cum, „acasă”, ar fi umblat ca în Repaos duminical, din local în local, fără vreun motiv anume sau doar ca bărbatul să plece de lîngă soția sa în chinurile naşterii, şi la Sinaia începe o căutare a personajelor. Soțul îşi caută soția, de-a lungul şi de-a latul orăşelului, sub spectrul unei foame teribile (deşi luaseră provizii pantagruelice, nu le avea la îndemînă). Şi el merge printr-un... stomac: „Sinaia nu se poate compara mai nemerit, spune autorul nostru, decît cu un stomac: o încăpere mai mult sau mai puțin largă, având două deschizături destul de strâmte. Te-a înghițit odată Sinaia, nu mai poți ieşi decât ori pe sus, spre miazănoapte, către Predeal, ori pe jos, spre miazăzi, către Comarnic.” Drumul îl duce de la Regal (în proximitatea parcului, în zona de nord a oraşului), la Mazăre (aceeaşi zonă), spre Voinea, în Izvor (partea de sud), după ce a trecut pe traseu, pe la „otel Manolescu” şi, întîlnindu-se cu cucoana Anica, la Villa Măndica (sau la Vasileasca), spre Furnica, urcînd şi coborînd bezmetic.
Pentru că este o copie a capitalei, Sinaia (Peleşul) acordă audiențe. Este lumea evoluată, din Titircă, Sotirescu et Cie, comedia pe care nu a mai scris-o Caragiale. Conform proiectului, şi jupîn Dumitrache şi familia Trahanache cu companionii lor ajunseseră acum în lumea mare, a miniştrilor şi a oamenilor care iau decizii, mari petrolişti. La Peleş (1901) aduce o lumină asupra acestei mahalale care se pregăteşte să ia dejunul la Palat, o lume mizerabilă care îşi bănuieşte pe mai departe servitoarea că le fură din zahăr, o lume (ca în 25 de minute) ce ar vorbi cu „madam Carol” în felul cunoscut: „Am auzit, dragă, că ați fostără cam bolnăvioară”.
În al doilea rînd, lumea lui Caragiale este una profund utopică, sursă principală a umorului. Locul său de predilecție pentru exercitarea utopiei este Ploieştiul, care devine un
Oraş utopic
Oraşul utopic se traduce prin construirea, cu scop ironic, a unei metropole imaginare ale cărei cerințe depăşesc cu mult realitatea administrativă ploieşteană; putem găsi un soi de nostalgie (ce subliniază contrapunctic ironia) în momentul în care descrie cu amănunte istorice şi culturale organizarea statului San Marino. Textul se încheie retoric: „Scris-au oare Locke şi Bernardin de Saint Pierre un idil mai liniştit şi mai frumos?”, ceea ce l-a făcut pe Tudor Vianu să vorbească despre idilismul lui Caragiale, un idilism a cărui față hidoasă se vede în propunerile pe care le face publicistul.
Astfel, comentînd o circulară a ministrului Spiru Haret, de a reorganiza teatrele, propune, „pentru a face o pepinieră de talente, cari să fie totdeauna gata a ocupa locurile vacante de societari în societățile deja constituite şi în cele ce se constituiesc acum”, înființarea a încă cinci conservatoare, afară de cele actuale: „la Craiova, la Ploieşti, la Focşani, la Galați şi la Botoşani.” Locul Ploieştiului este deci stabilit în această serie proporțională, care frizează ridicolul; în fond, nu este decît ridicarea la statutul de capitală, alături de fostele capitale Iaşi (a Moldovei) şi Bucureşti (a Țării Româneşti), şi de plauzibila Craiovă şi imposibilele Focşani, Galați şi Botoşani.
Utopia nu se opreşte aici:
„Toate cele şapte Conservatoare vor purta titlul: «Conservatorul național de muzică, declamațiune, gimnastică, ecuitațiune etc. » în consecință, cu înmulțirea titlurilor acestor şcoli, se vor adăoga, la Conservatoarele deja existente, catedrele cari lipsesc, şi pe modelul acesta complet se vor organiza şi cele cinci din nou înființate.
Pentru a da un avânt mai mare acestor instituțiuni şcolare de stat şi pentru a încuraja tinerimea de ambe sexe, indiferent de naționalitate, să-şi dezvolte talentele pe calea artistică şi să renunțe odată la pornirea funcționarismului, se va acorda fiecărui elev din Conservator câte o bursă.”
Fraze ce subliniază clientelismul circularei Haret, pe care Caragiale îl schimonoseşte şi mai tîrziu, cînd scrie o şarjă (Teatrul la țară, 1901), pornind de la acelaşi prezumabil fapt real, arătînd membrii şi atribuțiile pe care le au animatorii unei „Societăți dramatice naționale rurale de pe domeniul Cocioc”.
Că Ploieştiul este o capitală, se vede şi din articolul de debut al lui Caragiale, un atac la adresa lui Macedonsky: „Aamsky, un geniu cu picioarele strâmbe”. Ei bine, Aamsky lucrează la „redacțiunea ziarului Dâmbul (nume împrumutat de la un fluviu ce curgea la marginea cetății Ploieşti, numai când ploua 6 săptămîni d-a rîndul)”. Evident, o capitală avea nevoie de un fluviu: micul pîrîu Dîmbu transformă Ploieştii în... cetate. E o utopie plasată în viitor: „Nu uitați, bunii mei cititori, că cele de mai sus nu sunt decât numai şi numai o convorbire ce va avea loc în anul grației 12.714.”
Să recapitulăm: în Ploieşti avem deci Conservator (cu toate tipurile de burse imaginabile), un Conservator ce se situează într-o cetate, pe lîngă care curge un fluviu (o comparație intrinsecă cu Viena ori Budapesta, poate chiar Paris...). Şi Slăbiciune (1899) vorbeşte despre un destin de mare capitală pentru Ploieşti: „Parisienii au aperitivul, vienezii fanfara, ploeştenii politica, alții alta: locuitorii capitalelor mari au totdeauna cîte o deosebită slăbiciune (...) Dar bucureştenii? – Muscalul.” Altădată Caragiale vorbeşte despre „cetatea clasică a Ploieştilor”. Este prestigiul timpului, subliniat şi de titulatura, din acelaşi text, de „capitală a vechei republici de Prahova”. Veche, de vreo 20 şi ceva de ani, cîți au trecut de la Republică (1870) pînă în momentul scrierii articolului (1893).
De aici, pînă la mutarea simbolică a Ploieştiului în Occident sau chiar posibila teleportare a lui în alte timpuri, mai e un pas.
Caragiale „apără” această imagine de „mare capitală”, atunci cînd respinge comparația (produsă de gongorismul liberal) Ploieştiului cu... Atena antică. O face într-o Cuvîntare în urbea sa natală, cînd ia cuvîntul în turneul electoral takist din 1908:
„Domnilor,
Un orator de mare marcă (nu se află printre noi; pot zice asta fără să-i ating modestia) numea odată oraşul Ploieşti, Atena, iar pe dv. vă numea atenieni. Venea el, orator atenian, în Atena democrației române, în fața atenienilor. Ca atare, a devenit reprezentant democrat atenian în Parlamentul liberal român. Mai tîrziu, nu ştiu cum s-au schimbat lucrurile şi lumea aşa, că atenianul dv. Nu mai este democrat: e astăzi aristocrat, aristocrat get-beget (ilaritate, aplauze). Şi ştiți ce ați ajuns dv.? Să nu vă supărați; nu o spun eu – tot atenianul dv. o spune: dv. sînteți astăzi nişte bulgari capsomani, nişte gianabeți (mare ilaritate, aplauze).
Eu, d-lor, nu o să vă numesc atenieni şi, pe cinste, vă făgăduiesc că niciodată n-am să ajung aristocrat (ilaritate); prin urmare, nici dv. Pentru mine n-o să ajungeți gianabeți şi bulgari capsomani. O să vă numesc totdeauna iubiții mei concetățeni, în dorința ca şi dv. să ziceți: omul acesta e un ploieştean de-ai noştri, un om de rînd ca toți oamenii, iar nu un atenian farsor (mare ilaritate, aplauze prelungite); e un ploieştean, capsoman poate, dar om de omenie (mare ilaritate, aplauze zgomotoase).”
Cine să fie? Cine să fie?
Ubicuitatea Ploieştiului îi provoacă, în ultimii ani, comparații pe care le împărtăşeşte lui Paul Zarifopol: „Dresda, acest Ploieşti al Occidentului” (30 ian. 1906), respectiv „cu drept cuvînt Erfurtul se poate numi Ploieştii Germaniei, şi fireşte trebuie să fie mîndru de asta. Restaurantul gării de-aici (vezi ilustrația) este ca şi al lui d. Costică” (14 iun. 1910). Însuşi presentimentul morții îl face să viseze la urbea natală: „Sînt tare ahotnic de un colțişor simpatic în grădinița mea burgheză de la otelul meu favorit, unde sper că, îndată după trecerea mea la cele veşnice, Sfatul oraşului Lipsia şi Primăria Ploieştilor vor bate o tăbliță comemorativă cuprinzînd următoarea inscripțiune bine simțită: «Aici îi plăcea iubitului Herr Direktor să se dea la speculațiuni transcendentale»”. (3 iun. 1912)
Res Publicae
Dar întruchiparea utopiei este mişcarea antidinastică din 1870, cînd Partidul Liberal concepe o revoluție ce urma să izbucnească simultan în mai multe oraşe, avînd drept scop înlăturarea domnitorului Carol. Ploieştii află ultimii de contramandarea complotului. Dar Republica de la Ploieşti se născuse!
Este un moment ce îi prilejuieşte lui Caragiale un oarecare motiv de mîndrie în cercurile junimiste, în cercurile bucureştene, dar este şi, în acelaşi timp, unul cam ambarasant.
După ce, la 17 ani (după amintirile sale) sau la 18 (după datele istorice) participase activ la revoluția ploieşteană, Caragiale se mută, în căutarea fortunei, în Bucureşti, în împrejurările cunoscute.
Dar ce înseamnă o revoluție, un moment de revoltă populară? Ne-o spune Bob Schmecker, renumit statistician, socotind la 1000 de participanți:
„Calculați pe vîrstă ne dă la 1000:
Majori, 515
Minori, 485
Purtați în brațe sau mai mici de 7 ani, 135
De la 7 la 10 ani, 200
10-21, 150
21-45, 350
45-75, 150
75-85, 14
85-100, 1
(...)
Din capetele sparte, calculate pe 100 sunt:
Nevinovate, 75
Vinovate inconştient, 24
conştient, 1
În privința rezultatelor unei mişcări populare, calculat pe un milion de suflete avem:
Cîți folosesc direct, 100
indirect, 100
Restul pînă la un milion păgubesc!”
Boborul! (1896) oferă cele mai multe date despre geografia simbolică a oraşului. Subintitulată, la apariția în Epoca, Din istoria republicei ploieştene, schița descrie cele „vreo cinsprezece ore” pas cu pas („Născută din, prin şi pentru popor, pe la două ceasuri în dimineața zilei de 8 august 1870, tînăra republică a fost sugrumată în aceeaşi zi pe la ceasurile patru după-amiazi.”)
Locul complotiştilor este „otel Moldova”, cel mai vestit din urbe, unde se dedau la un joc „inocent”, la chilometru:
Jucătorii, indiferent de numărul lor, se aşază la o masă în colțul unui salon. Se aduce fiecăruia cîte o sticluță de vin. Încep să bea. Cînd unul şi-a isprăvit porția, aşază sticla goală pe jos, lângă zid, în lungul salonului. A doua sticlă golită, o aşază cu fundul în gîtul celei dintîia, şi aşa mai departe, pînă cînd şirul sticlelor ajunge la zidul din potrivă – la chilometru. Cel ce a ajuns mai întîi la chilometru a cîştigat partida – ceilalți trebuie să-i plătească sticlele băute, în proporție dreaptă cu numărul de sticle ce le lipseşte lor pînă la țintă. Se înțelege, când jucătorii sînt toți de talie, se-ntîmplă să se joace o contra şi adesea partida să fie remisă.
Cînd, „pe la unu trecute”, „tocsinul sunase”, începe goana revoluționară prin oraş, pe la instituțiile importante.
„La 2 şi jum. despre ziuă, telegraful e în mâna republicanilor; toate firele rupte şi mai ales casa confiscată.
La 4, uşile temniței de pe drumul Rudului se deschid pentru câțiva republicani închişi în prevenție.
La 5, batalionul de linie din cazarma de la Sf. Nicolae face act de supunere în mânile Prezidentului.
La 5 şi jum., poliția republicană este organizată; poporul, ca gardă civică a Republicei, e înarmat cu săbii confiscate de la pompieri şi de la ipistați, cu puşti de vânat, cu pistoale şi reteveie.”
Loc semnificativ: acolo unde tînărul de 17 ani devine „subcomisar în locul zbirului pe care-l dezarmasem”, încins cu sabia „din cui” a unui subcomisar. Şeful său, un fel de idol al conului Leonida, mai precis „unul dintre cei 1.000 ai lui Giuseppe Garibaldi – volintir în Italia, volintir într-o revoluție polonă, vrăjmaş jurat al tiranilor şi frate pasionat al poporului.” Stan Popescu (nume real) revine ca personaj într-un alt text al lui Caragiale, Istoria se repetă: „bravul garibaldian (...) la bătrînețe subdirector a ce? A unui stabiliment oficial de robie – puşcăria locală!”, în speță „temnița de pe drumul Rudului”, eliberată vreo două ceasuri mai devreme.
Mai departe, periplul revoluționar consemnează:
„La 6, în Piața Unirii plină de popor – tocmai pe locul unde se ridică astăzi mândră statua Libertății (cetățenilor ploeşteni, Națiunea recunoscătoare!) – Prezidentul, urcat pe un scaun de tocat cârnați, citeşte actul solemn al întemeierii Republicii.” Este un moment simbolic în opera lui Caragiale, o prefigurare a Statuiei Libertății ce va fi înălțată pe locul proclamării, în centrul oraşului (Piața Unirii), fostă piață de legume şi vite: de aici hotărîrea republicanilor, la ieşirea din „otel Moldova”, de a se îndrepta spre „obor”, deci spre centru.
Un moment de care ploieştenii, de-a lungul istoriei, nu au ținut cont, pentru că Statuia s-a plimbat cu sîrg de-a lungul şi de-a latul pieții în deceniile următoare. Oricum, excesele bahice şi gastronomice ce au însoțit naşterea republicii sînt elocvente. „Boborul” e înarmat de „poliția republicană” cu săbii, puşti şi... reteveie, cam în felul în care petrece polițaiul de îl bagă în sperieți pe Conu’ Leonida, bietul republican. Poate din cauza asta se şi gîndeşte Leonida să „Mergem la gară pîn dosul Cişmegiului, şi plecăm pînă-n ziuă cu trenul la Ploieşti… Acolo nu mai mi-e frică: sînt între ai mei! republicani toți, săracii!” (scena 4).
Statuia Libertății este, pe de altă parte, un monument de hîrtie, un prilej pentru articole proaste, „spanac”, cum le spunea Caragiale (termen generic pentru orice „marfă” literară). Într-un articol din 1893 aflăm că „Există (...) pe Piața Unirii, o operă de artă de o necontestată valoare: este un dar splendid pe care şi l-au făcut ploieştenii într-un moment de admirațiune pentru propriul lor patriotism şi curaj civic – este statua Libertății. De cîte ori trec prin urbea Ploieştilor mă abat totdeauna în Piața Unirii să văz acel faimos bronz verde ca spanacul. L-am admirat de multe ori”. E un text de polemică cu un articlier din Ploieşti, care se exprimă aiurea şi căruia îi doreşte să i se ridice un bust „în piața de alături, unde se vinde spanac”.
Apariție inaugurală, Statuia Libertății era poreclită de ploieşteni „Mme Grigoresco”, după soția primarului care a comandat acest monument la Paris. Gurile rele spuneau că seamănă leit cu consoarta primarelui. Oricum, C.T. Grigorescu, om politic local şi primar, este amintit fățiş de Caragiale într-un text care reia istoria republicii, pentru a consemna ipocrizia revoluționarilor:
„Într-o stare liniştită, cu puterea militară toată în țară, cu deplină ordine în viața publică, a luat într-o noapte naştere celebra republică de la Ploieşti, al cărei prezident era d. Candiano-Popescu, mai tîrziu polițar foarte dinastic, şi al cărei consiliu de miniştri se compunea din dd. Stan Popescu, Pătîrlăgeanu, Grigorescu, Stanian şi alți trei iluştri patrioți. O zi, sau mai bine douăsprezece ceasuri a trăit republica ploieşteană. Ea a fost pusă la cale într-un birt, la o cină ce s-a prelungit, ca după firea năciunalilor, pînă despre ziuă, cînd, în culmea înfierbințelii s-a şi proclamat cu mare entuziasm. Proclamarea republicei a avut loc pe la patru ceasuri în revărsatul zorilor, şi uciderea acestei frumoase instituțiuni s-a săvîrşit pe la patru după prînz, cînd, odată cu stingerea înfierbințelii năciunalilor, a şi sosit în Ploieşti reacțiunea, adică o companie de vînători. Să nu uităm a spune ce e mai interesant: cînd reacțiunea intra de spre Bucureşti pe streaja de la miazăzi a republicei Ploieştilor, prezidentul acestui stat ieşise pe streaja de la apus spre Buzău, şi aşa de cu vreme ieşise, încît şi ajunsese aproape de satul Lipia, iarăşi un cuib celebru de republicani [aşezarea natală a lui Candiano-Popescu]; ce e drept, distanța dintre Ploieşti şi Lipia nu e aşa mare, cam de vreo două poştii şi ceva. Cînd a pus reacțiunea mîna pe el şi l-a întrebat că ce caută noaptea p-împrejurul Lipiei, d-lui a răspuns că a ieşit nițel să se plimbe: o plimbare cu viteză republicană.
Considerînd dar că compania de vînători era în țară şi a putut fi în Ploieşti peste douăsprezece ceasuri de la proclamarea republicei, totul rămîne o scenă, cel mult un act de operetă-bufă sau de parodie.”
Revenind la Statuia Libertății, ea are un rol central în psihologia mahalalei caragialiene. Să nu o uităm pe Mița Baston din D’ale carnavalului, care îi spune amantului ce o înşelase: „vreau scandal, da... pentru că m-ai uitat pe mine, le-ai uitat pe toate: ai uitat că sunt fiică din popor şi sunt violentă; ai uitat că sunt republicană, că-n vinele mele curge sîngele martirilor de la 11 Fevruarie; (formidabilă) ai uitat că sunt ploieşteancă – da, ploieşteancă! – Năică, şi am să-ți torn o revuluție, da’ o revuluție... să mă pomeneşti!...” (I, 9). Normal, Mița amestecă datele istoriei, crede că abdicarea lui Cuza (11 februarie) este tot un eveniment ploieştean, unde s-a vărsat sînge.
În Grand Hôtel Victoria Română (1890), naratorul revede „maidanul unde ne jucam în copilărie. Parcă văz încă maidanul plin de popor înghesuindu-se la o masă pe care o săptâmână a stat zi şi noapte o condica enormă deschisă. Era după 11 februarie. De câte ori ieşeam de la şcoală, iscăleam toți da, şi fiecare de mai multe ori... De mici aveam sentimente civice în oraşul meu natal!” O fi iscălit şi Mița acolo?
Oricum, Mița este o statuie vivantă a libertății. Chiar jură pe monument, adică pe ea însăşi: „Dumnezeule! Jur pe tot ce mi-a rămas mai scump, jur pe Statua Libertății de la Ploieşti, că are să fie o istorie!...” (II, 5)
În Boborul!, republica e proclamată deci pe la 5 şi jumătate...
„La 7, se desfundă în toate răspântiile boloboace, în sunetele marşului eroic de la ‘48.
La 8, o parte din popor, cu polițaiul şi un taraf de lăutari, mergem la grădina Lipănescului.
Aci, pe iarbă, se-ncinge un ziafet nepomenit în analele celor mai bătrîne republice. Grătarele sfîrîie aruncînd în aer valuri de miros fierbinte şi gras, ca nişte altare antice pe cari se ard ofrande unui zeu tutelar.”
Republica se manifestă în toată splendoarea sa: e un chef monstruos, pantagruelic, într-un cunoscut loc de distracție, „grădina Lipănescului”.
După-amiaza (nu avem ştiri din perioada singurei dimineți republicane...) soseşte Reacțiunea, prilej de delimitare a granițelor „Statului”: între bariera Rudului („granița de apus”, pe unde soseşte Reacțiunea), puşcăria (care viază şi actualmente) fiind recîştigată de guvern şi bariera Bucovului („granița de răsărit”), locul prin care Prezidentul începe „plimbarea” sa, „pe drumul Buzăului”. Este prins şi închis alături de Stan Popescu, la hanul Călugărului, unul din cele patru care „gemeau de republicani”.
Chiar dacă durata republicii este variabilă în opera lui Caragiale (de la cîteva ceasuri, la zece sau cinsprezece ore), ea intră într-o suită de evenimente istorice indeniabile. Articolul-program al Moftului român. Revistă spiritistă română (24 ian. 1893), vorbeşte de „Acest pămînt stropit cu sîngele martirilor dela 11 iunie 1848, 11 fevruarie 1866, 8 august 1870, 14 martie 1888.” Se vede aici obişnuința lui Caragiale de a zeflemisi orice, pînă şi evenimentele mari (proclamația de la Islaz, răscoalele lui 1888), aşa cum, în vremea războiului de independență, dădea false corespondențe, despre un război pînă la urmă mizerabil. Tot aşa, republica poate avea un ambitus internațional: prezidentul Consiliului de Miniştri este aşteptat, în timpului războiului franco-prusac, să se discute situația de la Craiova, oraşul de unde se plănuia începerea complotului antidinastic. E descoperit din întîmplare, jucînd şah, într-un local pe care îl frecventa asiduu. Atunci, „Mica republică de zece ore de la Ploieşti, care pontase şi ea, putea avea urmări mult mai mari, dacă în jocul de la Rin s-ar fi amestecat altfel cărțile.” De remarcat ambiguitatea formulei „a se amesteca cărțile”, ce trimite la jocul de cărți şi la noroc, evocat aici în treacăt.
În opera sa, Caragiale nu uită de o emblemă pentru Republică. Nu este cea de la Ploieşti, este republica pe care Partidul Național Liberal o propovăduia în discursurile sale, o republică eternă, din epoca de aur ce va veni iminent. Mai precis, e vorba de O nouă decorație, ce poartă numele de Serviciul noduros; pe partea din față are „Două reteveie încrucişate: în vîrful unuia va sta o căciulă frigiană (...)”. Pe revers, „un clondir, o coroană ca toate cele obişnuite pe medalii”, cu singura deosebire că e alcătuită din „doi cîrnați împletiți”. Recunoaştem elementele care au determinat din punct de vedere simbolic alcătuirea republicii ploieştene: reteveiul, unealtă gospodărească ce făcea parte din seria armelor cu care se înarmase poporul (alături de săbii, puşti), şi cîrnații, recognoscibili în misteriosul „scaun de tocat cîrnați” pe care se va fi urcat Prezidentul la cuvîntarea inaugurală.
Dar ce s-a întîmplat pînă la urmă cu Prezidentul şi acoliții săi? Candiano Popescu devine aghiotant al regelui, ceilalți fac cariere parlamentare.
Înainte de a fi însă aghiotant, preşedintele republicii s-a distins pe cîmpul de luptă; luarea Griviței, în asaltul de la 30 august / 11 septembrie 1877 este un eveniment care îl are în centru pe maiorul Alexandru Candiano Popescu, comandant al batalionului de vînători din Ploieşti. Candiano Popescu este însă un personaj mai important decît caricaturizările la care a fost supus (ridiculizat şi în texte jurnalistice, nu numai în Boborul!..., aşa cum făcea şi Eminescu, într-un consens suspect cu marele dramaturg, obliterînd anumite episoade din biografia omului, pentru a pune accent pe altele, mai uşor interpretabile politic). Nu doar ca fondator al unor importante ziare de opoziție, Perseverența (1867-1869), continuată de Democrația (1869-1871) sau, deloc neglijabil, participant la noaptea de 11 februarie 1866, dar, în 1879-1880 cînd scriau Eminescu sau Caragiale, Candiano-Popescu fusese avansat locotenent-colonel ca urmare a cuceririi redutei Grivița; aceste fapte de arme au avut un ecou puternic în epocă, prin ilustrațiile momentului.
Altfel, Caragiale păstrează, paradoxal, relații cu familia lui Radu Stanian. O scrisoare dinainte de 1904 este adresată lui Iuliu Brezoianu, procuror, ginere al primarului Radu Stanian. Şi calendarul republicii este păstrat cu putere de autor în amintirile sale. Îi scrie lui Paul Zarifopol: „Astăzi 8/21 aug. se-mplinesc 37 de ani de la Republica din Ploieşti. La ceasul cînd îți scriu aceste rînduri, tămbălăul de la grădina Lipănescului era pe drojdii.
Simt picurîndu-mi o lacrim’ de duioasă amintire: eram de optsprezece rose! O! scumpa mea Republică! Parcă n-a mai fost de cînd lumea!” (21 aug. 1907).