Cărți paralele
Elisabeta Lăsconi
PASĂREA ALBASTRĂ, PASĂREA MĂIASTRĂ
Articol publicat în ediția Viața Românească 9-10 /2012
Suzanei Miron, care mi-a reamintit zborul păsării albastre
Zbor de păsări peste secole şi culturi
În 2012 se împlinesc 150 de ani de la naşterea lui Maurice Maeterlinck, autor de răscruce în evoluția literaturii de la un secol la altul, în 2011 se împlinea un veac de când a primit Premiul Nobel pentru literatură. Şi s-ar părea că opera sa neobişnuită începe să iasă dintr-o zonă de penumbră, creațiile dramatice se bucură de spectacole noi, orizontul de astăzi îi este favorabil, cu preferința pentru fantasy, mitologii vechi şi noi.
Maurice Maeterlinck şi-a trăit jumătatea cea mică a vieții sale în secolul al XIX-lea (38 de ani) şi cea mai întinsă în secolul XX (49 de ani), căci s-a născut în 1862 şi s-a stins în 1949. Are gusturi excentrice: iubeşte conacele şi actrițele tinere şi frumoase, merge la abație pe patine cu rotile şi face antrenamente de box, îi place scrima, patinajul pe gheață şi cursele cu automobilul. Tânăr fiind, a împărtăşit cauza lui Zola în celebra afacere Dreyfus, dar spre sfârşitul vieții îşi manifestă deschis simpatia față de dictatorul portughez Salazar.
Ofensiva reînvierii scriitorului flamand îşi are centrul la Gand, oraşul în care a văzut lumina zilei, oraşul a cărui atmosferă i-a infuzat personalitatea şi opera, aşa că, firesc, l-a celebrat prin „anul Maeterlinck”. Şi, simptomatic, omagierea autorului implică procesul de conjugare a artelor: expoziții de pictură şi sculptură, spectacole de teatru muzical, şi chiar un experiment cinematografic ca filmul Blue Bird, în care regizorul Gust Van der Berghe a filmat toate scenele printr-un filtru albastru, inspirat de Pasărea albastră.
Maurice Maeterlinck a inovat radical dramaturgia şi teatrul, dar a declanşat fenomene ale artei ce abia retrospectiv, după un secol, îşi arată efectul. Drama Pelléas şi Mélisande l-a propulsat în avangarda teatrului simbolist, i-a inspirat lui Claude Debussy o capodoperă muzicală, i-a inspirat mai târziu pe Schönberg şi Gabriel Fauré.
Dar feeria L’Oiseau bleu i-a adus celebritatea, datorită montării extraordinare realizate de Stanislavski în 1909, pe scena Teatrului Art Moscova. Traducerile se succed într-un ritm nebun şi „pasărea măiastră” îşi ia zborul dintr-o țară în alta, trece peste ocean, ajunge în Statele Unite, unde, în anii ’20, atinge 1.200 de reprezentații în cinci ani. Primul Război Mondial îi face pe spectatori mult mai sensibili față de teatrul visului, preferând în locul realității banale imaginile onirice, născute din legende şi mistere.
Fulgurațiile păsării albastre se văd însă înainte de 1900 în literatura română: Sânziana şi Pepelea, creația dramatică a lui Vasile Alecsandri din 1881 este tot o feerie, iar simbolul central, alături de fluierul din trestie, este o pasăre albastră. Dar feeria-i deschide strălucit ultimul deceniu de creație, când autorul se dedică dramaturgiei: Fântâna Blanduziei este definitivată în 1883 şi jucată în 1884, iar Ovidiu, pusă în scenă în 1885.
Feerie simbolistă şi fabulă inițiatică
Pasărea albastră s-a născut miraculos dintr-o comandă: un ziar i-a cerut autorului în 1905 o poveste de Crăciun. A scris întâi o istorioară inspirată de pasărea albastră ce figurează în poveştile tradiționale, dar ideea îl atrage tot mai mult şi transformă istorioara în feerie. Procesul de elaborare i-a dat cea mai vie bucurie a scrisului. A încheiat-o abia în 1908: o piesă de teatru în şase acte şi douăsprezece tablouri.
Căutarea păsării albastre este firul acțiunii în scene pline de fantezie, de culoare şi de poezie. Atmosfera are tenta unui vis copilăresc, țesut din fire fabuloase: pasărea albastră deține secretul lumii, adică fericirea însăşi. Aparența unei piese pentru copii are un tâlc: doar copiii ştiu să recunoască fericirea în propria lor casă, iar adulții învață de la ei că lumea vizibilă este înşelătoare.
Tyltyl şi Mytyl, copiii unui tăietor de lemne se trezesc în noaptea de Crăciun scăldați de o lumină ciudată, în odaia lor apare Zâna Bérylune, care seamănă cu doamna Berlingot, vecina lor cea săracă. Zâna le cere copiilor să pornească în căutarea Păsării Albastre ca să o tămăduiască pe fetița bolnavă a celei din urmă. Ca să-i ajute, le dă un diamant ce deschide ochii pentru a vedea sufletul lucrurilor. Răsucind diamantul, Tyltyl vede sufletul Luminii, al Câinelui şi al Pisicii, ele vorbesc şi se fac înțelese, îi urmează pe copii în călătoria în care pornesc.
Frate şi soră, cu însoțitorii lor, străbat lumi fabuloase: Țara Amintirii, unde îşi regăsesc bunicii şi frații morți, Palatul Nopții, Pădurea, Cimitirul, Grădina Fericirilor şi Regatul Viitorului unde îi întâlnesc pe copiii încă nenăscuți. În aventura lor au de înfruntat multe piedici: Noaptea, Copacii şi Animalele, cărora Pisica le dă ajutor pe ascuns, ştiu că Omul le-a făcut rău şi nu vor ca Pasărea Albastră să ajungă în mâinile lui. Deşi copiii reuşesc să găsească un loc plin de păsări albastre, constată că pasărea adusă de ei în colivie şi-a schimbat culoarea şi a murit. Întorşi acasă în dimineața de Crăciun, cred că au lipsit un an, provocând tulburare părinților. Când vecina lor, doamna Berlingot, le cere turturica, pentru a o face fericită pe fetița ei bolnavă, Tyltyl descoperă că multcăutata Pasăre Albastră se afla în propria casă. I-o oferă bucuros şi fetița se însănătoşeşte în mod miraculos. Dar Pasărea albastră le scapă din mâini şi îşi ia zborul.
Pasărea albastră este feerie, poem filosofic şi fabulă inițiatică. Eroii ei privesc lumea cu alți ochi la sfârşitul călătoriei, probele trecute le-au adus înțelepciune: au învățat să vadă sufletul lumii, au descoperit că adevărul se ascunde sub aparențe, iar fericirea nu se află la mare depărtare, ci foarte aproape, la îndemână. Tyltyl şi Mytyl s-au confruntat cu ideea morții, ştiu să-şi stăpânească temerile, au devenit conştienți de cruzimea Omului față de Natură (copacii şi animalele pădurii), pot deosebi înțelesurile Fericirii.
Feerie națională şi alegorie politică
Sânziana şi Pepelea apare astăzi ca mic miracol în dramaturgia lui Vasile Alecsandri, dar situarea ei generează contradicții. La prima vedere, ar aparține romantismului, întâi prin fondul mitologic bogat (cele două personaje eponime din cultura populară, zânele şi zmeii), prin multiple elemente preluate din tiparul basmului, prin universul fabulos cu împărați şi palate, călătorii peste mări şi țări. La o analiză atentă se vede parodia acțiunii din basmul popular, îngroşarea caricaturală a personajelor.
Feeria are un fir dramatic sucit şi răsucit din schema basmului. În împărăția lui Lăcustă-vodă seceta pustieşte tot. Ca să aducă ploaia, sătenii se hotărăsc să înece o babă, o aleg pe Baba Rada, pe care Pepelea tocmai o ajutase să-şi facă un toiag nou. Cea sacrificată se preschimbă în Zâna lacului, care-l va ocroti şi ajuta pe Pepelea. Aşa se petrece alegerea eroului.
Sânziana, fata lui Papură-vodă, vrea să se mărite, aşa că vin să o pețească domnii din vecinătate, Lăcustă şi Pârlea. Apare şi Pepelea, aducând în dar o pasăre albastră în colivie de aur şi o oglindă ce arată adevărul. Dar fata este răpită de un zmeu, tatăl şi pretendenții pornesc s-o caute şi s-o salveze, străbat pădurea stăpânită de sora zmeului, Zâna codrului, au parte de încurcături şi peripeții.
Se rătăcesc unii de alții, ajung apoi pe insula zmeului, dar tot Pepelea îi eliberează pe toți. Fugarii nu regăsesc uşor drumul spre împărăția lui Papură-vodă şi se rătăcesc în imperiul iernii, unde Sânziana ia locul împărătesei dispărute şi salvarea de îngheț se datorează lui Pepelea, ajutat în toate încercările sale de Zâna lacului. Au de înfruntat stihiile iernii şi geniile ei, dar reveniți la curtea lui Papură-vodă, au parte de o primire plină de bucurie.
Dar substanța feeriei este una critică şi satirică, în eroii feeriei – Păcală şi Tândală, în Lăcustă şi Pârlea, ori chiar în Papură-vodă se regăsesc figuri din galeria politicii liberale, de la Brătieni la C. A. Rosetti, posibile trimiteri la Carol I şi Alexandru Macedonski. Dar feeria se-ncadrează ca timp în a doua etapă a Junimii, în care direcția critică se impune şi teoria formelor fără fond o ilustrează capodoperele marilor autori: Scrisorile eminesciene, comediile semnate de I. L. Caragiale.
Geografia sacră
Cele două feerii impresionează prin principiile de organizarea a spațiului unde se desfăşoară acțiunea, în fiecare act se schimbă locul acțiunii, dar fiecare loc are conotații simbolice şi semnificații ce luminează substratul mitic. În Pasărea albastră există principiul simetriei şi al contrastului, pe când în Sânziana şi Pepelea funcționează principiul alternanței şi al gradației.
În Pasărea albastră, acțiunea din Tabloul I al actului inițial şi ultimele două tablouri, 11 şi 12, din actul ultim, Actul VI, se petrece în Coliba Tăietorului de Lemne. Acțiunea din actele II-IV seamănă cu o coborâre în infern, copiii străbat Țara Amintirii, unde îşi întâlnesc bunicii, trec prin Palatul Nopții, unde deschid Porți primejdioase, prin Pădure, adică în Natura cu pericolele reprezentate de copaci şi animale, iar apoi în Cimitir.
Şi simetric, în Actul V, călătoria duce în două spații paradisiace, întâi Grădina Fericirilor şi apoi Regatul Viitorului, ambele dezvăluie ascensiunea în paradis. Se poate observa şi principiul contrastului, aventurile trăite în Țara Amintirii, în Palatul Nopții, în Pădure şi în Cimitir le imprimă copiilor stări de nelinişte, apoi frică şi teroare, până la apogeul unei primejdii de moarte. Dar popasul în Grădina Fericirilor şi în Regatul Viitorului le aduce starea de beatitudine.
În Sânziana şi Pepelea, cele cinci acte relevă alte principii, alternanță şi gradație. Acțiunea din primul act se petrece în spațiul deschis al câmpiei, cu o pădure în fundal, cu o căsuță în stânga, între copaci uscați, cu un lac. În al doilea act, spațiul închis este format din sala tronului lui Papură-vodă, cu vase mari cu plante acvatice, aşezate în colțuri, centrul îl fixează un tron mare de aur în stânga şi un tron mai mic, cu arcade largi şi înalte, deschise pe terasă, deasupra grădinii.
Al treilea act are ca loc al acțiunii o pădure deasă, unde stăpânesc Zâna Codrului şi Statu Palmă Barbă Cot, amândoi recurg la înşelătorii pentru a provoca rău călătorilor sosiți. În al patrulea act, peripețiile au loc pe insula zmeului, unde se înalță un turn cu două caturi, iar al cincilea reprezintă Regatul Iernii, unde călătorii ajung după lungi rătăciri, care-i împiedică să găsească drumul spre casă.
Şi aici există sugestia spațiului infernal – câmpia pârjolită de soare, sugestia unui spațiu paradisiac, aluzia la un ținut al purității depline – Regatul Iernii, şi aici se vede natura pădurii, de spațiu intermediar, unde eroii trebuie să înfrunte primejdiile, fiindcă pădurea aparține sălbăticiei, iar în plan psihologic, forțelor obscure ale inconştientului. Spațiile prezente în ambele feerii dezvăluie prezența unui scenariu mitic al călătoriei, amintind de schema epopeilor, cu semnificațiile călătoriilor în lumea de dincolo.
Aventura unei perechi mitice
Eroii care se aventurează în lumea de dincolo sunt o pereche: iubit şi iubită la Alecsandri, frate şi soră la Maeterlinck. Ei reprezintă o singură ființă, unitatea o dă puterea iubirii sau puterea aceleiaşi naturi semnificată aici prin legătura de sânge. Scriitorul român a ales o pereche provenită din fabulosul popular autohton, autorul flamand a ales copii ale căror nume cu rezonanțe onomatopeice. Dar Tyltyl şi Mytyl au rădăcina comună Tyl.
O speculație interesantă (poate a fost deja făcută) porneşte de la rădăcina Tyl, corelată cu numele unui personaj central din tradiția flamandă, saltimbanc şi farsor: Till Eulenspiegel (cum apare în germană), Tijl Uilenspiegel în neerlandeză, cu diferite variante ortografice – Thyl, Thijl, în limba română fiind tradus Till Buhoglindă. Povestea a intrat în circuitul european al poveştilor pentru copii.
Cea mai veche versiune a poveştii a fost publicată în 1510/1511, şi traducerile au pus-o în circulație, iar treptat personajul s-a transformat într-un bufon ce stârneşte râs şi simpatie. Scriitorul Charles de Coster face din Till o figură a rezistenței flamande în fața ocupației spaniole din secolul al XVI-lea, în La Légende et les aventures héroïques, joyeuses et glorieuses d’Ulenspiegel et de Lamme Goedzak au pays des Flandres (1867). Richard Strauss i-a dedicat un poem simfonic: Till Eulenspiegels lustige Streiche (1894-1895).
În psihologia abisală, figura Triksterului, cum este numit un asemenea personaj care se joacă, se asociază unui arhetip, Copilul interior sau Copilul divin. Pornind de la ideile lui Carl Gustav Jung, analizele propuse de Paul Radin, Margaret Paul şi Antoine Pinterovici demonstrează prezența copilului interior în sufletul adultului. Literatura însă a anticipat o asemenea descoperire, căci Tyltyl şi Mytyl par a fi ipostazele sufletului de copil, uşor diferențiate ca natură masculină şi feminină.
Cât despre Sânziana şi Pepelea, ei provin din poveştile populare care conservă un bogat fond al mitologiei româneşti, explorat constant de Vasile Alecsandri de la prima la ultima etapă de creație. Dar în feerie, scriitorul s-a întrecut pe sine şi a adunat în aceeaşi piesă mai multe personaje emblematice, şi nu este întâmplătoare prezența celor trei Tricksteri: Pepelea, Păcală şi Tândală.
Sânziana este ipostaza personajului feminin principal în basmele mitologice româneşti, este perechea feminină a lui Făt-Frumos, numită Ileana Cosânzeana, Ileana Sânziana. Feeria păstrează episoadele basmului: răpită de un zmeu, ea este închisă într-un turn, dusă pe alt tărâm – insula unde trăieşte Zmeul zmeilor, salvarea o datorează eroului care trece prin multe încercări, se luptă cu zmeul şi o eliberează, fug apoi ca să se poată salva.
Pepelea se desprinde uşor din cortegiul Tricksterilor şi se apropie de Făt-Frumos, poate şi pentru că scriitorul a şarjat universul fabulos şi l-a răsturnat într-o lume pe dos. De altfel, interpretările propuse de Lazăr Şăineanu în Basmele românilor, preluate şi dezvoltate de Romulus Vulcănescu în Mitologie română, disting între Pepelea şi alți doi eroi mitici: Pepelea face totul pe dos „din simplitate şi nevinovăție”, Păcală face totul „din răutatate conştientă”.
Tot după Lazăr Şăineanu, Pepelea întruchipează pe idiotul angelic, iar Păcală pe diavolul pocăit. În feerie este evident că Păcală şi Tândală alcătuiesc o pereche mimând prostia şi ascunzând şiretenie şi interese urmărite abil. Natura benefică a lui Pepelea se vede şi din faptele sale (o ajută pe Baba Rada, vrea să o salveze de la înec) şi din răsplata şi ajutorul primit de la Zâna lacului.
Fluierul şi diamantul
Fiecare dintre eroi primeşte un obiect cu putere magică pentru isprăvile călătoriei în care porneşte: Tyltyl primeşte un diamant pe care-l roteşte şi vede sufletul lucrurilor – Pâinea, Zahărul, Lumina, ca şi al animalelor – Câinele şi Pisica. Diamantul îi deschide ochii spre invizibil, îl ajută nu doar să privească şi să înțeleagă, ci să şi comunice. El are astfel acces la misterele ce i se dezvăluie pe rând, în toate locurile prin care trece, de la Țara Amintirii şi până în Regatul Viitorului.
Nu întâmplător, Lumina îi revelează misterele, îl călăuzeşte şi îl ajută în periplul inițiatic, ea aduce salvarea din marile primejdii. Acelaşi rol îl are în feeria lui Vasile Alecsandri Baba Rada, care îi oferă lui Pepelea, ca răsplată, mai multe daruri. Întâi este fluierul vrăjit, de care nu se poate despărți, prin care îşi domină duşmanii şi îi înfrânge. El aminteşte în mod evident de Flautul fermecat al lui Mozart.
Fluierul este instrumentul muzical cu atribute magice, fiind legat de cultul strămoşilor, iar în feeria lui Vasile Alecsandri îi este dăruit lui Pepelea de Baba Rada, preschimbată după moarte în Zâna lacului. Aşadar, este un fluier miraculos primit în dar de la un donator din lumea de dincolo şi influențează comportamentul tuturor viețuitoarelor. Pandantul său, diamantul, indică la Maeterlinck prezența altei tradiții, căci simbolizează inteligența şi perfecțiunea, asimilat în alchimie cu piatra filozofală.
De altfel, faimoasa operă mozartiană are şi alte legături cu feeriile analizate: apar două perechi de îndrăgostiți, ale căror nume rimează, ca şi numele copiilor Tytyl şi Mytyl din Pasărea albastră: o pereche princiară, Tamino şi Pamina, alta naivă şi jucăuşă, Papageno şi Papagena, dar toți trec prin peripeții similare celor din Sânziana şi Pepelea. Personajele şi obiectele trimit la un cod simbolic esoteric, aventurile semnifică, dincolo de fabulos ori miraculos, cu totul altceva, un scenariu inițiatic ce ține de societățile secrete. Întâmplător sau nu, atât Mozart, cât şi Alecsandri şi Maeterlinck au aparținut masoneriei, iar creațiile lor încifrează altfel de mesaj, prea puțin accesibil. Călătoriile eroilor amintesc de călătoria simbolică din cursul ritualului de primire în lojă, într-o altă cheie, reprezintă pelerinajul sufletului în lumea de dincolo, prin care conştientizează adevărata condiție a omului şi legăturile sale cu universul.
Un mic detaliu ține de hazard ori declanşează alte ipoteze. Revenind la rădăcina Tyl şi la asocierea cu Till Eulenspiegel, trebuie observat că în limba germană el se compune din două cuvinte ce înseamnă bufniță şi oglindă. Simplă coincidență poate, dar Pepelea aduce în dar lui Papură-vodă o oglindă ce le arată adevăratul chip celor ce se privesc în ea, este aşadar un fel de revelator al adevărului, ascuns de aparențe şi iluzionare.
O pasăre sau un stol?
Dar apropierea celor două feerii o face mai ales pasărea albastră: simbol ambiguu al fericirii la Maurice Maeterlinck, simbol ambiguu şi mai greu de interpretat la Vasile Alecsandri. Tytyl şi Mytyl străbat lumile căutând-o fără s-o găsească, dar întorşi în coliba părintească văd că turtureaua dăruită fetiței bolnave este pasărea căutată, dar de îndată ce natura se dezvăluie privirii, ea zboară. Pasărea albastră are semnificații multiple, ea are funcție oraculară, căci răspunde la întrebări şi dezvăluie viitorul.
Este aceeaşi pasăre sau un stol de pasări desprinse din imaginarul colectiv, păstrat bine ascuns în poveşti şi legende?
Un studiu ce urmăreşte procesul genetic al feeriei flamande (Image de l’oiseau bleu conçu par Maeterlinck de Tomohide Uchida), înregistrează numeroase opere ce o preced, cu acelaşi titlu, de la povestea Mariei d’Aulnoy din culegerea Poveşti cu zâne din 1697 la pantomime, feerii şi narațiuni din ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea, semn de persistență a motivului.
În feeria lui Vasile Alecsandri pasărea albastră se află în colivie, aşadar este captivă, este numită pasăre măiastră. Ivan Evseev o descrie ca pasărea miraculoasă cea mai cunoscută din basmele românilor: pasăre multicoloră şi strălucitoare, deține rang suprem între toate păsările, care o slujesc. Ea posedă forțe magice inepuizabile: pasăre solară ce poate reda celor orbi vederea, cântecul ei poate învia chiar şi morții, are puteri oraculare (sintagma „l’Oiseau bleu” înseamnă, în traducere, pasărea măiastră. Iar semnificația din feeria lui Maeterlinck o arată ca pasărea fericirii, ceea ce deschide un lanț de corelații cu motivul poveştilor chinezeşti care se intitulează Pasărea fericirii, cu alte poveşti populare din alte zone culturale ce au alt titlu, Pasărea de aur).
Şi ieşind din literatură spre muzică şi arte plastice, periplul duce la două capodopere ale secolului XX: Pasărea de foc a lui Igor Stravinski şi Măiastra lui Constantin Brâncuşi.
Şi astfel explorarea mitologică îndreaptă spre alte două păsări, Phoenix şi Simorgh, ele pretind o investigație complexă. Întrebarea persistă: este o singură pasăre dispersată în multiple forme ori un stol de păsări survolând timpuri culturale şi spații mitice? Răspunsul cere cu totul alt pelerinaj.
Referințe bibliografice
1. Ivan Evseev, Dicționar de magie, demonologie şi mitologie românească, Editura Amarcord, Timişoara, 1997;
2. Viktor Kernbach, Dicționar de mitologie generală, Editura Albatros, Bucureşti, 1983;
3. Lazăr Şăineanu, Basmele românilor, Editura Minerva, Bucureşti, 1978;
4. Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1985;
5. Tomohide Uchida, Image de l’oiseau bleu conçu par Maeterlinck de
http://www.gcoe.lit.nagoya-u.ac.jp/result/pdf/4-1_%E5%86%85%E7%94%B0(F).pdf
6. A. Samuels, B. Shorter, F. Plaut, Dicționar critic al psihologiei analitice jungiene, traducere de Corin Braga, esf, Binghampton & Cluj.
Zbor de păsări peste secole şi culturi
În 2012 se împlinesc 150 de ani de la naşterea lui Maurice Maeterlinck, autor de răscruce în evoluția literaturii de la un secol la altul, în 2011 se împlinea un veac de când a primit Premiul Nobel pentru literatură. Şi s-ar părea că opera sa neobişnuită începe să iasă dintr-o zonă de penumbră, creațiile dramatice se bucură de spectacole noi, orizontul de astăzi îi este favorabil, cu preferința pentru fantasy, mitologii vechi şi noi.
Maurice Maeterlinck şi-a trăit jumătatea cea mică a vieții sale în secolul al XIX-lea (38 de ani) şi cea mai întinsă în secolul XX (49 de ani), căci s-a născut în 1862 şi s-a stins în 1949. Are gusturi excentrice: iubeşte conacele şi actrițele tinere şi frumoase, merge la abație pe patine cu rotile şi face antrenamente de box, îi place scrima, patinajul pe gheață şi cursele cu automobilul. Tânăr fiind, a împărtăşit cauza lui Zola în celebra afacere Dreyfus, dar spre sfârşitul vieții îşi manifestă deschis simpatia față de dictatorul portughez Salazar.
Ofensiva reînvierii scriitorului flamand îşi are centrul la Gand, oraşul în care a văzut lumina zilei, oraşul a cărui atmosferă i-a infuzat personalitatea şi opera, aşa că, firesc, l-a celebrat prin „anul Maeterlinck”. Şi, simptomatic, omagierea autorului implică procesul de conjugare a artelor: expoziții de pictură şi sculptură, spectacole de teatru muzical, şi chiar un experiment cinematografic ca filmul Blue Bird, în care regizorul Gust Van der Berghe a filmat toate scenele printr-un filtru albastru, inspirat de Pasărea albastră.
Maurice Maeterlinck a inovat radical dramaturgia şi teatrul, dar a declanşat fenomene ale artei ce abia retrospectiv, după un secol, îşi arată efectul. Drama Pelléas şi Mélisande l-a propulsat în avangarda teatrului simbolist, i-a inspirat lui Claude Debussy o capodoperă muzicală, i-a inspirat mai târziu pe Schönberg şi Gabriel Fauré.
Dar feeria L’Oiseau bleu i-a adus celebritatea, datorită montării extraordinare realizate de Stanislavski în 1909, pe scena Teatrului Art Moscova. Traducerile se succed într-un ritm nebun şi „pasărea măiastră” îşi ia zborul dintr-o țară în alta, trece peste ocean, ajunge în Statele Unite, unde, în anii ’20, atinge 1.200 de reprezentații în cinci ani. Primul Război Mondial îi face pe spectatori mult mai sensibili față de teatrul visului, preferând în locul realității banale imaginile onirice, născute din legende şi mistere.
Fulgurațiile păsării albastre se văd însă înainte de 1900 în literatura română: Sânziana şi Pepelea, creația dramatică a lui Vasile Alecsandri din 1881 este tot o feerie, iar simbolul central, alături de fluierul din trestie, este o pasăre albastră. Dar feeria-i deschide strălucit ultimul deceniu de creație, când autorul se dedică dramaturgiei: Fântâna Blanduziei este definitivată în 1883 şi jucată în 1884, iar Ovidiu, pusă în scenă în 1885.
Feerie simbolistă şi fabulă inițiatică
Pasărea albastră s-a născut miraculos dintr-o comandă: un ziar i-a cerut autorului în 1905 o poveste de Crăciun. A scris întâi o istorioară inspirată de pasărea albastră ce figurează în poveştile tradiționale, dar ideea îl atrage tot mai mult şi transformă istorioara în feerie. Procesul de elaborare i-a dat cea mai vie bucurie a scrisului. A încheiat-o abia în 1908: o piesă de teatru în şase acte şi douăsprezece tablouri.
Căutarea păsării albastre este firul acțiunii în scene pline de fantezie, de culoare şi de poezie. Atmosfera are tenta unui vis copilăresc, țesut din fire fabuloase: pasărea albastră deține secretul lumii, adică fericirea însăşi. Aparența unei piese pentru copii are un tâlc: doar copiii ştiu să recunoască fericirea în propria lor casă, iar adulții învață de la ei că lumea vizibilă este înşelătoare.
Tyltyl şi Mytyl, copiii unui tăietor de lemne se trezesc în noaptea de Crăciun scăldați de o lumină ciudată, în odaia lor apare Zâna Bérylune, care seamănă cu doamna Berlingot, vecina lor cea săracă. Zâna le cere copiilor să pornească în căutarea Păsării Albastre ca să o tămăduiască pe fetița bolnavă a celei din urmă. Ca să-i ajute, le dă un diamant ce deschide ochii pentru a vedea sufletul lucrurilor. Răsucind diamantul, Tyltyl vede sufletul Luminii, al Câinelui şi al Pisicii, ele vorbesc şi se fac înțelese, îi urmează pe copii în călătoria în care pornesc.
Frate şi soră, cu însoțitorii lor, străbat lumi fabuloase: Țara Amintirii, unde îşi regăsesc bunicii şi frații morți, Palatul Nopții, Pădurea, Cimitirul, Grădina Fericirilor şi Regatul Viitorului unde îi întâlnesc pe copiii încă nenăscuți. În aventura lor au de înfruntat multe piedici: Noaptea, Copacii şi Animalele, cărora Pisica le dă ajutor pe ascuns, ştiu că Omul le-a făcut rău şi nu vor ca Pasărea Albastră să ajungă în mâinile lui. Deşi copiii reuşesc să găsească un loc plin de păsări albastre, constată că pasărea adusă de ei în colivie şi-a schimbat culoarea şi a murit. Întorşi acasă în dimineața de Crăciun, cred că au lipsit un an, provocând tulburare părinților. Când vecina lor, doamna Berlingot, le cere turturica, pentru a o face fericită pe fetița ei bolnavă, Tyltyl descoperă că multcăutata Pasăre Albastră se afla în propria casă. I-o oferă bucuros şi fetița se însănătoşeşte în mod miraculos. Dar Pasărea albastră le scapă din mâini şi îşi ia zborul.
Pasărea albastră este feerie, poem filosofic şi fabulă inițiatică. Eroii ei privesc lumea cu alți ochi la sfârşitul călătoriei, probele trecute le-au adus înțelepciune: au învățat să vadă sufletul lumii, au descoperit că adevărul se ascunde sub aparențe, iar fericirea nu se află la mare depărtare, ci foarte aproape, la îndemână. Tyltyl şi Mytyl s-au confruntat cu ideea morții, ştiu să-şi stăpânească temerile, au devenit conştienți de cruzimea Omului față de Natură (copacii şi animalele pădurii), pot deosebi înțelesurile Fericirii.
Feerie națională şi alegorie politică
Sânziana şi Pepelea apare astăzi ca mic miracol în dramaturgia lui Vasile Alecsandri, dar situarea ei generează contradicții. La prima vedere, ar aparține romantismului, întâi prin fondul mitologic bogat (cele două personaje eponime din cultura populară, zânele şi zmeii), prin multiple elemente preluate din tiparul basmului, prin universul fabulos cu împărați şi palate, călătorii peste mări şi țări. La o analiză atentă se vede parodia acțiunii din basmul popular, îngroşarea caricaturală a personajelor.
Feeria are un fir dramatic sucit şi răsucit din schema basmului. În împărăția lui Lăcustă-vodă seceta pustieşte tot. Ca să aducă ploaia, sătenii se hotărăsc să înece o babă, o aleg pe Baba Rada, pe care Pepelea tocmai o ajutase să-şi facă un toiag nou. Cea sacrificată se preschimbă în Zâna lacului, care-l va ocroti şi ajuta pe Pepelea. Aşa se petrece alegerea eroului.
Sânziana, fata lui Papură-vodă, vrea să se mărite, aşa că vin să o pețească domnii din vecinătate, Lăcustă şi Pârlea. Apare şi Pepelea, aducând în dar o pasăre albastră în colivie de aur şi o oglindă ce arată adevărul. Dar fata este răpită de un zmeu, tatăl şi pretendenții pornesc s-o caute şi s-o salveze, străbat pădurea stăpânită de sora zmeului, Zâna codrului, au parte de încurcături şi peripeții.
Se rătăcesc unii de alții, ajung apoi pe insula zmeului, dar tot Pepelea îi eliberează pe toți. Fugarii nu regăsesc uşor drumul spre împărăția lui Papură-vodă şi se rătăcesc în imperiul iernii, unde Sânziana ia locul împărătesei dispărute şi salvarea de îngheț se datorează lui Pepelea, ajutat în toate încercările sale de Zâna lacului. Au de înfruntat stihiile iernii şi geniile ei, dar reveniți la curtea lui Papură-vodă, au parte de o primire plină de bucurie.
Dar substanța feeriei este una critică şi satirică, în eroii feeriei – Păcală şi Tândală, în Lăcustă şi Pârlea, ori chiar în Papură-vodă se regăsesc figuri din galeria politicii liberale, de la Brătieni la C. A. Rosetti, posibile trimiteri la Carol I şi Alexandru Macedonski. Dar feeria se-ncadrează ca timp în a doua etapă a Junimii, în care direcția critică se impune şi teoria formelor fără fond o ilustrează capodoperele marilor autori: Scrisorile eminesciene, comediile semnate de I. L. Caragiale.
Geografia sacră
Cele două feerii impresionează prin principiile de organizarea a spațiului unde se desfăşoară acțiunea, în fiecare act se schimbă locul acțiunii, dar fiecare loc are conotații simbolice şi semnificații ce luminează substratul mitic. În Pasărea albastră există principiul simetriei şi al contrastului, pe când în Sânziana şi Pepelea funcționează principiul alternanței şi al gradației.
În Pasărea albastră, acțiunea din Tabloul I al actului inițial şi ultimele două tablouri, 11 şi 12, din actul ultim, Actul VI, se petrece în Coliba Tăietorului de Lemne. Acțiunea din actele II-IV seamănă cu o coborâre în infern, copiii străbat Țara Amintirii, unde îşi întâlnesc bunicii, trec prin Palatul Nopții, unde deschid Porți primejdioase, prin Pădure, adică în Natura cu pericolele reprezentate de copaci şi animale, iar apoi în Cimitir.
Şi simetric, în Actul V, călătoria duce în două spații paradisiace, întâi Grădina Fericirilor şi apoi Regatul Viitorului, ambele dezvăluie ascensiunea în paradis. Se poate observa şi principiul contrastului, aventurile trăite în Țara Amintirii, în Palatul Nopții, în Pădure şi în Cimitir le imprimă copiilor stări de nelinişte, apoi frică şi teroare, până la apogeul unei primejdii de moarte. Dar popasul în Grădina Fericirilor şi în Regatul Viitorului le aduce starea de beatitudine.
În Sânziana şi Pepelea, cele cinci acte relevă alte principii, alternanță şi gradație. Acțiunea din primul act se petrece în spațiul deschis al câmpiei, cu o pădure în fundal, cu o căsuță în stânga, între copaci uscați, cu un lac. În al doilea act, spațiul închis este format din sala tronului lui Papură-vodă, cu vase mari cu plante acvatice, aşezate în colțuri, centrul îl fixează un tron mare de aur în stânga şi un tron mai mic, cu arcade largi şi înalte, deschise pe terasă, deasupra grădinii.
Al treilea act are ca loc al acțiunii o pădure deasă, unde stăpânesc Zâna Codrului şi Statu Palmă Barbă Cot, amândoi recurg la înşelătorii pentru a provoca rău călătorilor sosiți. În al patrulea act, peripețiile au loc pe insula zmeului, unde se înalță un turn cu două caturi, iar al cincilea reprezintă Regatul Iernii, unde călătorii ajung după lungi rătăciri, care-i împiedică să găsească drumul spre casă.
Şi aici există sugestia spațiului infernal – câmpia pârjolită de soare, sugestia unui spațiu paradisiac, aluzia la un ținut al purității depline – Regatul Iernii, şi aici se vede natura pădurii, de spațiu intermediar, unde eroii trebuie să înfrunte primejdiile, fiindcă pădurea aparține sălbăticiei, iar în plan psihologic, forțelor obscure ale inconştientului. Spațiile prezente în ambele feerii dezvăluie prezența unui scenariu mitic al călătoriei, amintind de schema epopeilor, cu semnificațiile călătoriilor în lumea de dincolo.
Aventura unei perechi mitice
Eroii care se aventurează în lumea de dincolo sunt o pereche: iubit şi iubită la Alecsandri, frate şi soră la Maeterlinck. Ei reprezintă o singură ființă, unitatea o dă puterea iubirii sau puterea aceleiaşi naturi semnificată aici prin legătura de sânge. Scriitorul român a ales o pereche provenită din fabulosul popular autohton, autorul flamand a ales copii ale căror nume cu rezonanțe onomatopeice. Dar Tyltyl şi Mytyl au rădăcina comună Tyl.
O speculație interesantă (poate a fost deja făcută) porneşte de la rădăcina Tyl, corelată cu numele unui personaj central din tradiția flamandă, saltimbanc şi farsor: Till Eulenspiegel (cum apare în germană), Tijl Uilenspiegel în neerlandeză, cu diferite variante ortografice – Thyl, Thijl, în limba română fiind tradus Till Buhoglindă. Povestea a intrat în circuitul european al poveştilor pentru copii.
Cea mai veche versiune a poveştii a fost publicată în 1510/1511, şi traducerile au pus-o în circulație, iar treptat personajul s-a transformat într-un bufon ce stârneşte râs şi simpatie. Scriitorul Charles de Coster face din Till o figură a rezistenței flamande în fața ocupației spaniole din secolul al XVI-lea, în La Légende et les aventures héroïques, joyeuses et glorieuses d’Ulenspiegel et de Lamme Goedzak au pays des Flandres (1867). Richard Strauss i-a dedicat un poem simfonic: Till Eulenspiegels lustige Streiche (1894-1895).
În psihologia abisală, figura Triksterului, cum este numit un asemenea personaj care se joacă, se asociază unui arhetip, Copilul interior sau Copilul divin. Pornind de la ideile lui Carl Gustav Jung, analizele propuse de Paul Radin, Margaret Paul şi Antoine Pinterovici demonstrează prezența copilului interior în sufletul adultului. Literatura însă a anticipat o asemenea descoperire, căci Tyltyl şi Mytyl par a fi ipostazele sufletului de copil, uşor diferențiate ca natură masculină şi feminină.
Cât despre Sânziana şi Pepelea, ei provin din poveştile populare care conservă un bogat fond al mitologiei româneşti, explorat constant de Vasile Alecsandri de la prima la ultima etapă de creație. Dar în feerie, scriitorul s-a întrecut pe sine şi a adunat în aceeaşi piesă mai multe personaje emblematice, şi nu este întâmplătoare prezența celor trei Tricksteri: Pepelea, Păcală şi Tândală.
Sânziana este ipostaza personajului feminin principal în basmele mitologice româneşti, este perechea feminină a lui Făt-Frumos, numită Ileana Cosânzeana, Ileana Sânziana. Feeria păstrează episoadele basmului: răpită de un zmeu, ea este închisă într-un turn, dusă pe alt tărâm – insula unde trăieşte Zmeul zmeilor, salvarea o datorează eroului care trece prin multe încercări, se luptă cu zmeul şi o eliberează, fug apoi ca să se poată salva.
Pepelea se desprinde uşor din cortegiul Tricksterilor şi se apropie de Făt-Frumos, poate şi pentru că scriitorul a şarjat universul fabulos şi l-a răsturnat într-o lume pe dos. De altfel, interpretările propuse de Lazăr Şăineanu în Basmele românilor, preluate şi dezvoltate de Romulus Vulcănescu în Mitologie română, disting între Pepelea şi alți doi eroi mitici: Pepelea face totul pe dos „din simplitate şi nevinovăție”, Păcală face totul „din răutatate conştientă”.
Tot după Lazăr Şăineanu, Pepelea întruchipează pe idiotul angelic, iar Păcală pe diavolul pocăit. În feerie este evident că Păcală şi Tândală alcătuiesc o pereche mimând prostia şi ascunzând şiretenie şi interese urmărite abil. Natura benefică a lui Pepelea se vede şi din faptele sale (o ajută pe Baba Rada, vrea să o salveze de la înec) şi din răsplata şi ajutorul primit de la Zâna lacului.
Fluierul şi diamantul
Fiecare dintre eroi primeşte un obiect cu putere magică pentru isprăvile călătoriei în care porneşte: Tyltyl primeşte un diamant pe care-l roteşte şi vede sufletul lucrurilor – Pâinea, Zahărul, Lumina, ca şi al animalelor – Câinele şi Pisica. Diamantul îi deschide ochii spre invizibil, îl ajută nu doar să privească şi să înțeleagă, ci să şi comunice. El are astfel acces la misterele ce i se dezvăluie pe rând, în toate locurile prin care trece, de la Țara Amintirii şi până în Regatul Viitorului.
Nu întâmplător, Lumina îi revelează misterele, îl călăuzeşte şi îl ajută în periplul inițiatic, ea aduce salvarea din marile primejdii. Acelaşi rol îl are în feeria lui Vasile Alecsandri Baba Rada, care îi oferă lui Pepelea, ca răsplată, mai multe daruri. Întâi este fluierul vrăjit, de care nu se poate despărți, prin care îşi domină duşmanii şi îi înfrânge. El aminteşte în mod evident de Flautul fermecat al lui Mozart.
Fluierul este instrumentul muzical cu atribute magice, fiind legat de cultul strămoşilor, iar în feeria lui Vasile Alecsandri îi este dăruit lui Pepelea de Baba Rada, preschimbată după moarte în Zâna lacului. Aşadar, este un fluier miraculos primit în dar de la un donator din lumea de dincolo şi influențează comportamentul tuturor viețuitoarelor. Pandantul său, diamantul, indică la Maeterlinck prezența altei tradiții, căci simbolizează inteligența şi perfecțiunea, asimilat în alchimie cu piatra filozofală.
De altfel, faimoasa operă mozartiană are şi alte legături cu feeriile analizate: apar două perechi de îndrăgostiți, ale căror nume rimează, ca şi numele copiilor Tytyl şi Mytyl din Pasărea albastră: o pereche princiară, Tamino şi Pamina, alta naivă şi jucăuşă, Papageno şi Papagena, dar toți trec prin peripeții similare celor din Sânziana şi Pepelea. Personajele şi obiectele trimit la un cod simbolic esoteric, aventurile semnifică, dincolo de fabulos ori miraculos, cu totul altceva, un scenariu inițiatic ce ține de societățile secrete. Întâmplător sau nu, atât Mozart, cât şi Alecsandri şi Maeterlinck au aparținut masoneriei, iar creațiile lor încifrează altfel de mesaj, prea puțin accesibil. Călătoriile eroilor amintesc de călătoria simbolică din cursul ritualului de primire în lojă, într-o altă cheie, reprezintă pelerinajul sufletului în lumea de dincolo, prin care conştientizează adevărata condiție a omului şi legăturile sale cu universul.
Un mic detaliu ține de hazard ori declanşează alte ipoteze. Revenind la rădăcina Tyl şi la asocierea cu Till Eulenspiegel, trebuie observat că în limba germană el se compune din două cuvinte ce înseamnă bufniță şi oglindă. Simplă coincidență poate, dar Pepelea aduce în dar lui Papură-vodă o oglindă ce le arată adevăratul chip celor ce se privesc în ea, este aşadar un fel de revelator al adevărului, ascuns de aparențe şi iluzionare.
O pasăre sau un stol?
Dar apropierea celor două feerii o face mai ales pasărea albastră: simbol ambiguu al fericirii la Maurice Maeterlinck, simbol ambiguu şi mai greu de interpretat la Vasile Alecsandri. Tytyl şi Mytyl străbat lumile căutând-o fără s-o găsească, dar întorşi în coliba părintească văd că turtureaua dăruită fetiței bolnave este pasărea căutată, dar de îndată ce natura se dezvăluie privirii, ea zboară. Pasărea albastră are semnificații multiple, ea are funcție oraculară, căci răspunde la întrebări şi dezvăluie viitorul.
Este aceeaşi pasăre sau un stol de pasări desprinse din imaginarul colectiv, păstrat bine ascuns în poveşti şi legende?
Un studiu ce urmăreşte procesul genetic al feeriei flamande (Image de l’oiseau bleu conçu par Maeterlinck de Tomohide Uchida), înregistrează numeroase opere ce o preced, cu acelaşi titlu, de la povestea Mariei d’Aulnoy din culegerea Poveşti cu zâne din 1697 la pantomime, feerii şi narațiuni din ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea, semn de persistență a motivului.
În feeria lui Vasile Alecsandri pasărea albastră se află în colivie, aşadar este captivă, este numită pasăre măiastră. Ivan Evseev o descrie ca pasărea miraculoasă cea mai cunoscută din basmele românilor: pasăre multicoloră şi strălucitoare, deține rang suprem între toate păsările, care o slujesc. Ea posedă forțe magice inepuizabile: pasăre solară ce poate reda celor orbi vederea, cântecul ei poate învia chiar şi morții, are puteri oraculare (sintagma „l’Oiseau bleu” înseamnă, în traducere, pasărea măiastră. Iar semnificația din feeria lui Maeterlinck o arată ca pasărea fericirii, ceea ce deschide un lanț de corelații cu motivul poveştilor chinezeşti care se intitulează Pasărea fericirii, cu alte poveşti populare din alte zone culturale ce au alt titlu, Pasărea de aur).
Şi ieşind din literatură spre muzică şi arte plastice, periplul duce la două capodopere ale secolului XX: Pasărea de foc a lui Igor Stravinski şi Măiastra lui Constantin Brâncuşi.
Şi astfel explorarea mitologică îndreaptă spre alte două păsări, Phoenix şi Simorgh, ele pretind o investigație complexă. Întrebarea persistă: este o singură pasăre dispersată în multiple forme ori un stol de păsări survolând timpuri culturale şi spații mitice? Răspunsul cere cu totul alt pelerinaj.
Referințe bibliografice
1. Ivan Evseev, Dicționar de magie, demonologie şi mitologie românească, Editura Amarcord, Timişoara, 1997;
2. Viktor Kernbach, Dicționar de mitologie generală, Editura Albatros, Bucureşti, 1983;
3. Lazăr Şăineanu, Basmele românilor, Editura Minerva, Bucureşti, 1978;
4. Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1985;
5. Tomohide Uchida, Image de l’oiseau bleu conçu par Maeterlinck de
http://www.gcoe.lit.nagoya-u.ac.jp/result/pdf/4-1_%E5%86%85%E7%94%B0(F).pdf
6. A. Samuels, B. Shorter, F. Plaut, Dicționar critic al psihologiei analitice jungiene, traducere de Corin Braga, esf, Binghampton & Cluj.