Istorie şi literatură
Florin Manolescu
SCRIITORI ROMÂNI ÎN EXIL (II) N. I. HERESCU – UN "PAYSAN DU DANUBE"
Articol publicat în ediția Viața Românească 9-10 /2012
Cunoscut în România mai ales ca filolog clasicist şi ca traducător din poezia antichității latine, N. I. Herescu (6 decembrie 1903, Turnu-Severin – 19 august 1961, Zürich) s-a ilustrat în exil printr-o susținută activitate publicistică (tipărită sau radiodifuzată) şi printr-un roman în limba franceză, semnat Ch. Séverin şi intitulat L’Agonie sans mort (Paris, 1960).
Remarcată încă din 1961 de Mircea Eliade sau de Marcel Fontaine (care a condus la Paris secția română a Radiodifuziunii Franceze, unde exilatul şi-a citit o parte din articole), dar adunată într-un mic volum abia atunci cînd s-a putut, adică după 1989 (Dreptul la adevăr, ediție îngrijită şi prefațată de Nicolae Florescu, Bucureşti, 2004), publicistica militantă a lui N. I. Herescu s-a aflat într-un permanent dezacord cu abuzurile ideologice din țară, şi mai ales cu repetatele acte de agresiune instrumentate de regimul comunist (instalat şi controlat de sovietici) împotriva literaturii, a limbii şi în general a culturii române. „Habeas animam“ (Fii stăpîn pe sufletul tău !) a fost cuvîntul de ordine pe care Herescu l-a avut în vedere în cazul celor mai multe articole semnate de el din 1948 pînă în 1961, în cîteva dintre cele mai importante publicații periodice ale exilului românesc (Uniunea română, Înşir’te Mărgărite, Cuget românesc, Îndreptar, România Muncitoare, America sau Destin). În numele acestei exigențe, publicistul a comentat, cînd cu patetism şi cînd cu ironie, dar pe un fond sufletesc de permanentă revoltă alimentată de conştiința apartenenței la o Europă a creştinismului şi a fostului Imperiu roman, operațiunile caricaturale de deturnare spre slavofilie şi spre republicanism a unor vechi simboluri ale istoriei sociale şi literare româneşti (Tudor Vladimirescu, Nicolae Bălcescu, I. L. Caragiale) sau de siluire a poeziilor lui Eminescu de către cenzura din R. P. R. La fel de prompt au fost înregistrate şi respinse încercările făcute de redactorii revistei bucureştene Cum vorbim de a introduce în scrisul românesc o literă nouă, „i“ scurt („i cu căciulă“), pentru a facilita pronunțarea unor nume proprii ruseşti, sau de a elimina din limbă cuvintele legate într-un fel sau într-altul de trecut şi de tradiție (Domnia voastră, Măria ta, domn, doamnă) şi de a pune în circulație cuvinte „aducătoare de cultură nouă“ (agitatoric, activistic, dirijoral, comsomol, partinic, politruc, stahanovist, sovhoz), potrivit principiului enunțat la începutul anilor ’50 de lingvistul Alexandru Graur, „La vreme nouă, vocabular nou !“, şi aplicat cu străşnicie de zelosul discipol al acestuia, Ion Coteanu. Ambii repede răsplătiți pentru obediența lor cu tilul de „academician“. Un moment semnificativ al acestei acțiuni sistematice de erodare a temeliilor identitare ale națiunii fiind înregistrat odată cu reforma ortografică din 1951 care, sub pretextul simplificării accesului celor mulți la ştiința de carte, a impus eliminarea unora din semnele distinctive ale scrierii limbii române. Între altele, renunțarea la â din a, pentru a grăbi şi pe această cale ruperea țării de adevărata ei familie spirituală, prin slavizare şi chiar prin transformarea ei într-o provincie a U. R. S. S. (suspiciune insistent repetată în anii ’50 în publicistica angajată a exilului). „Acum a înțeles toată lumea care e sensul « epurării » lui â din a: suprimarea lui are scopul de a şterge, din ortografia românească, orice urmă de etimologie, începând cu cea mai supărătoare (pentru ruşi), aceia care mărturiseşte spița noastră latină. Numele țării şi neamului nostru erau singurele, din întreaga latinitate, care păstrau, în înfățişarea lor, numele Romei şi al romanilor: român, România. Ilustrațiile lingvistice ale Academiei R. P. R. doresc azi să ne pocească numele, astfel ca nici o urmă să nu mai rămână în ele de Roma sau de romani; ni se cere deci să scriem: romîn, Romînia. Este încă un capitol din lupta Sovietelor împotriva latinității româneşti.“ („Numele nostru“, în revista Îndreptar, nr. 11, octombrie 1952). „Să ne înțelegem bine, a ținut să precizeze Herescu în articolul intitulat « Cuvintele vii şi cuvintele moarte », publicat în aceeaşi revistă: eu nu tăgăduiesc că limba rusă e frumoasă, bogată şi originală. Dar asta la ea acasă, în Rusia. La noi în România sunt frumoa-se, bogate şi originale cuvintele noastre româneşti. Niciodată la țară, acolo unde se află marele rezervoriu al graiului strămoşesc, plugarii nu vor cuvânta între ei în chipul pocit în care ar fi dorit să-i audă grăind politrucii lingvistici de la răposata revistă Cum vorbim.“
Şi pentru ca pledoaria aceasta să fie cît mai convingătoare, publicistul nu ezită să recurgă la argumentele de autoritate pe care i le oferă clasicii marxism-leninismului: „În vol. XXIV al operelor complete ale lui Lenin se găseşte un articol intitulat: Des-pre purificarea limbii ruse. Scrie Lenin: « Noi stricăm limba rusă. Întrebuințăm fără necesitate cuvinte străine. Le întrebuințăm greşit… Oare nu e momentul să declarăm război întrebuințării fără nevoie a cuvintelor străine ? » Iar în 1920 tot Lenin scria lui Lunacearski, pe atunci comisar al poporului pentru instrucția publică: « Nu a venit oare vremea să se alcătuiască un dicționar al adevăratei limbi ruseşti, să zicem un dicționar al cuvintelor întrebuințate de clasici, de la Puşkin până la Gorki ?… Ce crezi d-ta despre această idee: un dicționar al limbii clasice ruseşti ? »“.
§ Roman al primului exil românesc din Franța („Exilul regal“) şi al dramelor pe care le-au trăit reprezentanții acestuia, L’Agonie sans mort (Editura Le Mont Saint-Clair, Paris, 1960; versiune în limba română de Cornelia Ştefănescu, vol. 1, Bucureşti, 1998, vol. 2, Bucureşti, 1999) a fost scris în 1956–1957 (în lunile în care colonelul Gamal Abdel Naser a naționalizat Canalul de Suez, iar sovieticii au înăbuşit în sînge revoluția de la Budapesta) şi a declanşat imediat după apariție o dispută aprinsă, la care au participat, pe lîngă unele publicații periodice româneşti din Franța sau din Germania, şi revista Glasul patriei.
Mai întîi, în centrul acestei dispute a stat problema identității autorului, deşi cu oarecare atenție s-ar fi putut observa că semnătura de pe coperta romanului (Ch. Séverin) reprezintă o anagramă perfectă a inițialelor celor două prenume (N. I.), citite împreună cu numele de familie al prozatorului (Herescu), după ce vocala u a fost echivalată latineşte cu v. Cînd totuşi s-au avansat primele ipoteze în favoarea paternității Herescu, lucrul acesta s-a produs pe baza unui început de critică internă a referințelor livreşti din roman (Virgil Ierunca, într-un articol din Românul, New York, nr. 2–3, noiembrie 1961) sau pe baza informațiilor de tot felul transmise de la Paris la Bucureşti, nici mai mult, nici mai puțin decît unuia dintre colaboratorii revistei Glasul patriei: „Un prieten care ne-a trimis această carte ne scrie că autorul ei a murit pe neaşteptate, în urma unei puternice depresiuni nervoase intervenită în împrejurări încă nelămurite, la puțin timp după ce apăruse « Agonia fără moarte ». Acelaşi prieten adaugă că în cercurile apatrizilor de origine romînă (sic) din Paris nu era un secret pentru nimeni că sub pseudonimul Charles (sic) Séverin se ascundea N. I. Herescu, fost profesor de filozofie romanică, care (de două ori sic) a tradus din Horațiu […]“ (Gh. Ardeleanu, „« Exilul »: agonie fără sfîrşit“, în Glasul patriei, nr. 32, 10 noiembrie 1961). După 1989, la argumentul „pasiunii pentru clasici“, din expunerile pe care le fac unele personaje ale romanului, Cornelia Ştefănescu a adăugat observația potrivit căreia pseudonimul ales de autor n-ar fi „altceva decît transpunerea în franceză a denumirii portului dunărean, Severin, oraşul natal al lui N. I. Herescu“.
A venit la rînd identitatea personajelor, pentru că L’Agonie sans mort a fost citit de mulți (mai ales de românii din exil) şi ca roman „cu cheie“. „Personaje ca autobiograficul Gabriel Adam, Sibylle, romancierul Patrice Lignerolle, Marie-Claire Auzanges, cei doi evrei discordanți, Samuel Zuckermann şi Ebner, Mişu Capră, Paul Gane, notează autorul anonim al unei note de semnalare din revista Vatra (nr. 88, mai–august 1962), sunt destinate să rămână. Ar fi interesant de descifrat identitatea unora dintre ele, fiindcă pare sigur că autorul şi-a căutat şi găsit modelele în realitate.“
În corespondența pe care a purtat-o sau într-un articol din Stindardul (nr. 115/116, august–decembrie 1971), lingvistul Eugen Lozovan, un discipol al eminentului latinist, asumat în exil ca inegalabil „maestru fără catedră“, a „răspuns“ acestui apel şi a susținut că doctorandul Aurel Duran (intransigentul hotărît să nu-i menajeze pe ipocriți şi să spună lucrurilor pe nume) ar fi el însuşi, că „Gabriel Adam şi Patrice Lignerolle [cei doi scriitori şi prieteni, unul român, iar celălalt francez] constituie un portret scindat al lui N. I. Herescu“, sau că bogata doamnă de Portejoi (mama libertinei Sibylle) ar trebui identificată cu dna Herescu, Sibylle de Portejoi, măcar în parte cu Ioana (fiica lui N. I. Herescu), cei doi evrei fugiți din România, generosul afacerist Sami Zuckermann şi presupusul informator Adolf Ebner, cu gazetarul Raoul Rubsel (primul) şi cu ziaristul Camil Ring (cel de-al doilea), căpitanul Mişu Capră, cu căpitanul C. Stoicănescu, iar profesorul universitar Auzanges (tatăl angelicei Marie-Claire), cu Marcel Fontaine, un reputat prieten şi susținător al românilor din Franța.
Însă ceea ce i-a mobilizat cu adevărat pe cei dintîi comentatori ai romanului, fie dîndu-le satisfacție, fie scandalizîndu-i, a fost vehemența cu care anumite personaje din cartea lui Herescu (în special exilații români din grupul format în jurul gazetarului şi prozatorului Gabriel Adam) contestă modul în care Occidentul, prin cîteva dintre instituțiile sale internaționale sau de stat, i-a tratat pe azilanții proveniți din Estul Europei. Între acestea, Organizația Națiunilor Unite („une onullité“ la care lucrează „les ONULS“), UNESCO („la Désorganisation des Nations Désunies contre l’éducation, la science et la culture“) şi funcționarii ei („l’Unescons“), sau comitetul „Free Europe“, care în loc să acorde asistență exilaților, risipeşte fondurile băneşti în beneficiu propriu:
Cet organisme entretient une armée de fonctionnaires : il y a, par exilé de l’Est, quatre fonctionnaires charitables qui méditent sur son sort. […] : ce n’est pas la „Free Europe“ qui fait vivre les exilés, ce sont les exilés qui font vivre la „Free Europe“, avec sa nuée d’employés, nombreux comme les grains de sable du désert. Les grosses légumes de cette institution voyagent à travers l’Europe comme des princes, descendent dans les palaces les plus luxueux, se balladent dans les plus somptueuses voitures, boivent le meilleur champagne, vont aux spectacles les plus chers, fréquentent tous les lieux de plaisir. De temps en temps, pendant leur circuit européen – c’est là le côté ennuyeux de ce gentil métier – ils voient un exilé de marque, – juste ce qu’il faut pour lui dérober quelques idées et pouvoir bâcler un rapport à leur rentrée à New York.
Acest organism are de întreținut o armată de funcționari : cîte patru angajați, funcționari caritabili, puşi să mediteze la soarta unui exilat. […] Nu „Free Europa“ le dă de mîncare exilaților, ci exilații sînt cei care le asigură traiul de invidiat, numeroşilor funcționari de la „Free Europa“, mulți, cît firele de nisip din deşert. Personajele de vază ale acestei instituții călătoresc prin Europa ca nişte prinți, descind în cele mai luxoase palate, se lăfăie în cele mai somptuoase maşini, beau şampania cea mai bună, merg la spectacolele cele mai scumpe, frecventează toate localurile de plăcere. Din cînd în cînd, în circuitul lor european, văd – asta fiind partea plicticoasă a programului lor, – a distinsei lor îndatoriri –, un exilat de renume, exact de ce au ei nevoie pentru a culege cîteva idei despre situație, ca din ele să-şi încropească, la întoarcere, un raport pentru cei de la New York.
(Versiunea Cornelia Ştefănescu)
Peste mai bine de două decenii, un alt scriitor român din exil, prozatorul Petru Dumitriu, va scrie într-un spirit apropiat despre Occident şi despre instituțiile de asistență internațională ale acestuia, între care şi UNESCO, devenit în romanul La Liberté (Editura Seuil, Paris, 1983) LUPESCO:
Je ne sais pas pourquoi ces organisations prennent de ces noms d’escrocs levantins. Celle-ci s’appelait Ligue universelle pour la politique, l’économie, la science et la culture optima, avec siège à Genève, Paris et New York.
La fel de critice, dar şi de ilustrative pentru condiția azilantului supus unor investigații birocratice umilitoare (adevărate interogatorii), sînt paginile consacrate de Herescu Prefecturii de poliție la care „persoanele deplasate“ sînt obligate să se prezinte periodic pentru a-şi putea prelungi permisul de şedere în Franța:
Gabriel Adam attendait son tour. La salle était vaste, rectangulaire ; les murs blancs et nus. Et laide, comme le sont de par le monde la plupart des pièces à l’usage d’administration publique. Des deux côtés, deux longues tables en bois, d’une propreté relative ; à l’une comme à l’autre, quelques fonctionnaires étaient assis, cigarette à la bouche, devant des piles de dossiers, de boîtes à fiches, d’imprimés de toute sorte, et de cendriers improvisés, pleins de mégots refroidis ; […].
Devant les deux tables, il y avait foule : de ces troupeaux humains que l’on appelle des „files d’attente“ et dont les composants répondent à des numéros d’ordre. Un monde que Gabriel Adam connaissait également bien puisque maintenant c’était le sien : visages hâves, pour la plupart, presque des figures de cire, corps que l’on devinait squelettiques sous des vêtements trop larges ; êtres qui avaient eu un nom, un foyer, un métier et la joie de vivre, et qui, d’un seul coup, comme par l’effet de la baguette d’une sorcière, étaient dépossédé de tout, gardant seulement en main un numéro d’ordre dans une file d’attente : des hommes que l’on nomme „apatrides“ ou „personnes déplacées“.
Gabriel Adam îşi aştepta rîndul. Sala era vastă, rectangulară, pereții albi şi goi. Şi urîți, cum sînt de cînd lumea cele mai multe dintre încăperile destinate administrației publice. Pe două părți, două mese lungi, din lemn, de o curățenie relativă; atît la una, cît şi la cealaltă, stăteau cîțiva funcționari cu țigara în gură, în față cu vrafuri de dosare, cu diferite cutii pline de fişe, cu imprimate de toate felurile şi cu scrumiere improvizate, pline cu mucuri stinse de țigară. […]
În fața celor două mese, mulțime de oameni; turme umane cărora li se spun „cozi“; componenții corespundeau cîte unui număr de ordine. Lume, şi ea binecunoscută lui Gabriel Adam, deoarece în prezent făcea şi el parte din ea: majoritatea, fețe palide, trase, păreau figuri de ceară; corpuri bănuite scheletice, sub îmbrăcămintea prea largă; ființe care odinioară avuseseră un nume, un cămin, o meserie şi mai ales o mare plăcere de viață, ca sub bagheta unei vrăjitoare, au fost deposedate de toate, în mînă doar cu un număr de ordine, într-o coadă; oameni cărora li se spun „apatrizi“ sau „refugiați“.
(Versiunea Cornelia Ştefănescu)
Şi de data aceasta, „ficțiunea autobiografică“ a romancierului, care a compus o amplă fişă reprezentativă pentru acest tip de operațiuni, reproducînd mai multe mostre de dialog aproape polițienesc, culese de la fața locului (cu stabilirea identității, a motivelor care au provocat exilul, a profesiei, a veniturilor etc.), a fost confirmată de memorialistica altor „surse“. Cioran, de exemplu, a vorbit şi el despre disconfortul social şi psihic pe care i l-a procurat stilistica întîlnirilor obligatorii cu autoritățile, în vederea prelungirii dreptului de şedere în Franța.
La Bucureşti, în revista de propagandă destinată exclusiv străinătății, toată această insistentă critică a Occidentului a fost receptată cu satisfacție. „Decepționați şi învinşi, notează Gh. Ardeleanu în Glasul patriei, aceşti « eroi » descrişi de defunctul N. I. Herescu sînt nişte dezrădăcinați siliți să-şi înăbuşe revoltele: împotriva atitudinii autorităților franceze, care le impune un statut umilitor, împotriva organizației UNESCO, o « şleahtă de personalități eminente » care cheltuie fondurile pentru pretinse călătorii de studii, « împotriva lui Free Europe », « o pepinieră de funcționari şi consilieri care înghit toate alocațiile ce i se pun la dispoziție » şi a multora dintre adevărații beneficiari ai « exilului ».“ De altfel, acelaşi comentator a rezumat romanul lui Herescu nu numai deformînd (în spiritul propagandei comuniste) relațiile dintre personaje sau ignorînd critica mult mai severă pe care unele dintre acestea o fac regimurilor din Estul controlat de comunişti, dar şi falsificînd data la care se desfăşoară acțiunea (1958, în loc de 1956), pentru a putea ocoli pe această cale revoluția maghiară din octombrie 1956, evocată şi comentată pe larg în L’Agonie sans mort:
Acțiunea romanului se petrece în anul 1958 (sic). Fugarul romîn (sic) Gabriel Adam, „scriitor şi ziarist“, reuşeşte să pătrundă în „buna societate“ franceză; se împrieteneşte cu Patrice Lignerolle, scriitor francez şi bărbat cinic, de care se simte apropiat, şi cu fratele acestuia, François Lignerolle, un politician cunoscut. Gabriel Adam cade repede în depravarea acestei societăți şi devine amantul tinerei aristocrate Sibylle de Portejoie, prietena lui Patrice de (sic) Lignerolle ! Sibylle de Portejoie se hotărăşte să se căsătorească cu Gabriel Adam, în contra voinției mamei sale care-i detestă pe aventurieri. Vrînd să împiedice căsătoria, d-na contesă Gilberte de Portejoie e decisă să finanțeze o „expediție“ clandestină în țară, proiectată de Gabriel Adam şi susținută de frații Lignerolle. În timpul pregătirii acestei aventuri politice, Patrice Lignerolle prezentat de la început ca un cinic în raporturile cu femeile, seduce pe mica Marie-Claire, fire candidă, străină de moravurile „bunei societăți“ a cărei expresie tipică e Sibylle de Portejoie. Sibylle vrea să se răzbune pe aceea care intenționează să-i îndepărteze amantul. O ascunde pe Marie-Claire după o perdea şi face dragoste cu Patrice Lignerolle. Patrice o „iubea“ pe Marie-Claire, dar n-o refuză pe Sibylle ! Marie-Claire se îmbolnăveşte şi moare. Patrice o împuşcă pe Sibylle în camera lui Gabriel Adam. Toată lumea bănuieşte că autorul crimei e Patrice, dar poliția arestează pe emigrantul Gabriel Adam (prilej pentru acesta de a filozofa cu mai multă seriozitate asupra soartei emigranților în general). Destăinuirile lui Adam ar putea compromite pe frații Lignerolle. Ei organizează evadarea lui Gabriel Adam. Distrus sufleteşte, dezgustat – „de această lume, unde totul e fals“ –, Gabriel Adam refuză să evadeze şi se sinucide în închisoare.
În schimb, pentru unii români din Franța, care au refuzat sa accepte ideea că autorul acestui roman ar putea fi N. I. Herescu, am avea de a face cu o „infectă ponegrire a exilului şi a lumii occidentale“, ceea ce ar impune o reacție pe măsură: „Astăzi, « Glasul Trădării », pe calapodul căruia a fost scrisă această infectă ponegrire a exilului şi a lumii occidentale, reproduce fragmente din acest gunoi, arătând că autorul ar fi… defunctul profesor N. Herescu. Refuzăm să credem în această calomnie lansată cu un scop precis de către agenții Moscovei, prin « Glasul Trădării », contra unui om care astăzi nu se mai poate apăra. Dar pentru a risipi această monstruoasă calomnie, familia, prietenii defunctului, Asociațiile la care a colaborat prof. N. Herescu, au datoria morală de a face o anchetă, iar rezultatul acesteia să fie consemnat într’un proces-verbal, spre a arăta vânduților Moscovei ce căi mârşave aleg pentru a ponegri exilul“ (Notă nesemnată, în B.I.R.E., nr. 342, 16 decembrie 1961).
Aşadar, la cea dintîi lectură, care a făcut din L’Agonie sans mort un roman „cu cheie“, s-a adăugat o a doua, potrivit căreia am avea de a face cu un text eminamente politic şi social, vizînd actualitatea imediată. De unde şi angajamentul propagandistic sau doar pasional al comentatorilor.
În mediile româneşti ale exilului, scandalos a părut şi erotismul fără perdea afişat în cîteva dintre paginile romanului. Cînd tînăra şi neexperimentata Marie-Claire, îndrăgostită de scriitorul Patrice Lignerolle, îi cere prietenei sale Sibylle s-o inițieze în tainele amorului fizic, aceasta îi trimite o lungă scrisoare cu instrucțiuni de comportament sexual, în funcție de partener şi de situație:
Chère et douce Marie-Claire, […]
Quand les parties génitales de l’homme se gonflent de sperme, excitées par le désir, aussitôt naît en lui la volonté de le verser dans l’objet de sa flamme. […]
Tu sauras encore que la manière dont s’accomplit l’acte si doux de volupté a aussi son importance. Si la femme prend la position qui est celle des quadrupèdes, elle sera plus facilement fécondée, car, dans cette attitude, le buste étant incliné et les reins soulevés, le sperme de l’homme atteint mieux son but. Si elle veut avoir un enfant, elle devra, paraît-il, s’abstenir de mouvements voluptueux ; si, au contraire, elle ne veut pas de rejeton, alors elle s’empêchera de concevoir par des déhanchements lascifs : elle exaspère ainsi le désir de l’homme et, en faisant jaillir les sucs à grand flot des entrailles de son amant, elle rejette ces sucs hors de leur véritable sillon, autrement dit : elle détourne le jet de sperme de sa trajectoire normale. C’est pourquoi les filles de joie ont pour règle de se trémousser quand elle font l’amour : c’est pour ne pas être remplies de semence et rendues grosses (en plus, elles procurent à l’homme un plaisir plus aigu).
Dragă şi dulce Marie-Claire, […]
Cînd părțile genitale ale bărbatului se umplu de spermă, excitate de poftă, se naşte în el în acelaşi timp nevoia de a vărsa conținutul în aceea care l-a înflăcărat. […]
Să nu pierzi din vedere, dragă fată, că are mare importanță felul în care se împlineşte actul atît de dulce al plăcerii trupeşti. Dacă femeia îşi însuşeşte poziția patrupedului, ea va fi mai uşor fecundabilă, pentru că, în această poziție, bustul fiind înclinat iar şalele ridicate, sperma bărbatului îşi atinge mai bine scopul. Dacă vrea să aibă copii va trebui, după cît se pare, să se abțină de a-şi exterioriza voluptatea, înfrînîndu-şi mişcările ; dacă, dimpotrivă, nu vrea urmaşi, atunci va împiedica prin mişcări lascive concepția : în acest mod, ea solicită la maximum dorința bărbatului şi, făcîndu-şi amantul să elibereze din vintre toate sucurile, într-un şuvoi puternic, ea le împinge în afara brazdei fireşti sau, altfel spus, ea deturnează jetul spermei de la traiectoria sa normală. De aceea, femeile uşoare au drept regulă să se agite mult cîtă vreme fac dragoste : în felul acesta ocolesc posibilitatea de a mai fi umplute cu sămînță şi, prin urmare, de a rămîne însărcinate (în plus, îi crează bărbatului plăceri dintre cele mai nebune).
(Versiunea Cornelia Ştefănescu)
Într-o pagină de jurnal datată „8 décembre 1960“, redactată imediat după lectura cărții şi copiată mai tîrziu de Eugen Lozovan, Basil Munteanu (care cunoştea adevărata identitate a autorului) a comentat de-a dreptul oripilat acest fragment, deşi el pare transcris de romancier dintr-o culegere de texte clasice (tip Kama Sutra), destinate educației erotice a fecioarelor nubile: „M-Claire lui ayant demandé des inform.[ations] « techniques » sur l’amour, Sibylle lui avait passé un papier de 2 pages – où il est question des manœuvres amoureuses – sperme, jouissance, etc. – (Odieux !!).“
Oricum ar fi, pentru a-l înțelege mai bine, din romanul lui N. I. Herescu ar putea fi decupate două secvențe reprezentative. În cea dintîi, naratorul ne propune o schiță de clasificare socială (sau chiar mai larg existențială) a exilaților:
Dans leur masse, on pourrait distinguer trois catégories, à savoir, en gros : au plus bas de l’êchelle, les plus désarmés et les plus démunis, les traînards, ceux qui vivent au jour le jour, qui ne peuvent voir plus loin que le prochain repas ; – vient ensuite le „commun“, le gros de la troupe, qui vit à la petite semaine ; – et enfin l’avant-garde des privilégiés, qui vont de mois en mois, qui peuvent attendre, dans un relative tranquillité, de voir finir le mois en cours pour envisager ce qu’ils feront le suivant.
Masa lor umană, doar aparent compactă, este împărțită în trei categorii : în partea cea mai de jos a scării de valori, se înscriu temătorii, dezarmații, neajutorații care îşi duc viața de azi pe mîine, incapabili să vadă mai departe de dumicatul de pîine, pe care trebuie să-l cîştige de undeva ; – după ei, „mulțimea“, grosul trupei, descurcăreții, înşelînd pe scurtă durată nevoile, cu ceea ce le pică după ce îşi amanetează lucrurile ; – şi, în sfîrşit, avangarda privilegiaților. Ei îşi permit să trăiască de la lună la lună, acordîndu-şi luxul unei tihne relative, pentru că aşteaptă sfîrşitul lunii să vadă ce vor face pe mai departe.
(Versiunea Cornelia Ştefănescu)
A doua secvență este scena în care, după o petrecere mondenă începută cu aplomb într-un salon parizian, şi continuată în restaurantele din cartierul Montmartre, unde lăutarii țigani interpretează romanțe româneşti şi ungureşti, grupul chefliilor din lumea bună (inclusiv cei cîțiva români din categoriile ceva mai avantajate ale exilaților) se deplasează bine dispus la Hale, ca să consume în zorii zilei „la meilleure soupe à l’oignon et les poulets les mieux rôtis“, şi se întîlneşte cu Paul Gane, un exilat român din categoria „dezarmaților“, chiar în momentul în care acesta scormoneşte prin lăzile de gunoi din apropiere, în căutarea unor resturi alimentare indispensabile familiei sale (soția şi doi copii).
În timp ce secvența a doua e plină de viață (trecere de la interior la exterior, contraste sociale şi ciocniri dramatice, mişcare permanentă, pitoresc, surpriză), cea dintîi e preponderent demonstrativă (sau eseistică, descriptivă şi statică), iar relația aceasta dizarmonică se repetă în structura întregului roman, plin de fişe caracterologice, şi mai puțin de personaje autentice, de convorbiri cu aspect de conferință (ştiințifică sau politică), împănată cu citate şi cu trimiteri livreşti (despre război – „la troisième“ – şi despre evoluția armelor de atac, de la praştia lui David, la rachete şi la bombele A, H şi C ale ruşilor şi ale americanilor, despre „ororile păcii“ – erupții vulcanice, cutremure, epidemii – şi despre numărul impresionant al victimelor omeneşti produse de acestea de-a lungul timpului în Italia, în Franța, în Portugalia, în India, în China sau în Japonia, despre lanțul nesfîrşit de crime politice comise în U.R.S.S. de Stalin, cu nume, ani şi cifre, despre naționalizarea Canalului de Suez, despre creşterea continuă a populației globului sau despre antisemitism), şi mai puțin de schimburi de replici fireşti.
Nearmonizat şi deci strident este şi contrastul instituit între insistența cu care sînt distribuite referințele proprii unui „aparat“ de specialitate (aluzii mitologice, citate – inclusiv din Cioran –, date statistice şi informații ştiințifice, dar mai ales numeroase nume proprii de scriitori antici şi moderni, de filosofi, oameni politici şi savanți), pe de o parte, şi turnura bruscă de roman polițist (prea puțin ingenios) pe care o ia ultimul capitol al romanului, pe de alta.
În fine, dacă primele două exemple de retorică narativă se înscriu într-o structură generală bazată pe juxtapunere, nu pe armonie, impresia generală pe care o lasă lectura întregului roman poate fi regăsită cu uşurință în secvența consacrată interviurilor de la Prefectura pariziană de poliție. O sinteză mai degrabă artificială, chiar dacă a fost realizată prin punerea cap la cap a diferitelor categorii de situații prin care exilații supuşi acestui tip de interogatoriu au trecut sau ar putea trece la un moment dat. Ca în fiziologiile secolului XIX, în care individualul e combinat în chip programatic cu generalul, pentru a face ca realismul şi clasicismul să coexiste în țesătura aceluiaşi text.
Într-o lectură încrucişată (oarecum obligatorie după ce versiunea franceză a romanului, retrasă de autor din comerț, a rămas aproape inaccesibilă), la inconvenientele acestea structurale se mai adaugă şi faptul că în traducerea românească (mai ales în primul ei volum, plin de supărătoare stîngăcii lingvistice) s-a recurs la ideea neinspirată de a echivala expresiile ceva mai dezinhibate ale unor tineri francezi din Parisul anilor ’50 („snobismul vulgarității“), cu trivialitatea „dîmbovițeană“ de dată mai veche sau mai nouă („Se merge în şleahtă la o haleală de prăjituri“, pentru „On est donc allé bouffer des gâteaux“, „pe bune“, pentru „au juste“, „nu mă dau profet“, pentru „je ne pose pas en prophète“, „s-o roim“, pentru „foutons-le-camp“, „Dracu să te ia ! şi mai du-te, învîrtindu-te ! La dracu !“, pentru „Merde, alors ! Merde et merde ! La !“, „mişto“, pentru „c’est bath“, „miştocari“, pentru „rigolards“, „haios“, pentru „marrant“, „nasol“, pentru „moche“, sau „scuipă-mi şi mie cîteva foi babane; sînt lefteră puşcă (sic)“, pentru „crache-moi quelques gros billets, je suis complètement fauchée“).
Şi totuşi, în afara unor remarcabile scene „de gen“, capabile să se impună memoriei (fizionomia cititorilor care ies la sfîrşitul unei zile de lucru din clădirea Bibliotecii Naționale, ca dintr-o gravură de Daumier – „Rien n’y manque: ni le bossu qui s’en va, la tête courbé vers le sol […], ni le boîteux dont la canne scande la marche d’un bruit sec et régulier, ni même l’ataxique qui avance si lentement à petits pas rapides […]“ –, cafenelele „Flore“ şi „Deux Magots“ din Saint-Germain-des-Prés, frecventate de artişti, dar şi de profesionistele ingenue ale amorului, cheiurile clasice ale Senei sau „fotografia“ modestelor camere închiriate de exilați în „hotelurile“ din Cartierul Latin, identice cu acelea în care au locuit ani de-a rîndul un Cioran, de exemplu, sau un Mircea Eliade), ceea ce reuşeşte să impresioneze cu adevărat în romanul lui N. I. Herescu ține de partitura retorică a cărții. De data aceasta am în vedere disperarea, vehemența şi revolta cu care autorul vorbeşte, prin cîteva din personajele sale, despre lumea din care a făcut şi el parte („le monde de la colère“), cu gîndul la una din recomandările naratologice ale lui Gide, citat la un moment dat de Gabriel Adam: „Faire raconter l’histoire par quelqu’un qui est en colère.“ Din acest punct de vedere, între publicistica militantă a lui Herescu şi romanul L’Agonie sans mort există o legătură directă.
Însă aşa cum observă Marcel Fontaine în paragraful final al cronicii sale literare din La Nation Roumaine (nr. 199, iulie–august 1960), în care a îndrăznit să vorbească în numele conaționalilor săi, fără să le dezvăluie adevărata identitate a romancierului, din păcate pentru autor, dar şi pentru cititorii acestuia, „nous sommes bien loin du temps où le discours véridique et brutal du légendaire « paysan du Danube » recueillait au Sénat romain les applaudissements unanimes et les honneurs de ce que nos parlementaires appellent aujourd’hui « l’affichage ». Hélas, comme le dit La Fontaine : « On ne sut pas longtemps à Rome / Cette éloquence entretenir ». Je doute qu’on le sache mieux aujourd’hui que la recette nous en est rapportée sur les bords de la Seine par ce nouveau « député des villes que lave le Danube »“.
§ Tot profesorului N. I. Herescu îi revine meritul de a fi realizat în Franța, mai ales în calitate de coordonator (dar şi de autor), volumul omagial Ovidiana. Recherches sur Ovide (Paris, 1958), tipărit cu ocazia aniversării a 2.000 de ani de la naşterea poetului exilat la Tomis, pe coasta geto-grecească a Pontului Euxin. Un an mai tîrziu, acelaşi autor publica la Roma, în Atti del I Congresso internazionale di studi Ciceroniani, un eseu despre „cele trei exiluri ale lui Cicero“ (exilul propriu-zis din 58/57 în. Chr., exilul prin detaşarea ca proconsul în provincia Kilikia, contrar propriei voințe, şi exilul interior din ultimii ani de viață, ca străin în propria țară). Şi chiar dacă la alcătuirea volumului despre Ovid au participat nu numai Scarlat Lambrino, Dinu Adameşteanu, Eugen Lozovan şi Demetrio Marin, ci şi un număr apreciabil de specialişti străini, alături de abecedarul compus şi tipărit de Maria Găzdaru în Argentina (A.B.C. Darul lui Moş Crăciun), de Rânduiala creştinească publicată în 1951 la Freising de monseniorul Octavian Bârlea şi de George Racoveanu, de culegerile de folclor şi de „edițiile de pribegie“ ale Bibliotecii Române din Freiburg (cu texte de Eminescu, Alecsandri sau Caragiale), de antologia Omul şi pământul românesc (Editura Fundației Regale Universitare Carol I, Paris, 1955) sau de alte cîteva studii şi cărți reprezentative, concepute din 1945 pînă în 1989, dincolo de granițele țării (Mitul Daciei în istoria şi cultura Spaniei, Madrid, 1952, de Alexandru Busuioceanu, De Zalmoxis à Gengis-Khan, Paris, 1970, de Mircea Eliade, Von Genebrardus bis Hervás. Beiträge zur Geschichte der Kenntnis des Rumänischen in Westeuropa, Tübingen, 1981, de Eugen Coşeriu, sau Diccionario etimológico rumano, La Laguna, 1958–1966, de Alexandru Ciorănescu), Ovidiana lui Herescu face parte din rețeaua celor mai importante borne identitare ale tuturor românilor din exil.
L’Agonie sans mort, Editura Le Mont Saint-Clair, Paris, 1960 (traducere în limba română de Cornelia Ştefănescu, postfață de Nicolae Florescu, I, Bucureşti, 1998; postfață de Cornelia Ştefănescu, II, Bucureşti, 1999); La Poésie latine. Étude des structures phonétiques, Paris, 1960; Entretiens avec J. Marouzeau, Colecția „Umanisti contemporanei“, Catania, 1962 ; Istoria literaturii latine (ediție critică de Alexandra Ciocârlie), vol. I, Bucureşti, 2003, vol. II, Bucureşti, 2005, vol. III, Bucureşti, 2007 ; Dreptul la adevăr : publicistica exilului (ediție îngrijită şi prefațată de Nicolae Florescu), Bucureşti, 2004.
Referințe: Emil Dumitraşcu, N. I. Herescu, studiu monografic (reprografiat), Craiova, 1984. V. şi capitolul „N. I. Herescu“ din volumul lui Marin Bucur, Istoriografia literară românească, Bucureşti, 1973, pp. 307–308 (cu o bibliografie); un dosar Herescu (versuri, proză, articole, documente) şi o anchetă (cu Alexandru Baciu, Gabriela Defour, Pericle Martinescu, Pan M. Vizirescu) pe tema „L-ați cunoscut pe N. I. Heres-cu“, în Jurnalul literar, nr. 1–2, ianuarie 1999.
Remarcată încă din 1961 de Mircea Eliade sau de Marcel Fontaine (care a condus la Paris secția română a Radiodifuziunii Franceze, unde exilatul şi-a citit o parte din articole), dar adunată într-un mic volum abia atunci cînd s-a putut, adică după 1989 (Dreptul la adevăr, ediție îngrijită şi prefațată de Nicolae Florescu, Bucureşti, 2004), publicistica militantă a lui N. I. Herescu s-a aflat într-un permanent dezacord cu abuzurile ideologice din țară, şi mai ales cu repetatele acte de agresiune instrumentate de regimul comunist (instalat şi controlat de sovietici) împotriva literaturii, a limbii şi în general a culturii române. „Habeas animam“ (Fii stăpîn pe sufletul tău !) a fost cuvîntul de ordine pe care Herescu l-a avut în vedere în cazul celor mai multe articole semnate de el din 1948 pînă în 1961, în cîteva dintre cele mai importante publicații periodice ale exilului românesc (Uniunea română, Înşir’te Mărgărite, Cuget românesc, Îndreptar, România Muncitoare, America sau Destin). În numele acestei exigențe, publicistul a comentat, cînd cu patetism şi cînd cu ironie, dar pe un fond sufletesc de permanentă revoltă alimentată de conştiința apartenenței la o Europă a creştinismului şi a fostului Imperiu roman, operațiunile caricaturale de deturnare spre slavofilie şi spre republicanism a unor vechi simboluri ale istoriei sociale şi literare româneşti (Tudor Vladimirescu, Nicolae Bălcescu, I. L. Caragiale) sau de siluire a poeziilor lui Eminescu de către cenzura din R. P. R. La fel de prompt au fost înregistrate şi respinse încercările făcute de redactorii revistei bucureştene Cum vorbim de a introduce în scrisul românesc o literă nouă, „i“ scurt („i cu căciulă“), pentru a facilita pronunțarea unor nume proprii ruseşti, sau de a elimina din limbă cuvintele legate într-un fel sau într-altul de trecut şi de tradiție (Domnia voastră, Măria ta, domn, doamnă) şi de a pune în circulație cuvinte „aducătoare de cultură nouă“ (agitatoric, activistic, dirijoral, comsomol, partinic, politruc, stahanovist, sovhoz), potrivit principiului enunțat la începutul anilor ’50 de lingvistul Alexandru Graur, „La vreme nouă, vocabular nou !“, şi aplicat cu străşnicie de zelosul discipol al acestuia, Ion Coteanu. Ambii repede răsplătiți pentru obediența lor cu tilul de „academician“. Un moment semnificativ al acestei acțiuni sistematice de erodare a temeliilor identitare ale națiunii fiind înregistrat odată cu reforma ortografică din 1951 care, sub pretextul simplificării accesului celor mulți la ştiința de carte, a impus eliminarea unora din semnele distinctive ale scrierii limbii române. Între altele, renunțarea la â din a, pentru a grăbi şi pe această cale ruperea țării de adevărata ei familie spirituală, prin slavizare şi chiar prin transformarea ei într-o provincie a U. R. S. S. (suspiciune insistent repetată în anii ’50 în publicistica angajată a exilului). „Acum a înțeles toată lumea care e sensul « epurării » lui â din a: suprimarea lui are scopul de a şterge, din ortografia românească, orice urmă de etimologie, începând cu cea mai supărătoare (pentru ruşi), aceia care mărturiseşte spița noastră latină. Numele țării şi neamului nostru erau singurele, din întreaga latinitate, care păstrau, în înfățişarea lor, numele Romei şi al romanilor: român, România. Ilustrațiile lingvistice ale Academiei R. P. R. doresc azi să ne pocească numele, astfel ca nici o urmă să nu mai rămână în ele de Roma sau de romani; ni se cere deci să scriem: romîn, Romînia. Este încă un capitol din lupta Sovietelor împotriva latinității româneşti.“ („Numele nostru“, în revista Îndreptar, nr. 11, octombrie 1952). „Să ne înțelegem bine, a ținut să precizeze Herescu în articolul intitulat « Cuvintele vii şi cuvintele moarte », publicat în aceeaşi revistă: eu nu tăgăduiesc că limba rusă e frumoasă, bogată şi originală. Dar asta la ea acasă, în Rusia. La noi în România sunt frumoa-se, bogate şi originale cuvintele noastre româneşti. Niciodată la țară, acolo unde se află marele rezervoriu al graiului strămoşesc, plugarii nu vor cuvânta între ei în chipul pocit în care ar fi dorit să-i audă grăind politrucii lingvistici de la răposata revistă Cum vorbim.“
Şi pentru ca pledoaria aceasta să fie cît mai convingătoare, publicistul nu ezită să recurgă la argumentele de autoritate pe care i le oferă clasicii marxism-leninismului: „În vol. XXIV al operelor complete ale lui Lenin se găseşte un articol intitulat: Des-pre purificarea limbii ruse. Scrie Lenin: « Noi stricăm limba rusă. Întrebuințăm fără necesitate cuvinte străine. Le întrebuințăm greşit… Oare nu e momentul să declarăm război întrebuințării fără nevoie a cuvintelor străine ? » Iar în 1920 tot Lenin scria lui Lunacearski, pe atunci comisar al poporului pentru instrucția publică: « Nu a venit oare vremea să se alcătuiască un dicționar al adevăratei limbi ruseşti, să zicem un dicționar al cuvintelor întrebuințate de clasici, de la Puşkin până la Gorki ?… Ce crezi d-ta despre această idee: un dicționar al limbii clasice ruseşti ? »“.
§ Roman al primului exil românesc din Franța („Exilul regal“) şi al dramelor pe care le-au trăit reprezentanții acestuia, L’Agonie sans mort (Editura Le Mont Saint-Clair, Paris, 1960; versiune în limba română de Cornelia Ştefănescu, vol. 1, Bucureşti, 1998, vol. 2, Bucureşti, 1999) a fost scris în 1956–1957 (în lunile în care colonelul Gamal Abdel Naser a naționalizat Canalul de Suez, iar sovieticii au înăbuşit în sînge revoluția de la Budapesta) şi a declanşat imediat după apariție o dispută aprinsă, la care au participat, pe lîngă unele publicații periodice româneşti din Franța sau din Germania, şi revista Glasul patriei.
Mai întîi, în centrul acestei dispute a stat problema identității autorului, deşi cu oarecare atenție s-ar fi putut observa că semnătura de pe coperta romanului (Ch. Séverin) reprezintă o anagramă perfectă a inițialelor celor două prenume (N. I.), citite împreună cu numele de familie al prozatorului (Herescu), după ce vocala u a fost echivalată latineşte cu v. Cînd totuşi s-au avansat primele ipoteze în favoarea paternității Herescu, lucrul acesta s-a produs pe baza unui început de critică internă a referințelor livreşti din roman (Virgil Ierunca, într-un articol din Românul, New York, nr. 2–3, noiembrie 1961) sau pe baza informațiilor de tot felul transmise de la Paris la Bucureşti, nici mai mult, nici mai puțin decît unuia dintre colaboratorii revistei Glasul patriei: „Un prieten care ne-a trimis această carte ne scrie că autorul ei a murit pe neaşteptate, în urma unei puternice depresiuni nervoase intervenită în împrejurări încă nelămurite, la puțin timp după ce apăruse « Agonia fără moarte ». Acelaşi prieten adaugă că în cercurile apatrizilor de origine romînă (sic) din Paris nu era un secret pentru nimeni că sub pseudonimul Charles (sic) Séverin se ascundea N. I. Herescu, fost profesor de filozofie romanică, care (de două ori sic) a tradus din Horațiu […]“ (Gh. Ardeleanu, „« Exilul »: agonie fără sfîrşit“, în Glasul patriei, nr. 32, 10 noiembrie 1961). După 1989, la argumentul „pasiunii pentru clasici“, din expunerile pe care le fac unele personaje ale romanului, Cornelia Ştefănescu a adăugat observația potrivit căreia pseudonimul ales de autor n-ar fi „altceva decît transpunerea în franceză a denumirii portului dunărean, Severin, oraşul natal al lui N. I. Herescu“.
A venit la rînd identitatea personajelor, pentru că L’Agonie sans mort a fost citit de mulți (mai ales de românii din exil) şi ca roman „cu cheie“. „Personaje ca autobiograficul Gabriel Adam, Sibylle, romancierul Patrice Lignerolle, Marie-Claire Auzanges, cei doi evrei discordanți, Samuel Zuckermann şi Ebner, Mişu Capră, Paul Gane, notează autorul anonim al unei note de semnalare din revista Vatra (nr. 88, mai–august 1962), sunt destinate să rămână. Ar fi interesant de descifrat identitatea unora dintre ele, fiindcă pare sigur că autorul şi-a căutat şi găsit modelele în realitate.“
În corespondența pe care a purtat-o sau într-un articol din Stindardul (nr. 115/116, august–decembrie 1971), lingvistul Eugen Lozovan, un discipol al eminentului latinist, asumat în exil ca inegalabil „maestru fără catedră“, a „răspuns“ acestui apel şi a susținut că doctorandul Aurel Duran (intransigentul hotărît să nu-i menajeze pe ipocriți şi să spună lucrurilor pe nume) ar fi el însuşi, că „Gabriel Adam şi Patrice Lignerolle [cei doi scriitori şi prieteni, unul român, iar celălalt francez] constituie un portret scindat al lui N. I. Herescu“, sau că bogata doamnă de Portejoi (mama libertinei Sibylle) ar trebui identificată cu dna Herescu, Sibylle de Portejoi, măcar în parte cu Ioana (fiica lui N. I. Herescu), cei doi evrei fugiți din România, generosul afacerist Sami Zuckermann şi presupusul informator Adolf Ebner, cu gazetarul Raoul Rubsel (primul) şi cu ziaristul Camil Ring (cel de-al doilea), căpitanul Mişu Capră, cu căpitanul C. Stoicănescu, iar profesorul universitar Auzanges (tatăl angelicei Marie-Claire), cu Marcel Fontaine, un reputat prieten şi susținător al românilor din Franța.
Însă ceea ce i-a mobilizat cu adevărat pe cei dintîi comentatori ai romanului, fie dîndu-le satisfacție, fie scandalizîndu-i, a fost vehemența cu care anumite personaje din cartea lui Herescu (în special exilații români din grupul format în jurul gazetarului şi prozatorului Gabriel Adam) contestă modul în care Occidentul, prin cîteva dintre instituțiile sale internaționale sau de stat, i-a tratat pe azilanții proveniți din Estul Europei. Între acestea, Organizația Națiunilor Unite („une onullité“ la care lucrează „les ONULS“), UNESCO („la Désorganisation des Nations Désunies contre l’éducation, la science et la culture“) şi funcționarii ei („l’Unescons“), sau comitetul „Free Europe“, care în loc să acorde asistență exilaților, risipeşte fondurile băneşti în beneficiu propriu:
Cet organisme entretient une armée de fonctionnaires : il y a, par exilé de l’Est, quatre fonctionnaires charitables qui méditent sur son sort. […] : ce n’est pas la „Free Europe“ qui fait vivre les exilés, ce sont les exilés qui font vivre la „Free Europe“, avec sa nuée d’employés, nombreux comme les grains de sable du désert. Les grosses légumes de cette institution voyagent à travers l’Europe comme des princes, descendent dans les palaces les plus luxueux, se balladent dans les plus somptueuses voitures, boivent le meilleur champagne, vont aux spectacles les plus chers, fréquentent tous les lieux de plaisir. De temps en temps, pendant leur circuit européen – c’est là le côté ennuyeux de ce gentil métier – ils voient un exilé de marque, – juste ce qu’il faut pour lui dérober quelques idées et pouvoir bâcler un rapport à leur rentrée à New York.
Acest organism are de întreținut o armată de funcționari : cîte patru angajați, funcționari caritabili, puşi să mediteze la soarta unui exilat. […] Nu „Free Europa“ le dă de mîncare exilaților, ci exilații sînt cei care le asigură traiul de invidiat, numeroşilor funcționari de la „Free Europa“, mulți, cît firele de nisip din deşert. Personajele de vază ale acestei instituții călătoresc prin Europa ca nişte prinți, descind în cele mai luxoase palate, se lăfăie în cele mai somptuoase maşini, beau şampania cea mai bună, merg la spectacolele cele mai scumpe, frecventează toate localurile de plăcere. Din cînd în cînd, în circuitul lor european, văd – asta fiind partea plicticoasă a programului lor, – a distinsei lor îndatoriri –, un exilat de renume, exact de ce au ei nevoie pentru a culege cîteva idei despre situație, ca din ele să-şi încropească, la întoarcere, un raport pentru cei de la New York.
(Versiunea Cornelia Ştefănescu)
Peste mai bine de două decenii, un alt scriitor român din exil, prozatorul Petru Dumitriu, va scrie într-un spirit apropiat despre Occident şi despre instituțiile de asistență internațională ale acestuia, între care şi UNESCO, devenit în romanul La Liberté (Editura Seuil, Paris, 1983) LUPESCO:
Je ne sais pas pourquoi ces organisations prennent de ces noms d’escrocs levantins. Celle-ci s’appelait Ligue universelle pour la politique, l’économie, la science et la culture optima, avec siège à Genève, Paris et New York.
La fel de critice, dar şi de ilustrative pentru condiția azilantului supus unor investigații birocratice umilitoare (adevărate interogatorii), sînt paginile consacrate de Herescu Prefecturii de poliție la care „persoanele deplasate“ sînt obligate să se prezinte periodic pentru a-şi putea prelungi permisul de şedere în Franța:
Gabriel Adam attendait son tour. La salle était vaste, rectangulaire ; les murs blancs et nus. Et laide, comme le sont de par le monde la plupart des pièces à l’usage d’administration publique. Des deux côtés, deux longues tables en bois, d’une propreté relative ; à l’une comme à l’autre, quelques fonctionnaires étaient assis, cigarette à la bouche, devant des piles de dossiers, de boîtes à fiches, d’imprimés de toute sorte, et de cendriers improvisés, pleins de mégots refroidis ; […].
Devant les deux tables, il y avait foule : de ces troupeaux humains que l’on appelle des „files d’attente“ et dont les composants répondent à des numéros d’ordre. Un monde que Gabriel Adam connaissait également bien puisque maintenant c’était le sien : visages hâves, pour la plupart, presque des figures de cire, corps que l’on devinait squelettiques sous des vêtements trop larges ; êtres qui avaient eu un nom, un foyer, un métier et la joie de vivre, et qui, d’un seul coup, comme par l’effet de la baguette d’une sorcière, étaient dépossédé de tout, gardant seulement en main un numéro d’ordre dans une file d’attente : des hommes que l’on nomme „apatrides“ ou „personnes déplacées“.
Gabriel Adam îşi aştepta rîndul. Sala era vastă, rectangulară, pereții albi şi goi. Şi urîți, cum sînt de cînd lumea cele mai multe dintre încăperile destinate administrației publice. Pe două părți, două mese lungi, din lemn, de o curățenie relativă; atît la una, cît şi la cealaltă, stăteau cîțiva funcționari cu țigara în gură, în față cu vrafuri de dosare, cu diferite cutii pline de fişe, cu imprimate de toate felurile şi cu scrumiere improvizate, pline cu mucuri stinse de țigară. […]
În fața celor două mese, mulțime de oameni; turme umane cărora li se spun „cozi“; componenții corespundeau cîte unui număr de ordine. Lume, şi ea binecunoscută lui Gabriel Adam, deoarece în prezent făcea şi el parte din ea: majoritatea, fețe palide, trase, păreau figuri de ceară; corpuri bănuite scheletice, sub îmbrăcămintea prea largă; ființe care odinioară avuseseră un nume, un cămin, o meserie şi mai ales o mare plăcere de viață, ca sub bagheta unei vrăjitoare, au fost deposedate de toate, în mînă doar cu un număr de ordine, într-o coadă; oameni cărora li se spun „apatrizi“ sau „refugiați“.
(Versiunea Cornelia Ştefănescu)
Şi de data aceasta, „ficțiunea autobiografică“ a romancierului, care a compus o amplă fişă reprezentativă pentru acest tip de operațiuni, reproducînd mai multe mostre de dialog aproape polițienesc, culese de la fața locului (cu stabilirea identității, a motivelor care au provocat exilul, a profesiei, a veniturilor etc.), a fost confirmată de memorialistica altor „surse“. Cioran, de exemplu, a vorbit şi el despre disconfortul social şi psihic pe care i l-a procurat stilistica întîlnirilor obligatorii cu autoritățile, în vederea prelungirii dreptului de şedere în Franța.
La Bucureşti, în revista de propagandă destinată exclusiv străinătății, toată această insistentă critică a Occidentului a fost receptată cu satisfacție. „Decepționați şi învinşi, notează Gh. Ardeleanu în Glasul patriei, aceşti « eroi » descrişi de defunctul N. I. Herescu sînt nişte dezrădăcinați siliți să-şi înăbuşe revoltele: împotriva atitudinii autorităților franceze, care le impune un statut umilitor, împotriva organizației UNESCO, o « şleahtă de personalități eminente » care cheltuie fondurile pentru pretinse călătorii de studii, « împotriva lui Free Europe », « o pepinieră de funcționari şi consilieri care înghit toate alocațiile ce i se pun la dispoziție » şi a multora dintre adevărații beneficiari ai « exilului ».“ De altfel, acelaşi comentator a rezumat romanul lui Herescu nu numai deformînd (în spiritul propagandei comuniste) relațiile dintre personaje sau ignorînd critica mult mai severă pe care unele dintre acestea o fac regimurilor din Estul controlat de comunişti, dar şi falsificînd data la care se desfăşoară acțiunea (1958, în loc de 1956), pentru a putea ocoli pe această cale revoluția maghiară din octombrie 1956, evocată şi comentată pe larg în L’Agonie sans mort:
Acțiunea romanului se petrece în anul 1958 (sic). Fugarul romîn (sic) Gabriel Adam, „scriitor şi ziarist“, reuşeşte să pătrundă în „buna societate“ franceză; se împrieteneşte cu Patrice Lignerolle, scriitor francez şi bărbat cinic, de care se simte apropiat, şi cu fratele acestuia, François Lignerolle, un politician cunoscut. Gabriel Adam cade repede în depravarea acestei societăți şi devine amantul tinerei aristocrate Sibylle de Portejoie, prietena lui Patrice de (sic) Lignerolle ! Sibylle de Portejoie se hotărăşte să se căsătorească cu Gabriel Adam, în contra voinției mamei sale care-i detestă pe aventurieri. Vrînd să împiedice căsătoria, d-na contesă Gilberte de Portejoie e decisă să finanțeze o „expediție“ clandestină în țară, proiectată de Gabriel Adam şi susținută de frații Lignerolle. În timpul pregătirii acestei aventuri politice, Patrice Lignerolle prezentat de la început ca un cinic în raporturile cu femeile, seduce pe mica Marie-Claire, fire candidă, străină de moravurile „bunei societăți“ a cărei expresie tipică e Sibylle de Portejoie. Sibylle vrea să se răzbune pe aceea care intenționează să-i îndepărteze amantul. O ascunde pe Marie-Claire după o perdea şi face dragoste cu Patrice Lignerolle. Patrice o „iubea“ pe Marie-Claire, dar n-o refuză pe Sibylle ! Marie-Claire se îmbolnăveşte şi moare. Patrice o împuşcă pe Sibylle în camera lui Gabriel Adam. Toată lumea bănuieşte că autorul crimei e Patrice, dar poliția arestează pe emigrantul Gabriel Adam (prilej pentru acesta de a filozofa cu mai multă seriozitate asupra soartei emigranților în general). Destăinuirile lui Adam ar putea compromite pe frații Lignerolle. Ei organizează evadarea lui Gabriel Adam. Distrus sufleteşte, dezgustat – „de această lume, unde totul e fals“ –, Gabriel Adam refuză să evadeze şi se sinucide în închisoare.
În schimb, pentru unii români din Franța, care au refuzat sa accepte ideea că autorul acestui roman ar putea fi N. I. Herescu, am avea de a face cu o „infectă ponegrire a exilului şi a lumii occidentale“, ceea ce ar impune o reacție pe măsură: „Astăzi, « Glasul Trădării », pe calapodul căruia a fost scrisă această infectă ponegrire a exilului şi a lumii occidentale, reproduce fragmente din acest gunoi, arătând că autorul ar fi… defunctul profesor N. Herescu. Refuzăm să credem în această calomnie lansată cu un scop precis de către agenții Moscovei, prin « Glasul Trădării », contra unui om care astăzi nu se mai poate apăra. Dar pentru a risipi această monstruoasă calomnie, familia, prietenii defunctului, Asociațiile la care a colaborat prof. N. Herescu, au datoria morală de a face o anchetă, iar rezultatul acesteia să fie consemnat într’un proces-verbal, spre a arăta vânduților Moscovei ce căi mârşave aleg pentru a ponegri exilul“ (Notă nesemnată, în B.I.R.E., nr. 342, 16 decembrie 1961).
Aşadar, la cea dintîi lectură, care a făcut din L’Agonie sans mort un roman „cu cheie“, s-a adăugat o a doua, potrivit căreia am avea de a face cu un text eminamente politic şi social, vizînd actualitatea imediată. De unde şi angajamentul propagandistic sau doar pasional al comentatorilor.
În mediile româneşti ale exilului, scandalos a părut şi erotismul fără perdea afişat în cîteva dintre paginile romanului. Cînd tînăra şi neexperimentata Marie-Claire, îndrăgostită de scriitorul Patrice Lignerolle, îi cere prietenei sale Sibylle s-o inițieze în tainele amorului fizic, aceasta îi trimite o lungă scrisoare cu instrucțiuni de comportament sexual, în funcție de partener şi de situație:
Chère et douce Marie-Claire, […]
Quand les parties génitales de l’homme se gonflent de sperme, excitées par le désir, aussitôt naît en lui la volonté de le verser dans l’objet de sa flamme. […]
Tu sauras encore que la manière dont s’accomplit l’acte si doux de volupté a aussi son importance. Si la femme prend la position qui est celle des quadrupèdes, elle sera plus facilement fécondée, car, dans cette attitude, le buste étant incliné et les reins soulevés, le sperme de l’homme atteint mieux son but. Si elle veut avoir un enfant, elle devra, paraît-il, s’abstenir de mouvements voluptueux ; si, au contraire, elle ne veut pas de rejeton, alors elle s’empêchera de concevoir par des déhanchements lascifs : elle exaspère ainsi le désir de l’homme et, en faisant jaillir les sucs à grand flot des entrailles de son amant, elle rejette ces sucs hors de leur véritable sillon, autrement dit : elle détourne le jet de sperme de sa trajectoire normale. C’est pourquoi les filles de joie ont pour règle de se trémousser quand elle font l’amour : c’est pour ne pas être remplies de semence et rendues grosses (en plus, elles procurent à l’homme un plaisir plus aigu).
Dragă şi dulce Marie-Claire, […]
Cînd părțile genitale ale bărbatului se umplu de spermă, excitate de poftă, se naşte în el în acelaşi timp nevoia de a vărsa conținutul în aceea care l-a înflăcărat. […]
Să nu pierzi din vedere, dragă fată, că are mare importanță felul în care se împlineşte actul atît de dulce al plăcerii trupeşti. Dacă femeia îşi însuşeşte poziția patrupedului, ea va fi mai uşor fecundabilă, pentru că, în această poziție, bustul fiind înclinat iar şalele ridicate, sperma bărbatului îşi atinge mai bine scopul. Dacă vrea să aibă copii va trebui, după cît se pare, să se abțină de a-şi exterioriza voluptatea, înfrînîndu-şi mişcările ; dacă, dimpotrivă, nu vrea urmaşi, atunci va împiedica prin mişcări lascive concepția : în acest mod, ea solicită la maximum dorința bărbatului şi, făcîndu-şi amantul să elibereze din vintre toate sucurile, într-un şuvoi puternic, ea le împinge în afara brazdei fireşti sau, altfel spus, ea deturnează jetul spermei de la traiectoria sa normală. De aceea, femeile uşoare au drept regulă să se agite mult cîtă vreme fac dragoste : în felul acesta ocolesc posibilitatea de a mai fi umplute cu sămînță şi, prin urmare, de a rămîne însărcinate (în plus, îi crează bărbatului plăceri dintre cele mai nebune).
(Versiunea Cornelia Ştefănescu)
Într-o pagină de jurnal datată „8 décembre 1960“, redactată imediat după lectura cărții şi copiată mai tîrziu de Eugen Lozovan, Basil Munteanu (care cunoştea adevărata identitate a autorului) a comentat de-a dreptul oripilat acest fragment, deşi el pare transcris de romancier dintr-o culegere de texte clasice (tip Kama Sutra), destinate educației erotice a fecioarelor nubile: „M-Claire lui ayant demandé des inform.[ations] « techniques » sur l’amour, Sibylle lui avait passé un papier de 2 pages – où il est question des manœuvres amoureuses – sperme, jouissance, etc. – (Odieux !!).“
Oricum ar fi, pentru a-l înțelege mai bine, din romanul lui N. I. Herescu ar putea fi decupate două secvențe reprezentative. În cea dintîi, naratorul ne propune o schiță de clasificare socială (sau chiar mai larg existențială) a exilaților:
Dans leur masse, on pourrait distinguer trois catégories, à savoir, en gros : au plus bas de l’êchelle, les plus désarmés et les plus démunis, les traînards, ceux qui vivent au jour le jour, qui ne peuvent voir plus loin que le prochain repas ; – vient ensuite le „commun“, le gros de la troupe, qui vit à la petite semaine ; – et enfin l’avant-garde des privilégiés, qui vont de mois en mois, qui peuvent attendre, dans un relative tranquillité, de voir finir le mois en cours pour envisager ce qu’ils feront le suivant.
Masa lor umană, doar aparent compactă, este împărțită în trei categorii : în partea cea mai de jos a scării de valori, se înscriu temătorii, dezarmații, neajutorații care îşi duc viața de azi pe mîine, incapabili să vadă mai departe de dumicatul de pîine, pe care trebuie să-l cîştige de undeva ; – după ei, „mulțimea“, grosul trupei, descurcăreții, înşelînd pe scurtă durată nevoile, cu ceea ce le pică după ce îşi amanetează lucrurile ; – şi, în sfîrşit, avangarda privilegiaților. Ei îşi permit să trăiască de la lună la lună, acordîndu-şi luxul unei tihne relative, pentru că aşteaptă sfîrşitul lunii să vadă ce vor face pe mai departe.
(Versiunea Cornelia Ştefănescu)
A doua secvență este scena în care, după o petrecere mondenă începută cu aplomb într-un salon parizian, şi continuată în restaurantele din cartierul Montmartre, unde lăutarii țigani interpretează romanțe româneşti şi ungureşti, grupul chefliilor din lumea bună (inclusiv cei cîțiva români din categoriile ceva mai avantajate ale exilaților) se deplasează bine dispus la Hale, ca să consume în zorii zilei „la meilleure soupe à l’oignon et les poulets les mieux rôtis“, şi se întîlneşte cu Paul Gane, un exilat român din categoria „dezarmaților“, chiar în momentul în care acesta scormoneşte prin lăzile de gunoi din apropiere, în căutarea unor resturi alimentare indispensabile familiei sale (soția şi doi copii).
În timp ce secvența a doua e plină de viață (trecere de la interior la exterior, contraste sociale şi ciocniri dramatice, mişcare permanentă, pitoresc, surpriză), cea dintîi e preponderent demonstrativă (sau eseistică, descriptivă şi statică), iar relația aceasta dizarmonică se repetă în structura întregului roman, plin de fişe caracterologice, şi mai puțin de personaje autentice, de convorbiri cu aspect de conferință (ştiințifică sau politică), împănată cu citate şi cu trimiteri livreşti (despre război – „la troisième“ – şi despre evoluția armelor de atac, de la praştia lui David, la rachete şi la bombele A, H şi C ale ruşilor şi ale americanilor, despre „ororile păcii“ – erupții vulcanice, cutremure, epidemii – şi despre numărul impresionant al victimelor omeneşti produse de acestea de-a lungul timpului în Italia, în Franța, în Portugalia, în India, în China sau în Japonia, despre lanțul nesfîrşit de crime politice comise în U.R.S.S. de Stalin, cu nume, ani şi cifre, despre naționalizarea Canalului de Suez, despre creşterea continuă a populației globului sau despre antisemitism), şi mai puțin de schimburi de replici fireşti.
Nearmonizat şi deci strident este şi contrastul instituit între insistența cu care sînt distribuite referințele proprii unui „aparat“ de specialitate (aluzii mitologice, citate – inclusiv din Cioran –, date statistice şi informații ştiințifice, dar mai ales numeroase nume proprii de scriitori antici şi moderni, de filosofi, oameni politici şi savanți), pe de o parte, şi turnura bruscă de roman polițist (prea puțin ingenios) pe care o ia ultimul capitol al romanului, pe de alta.
În fine, dacă primele două exemple de retorică narativă se înscriu într-o structură generală bazată pe juxtapunere, nu pe armonie, impresia generală pe care o lasă lectura întregului roman poate fi regăsită cu uşurință în secvența consacrată interviurilor de la Prefectura pariziană de poliție. O sinteză mai degrabă artificială, chiar dacă a fost realizată prin punerea cap la cap a diferitelor categorii de situații prin care exilații supuşi acestui tip de interogatoriu au trecut sau ar putea trece la un moment dat. Ca în fiziologiile secolului XIX, în care individualul e combinat în chip programatic cu generalul, pentru a face ca realismul şi clasicismul să coexiste în țesătura aceluiaşi text.
Într-o lectură încrucişată (oarecum obligatorie după ce versiunea franceză a romanului, retrasă de autor din comerț, a rămas aproape inaccesibilă), la inconvenientele acestea structurale se mai adaugă şi faptul că în traducerea românească (mai ales în primul ei volum, plin de supărătoare stîngăcii lingvistice) s-a recurs la ideea neinspirată de a echivala expresiile ceva mai dezinhibate ale unor tineri francezi din Parisul anilor ’50 („snobismul vulgarității“), cu trivialitatea „dîmbovițeană“ de dată mai veche sau mai nouă („Se merge în şleahtă la o haleală de prăjituri“, pentru „On est donc allé bouffer des gâteaux“, „pe bune“, pentru „au juste“, „nu mă dau profet“, pentru „je ne pose pas en prophète“, „s-o roim“, pentru „foutons-le-camp“, „Dracu să te ia ! şi mai du-te, învîrtindu-te ! La dracu !“, pentru „Merde, alors ! Merde et merde ! La !“, „mişto“, pentru „c’est bath“, „miştocari“, pentru „rigolards“, „haios“, pentru „marrant“, „nasol“, pentru „moche“, sau „scuipă-mi şi mie cîteva foi babane; sînt lefteră puşcă (sic)“, pentru „crache-moi quelques gros billets, je suis complètement fauchée“).
Şi totuşi, în afara unor remarcabile scene „de gen“, capabile să se impună memoriei (fizionomia cititorilor care ies la sfîrşitul unei zile de lucru din clădirea Bibliotecii Naționale, ca dintr-o gravură de Daumier – „Rien n’y manque: ni le bossu qui s’en va, la tête courbé vers le sol […], ni le boîteux dont la canne scande la marche d’un bruit sec et régulier, ni même l’ataxique qui avance si lentement à petits pas rapides […]“ –, cafenelele „Flore“ şi „Deux Magots“ din Saint-Germain-des-Prés, frecventate de artişti, dar şi de profesionistele ingenue ale amorului, cheiurile clasice ale Senei sau „fotografia“ modestelor camere închiriate de exilați în „hotelurile“ din Cartierul Latin, identice cu acelea în care au locuit ani de-a rîndul un Cioran, de exemplu, sau un Mircea Eliade), ceea ce reuşeşte să impresioneze cu adevărat în romanul lui N. I. Herescu ține de partitura retorică a cărții. De data aceasta am în vedere disperarea, vehemența şi revolta cu care autorul vorbeşte, prin cîteva din personajele sale, despre lumea din care a făcut şi el parte („le monde de la colère“), cu gîndul la una din recomandările naratologice ale lui Gide, citat la un moment dat de Gabriel Adam: „Faire raconter l’histoire par quelqu’un qui est en colère.“ Din acest punct de vedere, între publicistica militantă a lui Herescu şi romanul L’Agonie sans mort există o legătură directă.
Însă aşa cum observă Marcel Fontaine în paragraful final al cronicii sale literare din La Nation Roumaine (nr. 199, iulie–august 1960), în care a îndrăznit să vorbească în numele conaționalilor săi, fără să le dezvăluie adevărata identitate a romancierului, din păcate pentru autor, dar şi pentru cititorii acestuia, „nous sommes bien loin du temps où le discours véridique et brutal du légendaire « paysan du Danube » recueillait au Sénat romain les applaudissements unanimes et les honneurs de ce que nos parlementaires appellent aujourd’hui « l’affichage ». Hélas, comme le dit La Fontaine : « On ne sut pas longtemps à Rome / Cette éloquence entretenir ». Je doute qu’on le sache mieux aujourd’hui que la recette nous en est rapportée sur les bords de la Seine par ce nouveau « député des villes que lave le Danube »“.
§ Tot profesorului N. I. Herescu îi revine meritul de a fi realizat în Franța, mai ales în calitate de coordonator (dar şi de autor), volumul omagial Ovidiana. Recherches sur Ovide (Paris, 1958), tipărit cu ocazia aniversării a 2.000 de ani de la naşterea poetului exilat la Tomis, pe coasta geto-grecească a Pontului Euxin. Un an mai tîrziu, acelaşi autor publica la Roma, în Atti del I Congresso internazionale di studi Ciceroniani, un eseu despre „cele trei exiluri ale lui Cicero“ (exilul propriu-zis din 58/57 în. Chr., exilul prin detaşarea ca proconsul în provincia Kilikia, contrar propriei voințe, şi exilul interior din ultimii ani de viață, ca străin în propria țară). Şi chiar dacă la alcătuirea volumului despre Ovid au participat nu numai Scarlat Lambrino, Dinu Adameşteanu, Eugen Lozovan şi Demetrio Marin, ci şi un număr apreciabil de specialişti străini, alături de abecedarul compus şi tipărit de Maria Găzdaru în Argentina (A.B.C. Darul lui Moş Crăciun), de Rânduiala creştinească publicată în 1951 la Freising de monseniorul Octavian Bârlea şi de George Racoveanu, de culegerile de folclor şi de „edițiile de pribegie“ ale Bibliotecii Române din Freiburg (cu texte de Eminescu, Alecsandri sau Caragiale), de antologia Omul şi pământul românesc (Editura Fundației Regale Universitare Carol I, Paris, 1955) sau de alte cîteva studii şi cărți reprezentative, concepute din 1945 pînă în 1989, dincolo de granițele țării (Mitul Daciei în istoria şi cultura Spaniei, Madrid, 1952, de Alexandru Busuioceanu, De Zalmoxis à Gengis-Khan, Paris, 1970, de Mircea Eliade, Von Genebrardus bis Hervás. Beiträge zur Geschichte der Kenntnis des Rumänischen in Westeuropa, Tübingen, 1981, de Eugen Coşeriu, sau Diccionario etimológico rumano, La Laguna, 1958–1966, de Alexandru Ciorănescu), Ovidiana lui Herescu face parte din rețeaua celor mai importante borne identitare ale tuturor românilor din exil.
L’Agonie sans mort, Editura Le Mont Saint-Clair, Paris, 1960 (traducere în limba română de Cornelia Ştefănescu, postfață de Nicolae Florescu, I, Bucureşti, 1998; postfață de Cornelia Ştefănescu, II, Bucureşti, 1999); La Poésie latine. Étude des structures phonétiques, Paris, 1960; Entretiens avec J. Marouzeau, Colecția „Umanisti contemporanei“, Catania, 1962 ; Istoria literaturii latine (ediție critică de Alexandra Ciocârlie), vol. I, Bucureşti, 2003, vol. II, Bucureşti, 2005, vol. III, Bucureşti, 2007 ; Dreptul la adevăr : publicistica exilului (ediție îngrijită şi prefațată de Nicolae Florescu), Bucureşti, 2004.
Referințe: Emil Dumitraşcu, N. I. Herescu, studiu monografic (reprografiat), Craiova, 1984. V. şi capitolul „N. I. Herescu“ din volumul lui Marin Bucur, Istoriografia literară românească, Bucureşti, 1973, pp. 307–308 (cu o bibliografie); un dosar Herescu (versuri, proză, articole, documente) şi o anchetă (cu Alexandru Baciu, Gabriela Defour, Pericle Martinescu, Pan M. Vizirescu) pe tema „L-ați cunoscut pe N. I. Heres-cu“, în Jurnalul literar, nr. 1–2, ianuarie 1999.