Cronica literară
Gheorghe Grigurcu
SCRIITORII ÎN INFERN
Articol publicat în ediția Viața Românească 9-10 /2012
Una din publicațiile cele mai infame ale regimului comunist din țara noastră a fost cu certitudine ziarul Glasul Patriei, apărut între 1955 şi 1972, cînd i-a succedat, într-un duh similar, Tribuna României. Cercetarea pe care i-o închină Ana Selejan scoate la iveală o față încă prea puțin cunoscută a relațiilor oficialității totalitare cu intelectualitatea, deoarece periodicul (din perfidie? din laşitate?, mai probabil din amîndouă) nu era difuzat decît peste hotare. Țelurile urmărite de Glasul Patriei erau, în principal, următoarele: pe de o parte se avea în vedere atragerea (compromiterea, mai bine zis) a unor nume de vază ale culturii noastre interbelice, pe de alta dezinformarea românilor din diaspora, în vederea revenirii a unora din ei în țară, publicația în cauză fiind organul aşa-zisului Comitet român pentru repatriere. Cum se proceda? Colaboratorii se vedeau puşi în situația de-a reconsidera „noul chip” al României „socialiste”, ca un topos al „imenselor prefaceri” (în bine, evident), al pretinsei bucurii de-a munci, de-a crea, de-a trăi a tuturor categoriilor de cetățeni. Reportajele înflăcărate se țineau lanț. Un tablou idilic căuta să disimuleze tristele realități. Concomitent erau supuşi oprobriului românii „de rea credință”, „trădătorii” care şi-au îngăduit a nu fi de acord cu „măreața orînduire” impusă de o armată de ocupație. Nu se făcea economie cu termenii utilizați pentru stigmatizarea acestora. Defel întîmplător, Glasul Patriei nu beneficia de circulație internă. Prin coloanele sale propagandiştii partidului intenționau să monteze o realitate paralelă, fantomatică a unei patrii prospere şi ospitaliere, al cărei neadevăr strident locuitorii țării l-ar fi sesizat îndată. Pentru a-i manipula pe emigranți, periodicul a pus la contribuție trei categorii de condeieri. Mai întîi colaboratorii de bună voie, care au consimțit să scrie după indicațiile partidului de la început ori cel mult după un răstimp de rezervă, în care maximul dezagrement de care au avut parte a fost retragerea „dreptului de semnătură”, ergo interdicția de a publica. În al doilea rînd, foştii deținuți politici, a căror prestație poate părea uluitoare, deşi exprimă un substrat dramatic la extrem, de care se cuvine a ține seama cu precădere. Iar în ultimul rînd, un grup de retori consacrați ai propagandei de partid, care-şi extindeau prezența şi pe versantul presei destinată străinătății, asupra cărora nu ne mai oprim (Mihai Beniuc, Eugen Jebeleanu, M. R. Paraschivescu, Victor Tulbure, Nicolae Tăutu , Al. Andrițoiu etc.).
Cu inepuizabilă amărăciune dar şi cu stupefacție ne oprim în schimb la personalitățile de vază din prima serie, în legătură cu care termenul, de franceză filiație, „colaboraționist” pare să aibă acoperirea cea mai adecvată, căci atitudinea lor nu e urmarea, cum spuneam, cu excepția rigorilor inevitabile ale cenzurii, a unor suferințe majore, ci mult mai curînd a unor interese irepresibile de carieră. G. Călinescu, anexat relativ de timpuriu ziarului în discuție, afirma, în 1958, aşadar tocmai în momentul unui nou val de represiuni, că periodicul ar fi dat „prin vocea adevărului, cel mai usturător răspuns la calomniile înveninate ale duşmanilor țării noastre şi poporului român”. Şi o propoziție atît de trandafirie încît atinge în zelul său o posibilă conotație ironică: „Interesul pentru artă e aşa de mare la noi ca şi în Uniunea Sovietică”. Arghezi cel pururi adaptabil face act de prezență cu declarații care pecetluiesc scandalul etapei sale publicistice procomuniste: „Iau din ultima vorbire a Tovarăşului Gheorghe Gheorghiu-Dej următoarele cuvinte: că «în Republica Populară Română socialismul a învins definitiv, la oraşe şi sate»”. Şi iarăşi o posibilă „şopîrlă” în plin encomiu: „Astăzi, nici plugarii, nici scriitorii nu mai ştiu ce-i suferința şi ce-i deznădejdea (…). Ca şi plugarii, ne simțim colectivizați şi noi …” (sic!). Mai departe avem a face cu intelectualii care au suferit o detenție atroce, deci vulnerabili la culme, pe care autoritățile totalitare îi manevrează atît pentru a-i înjosi suplimentar, cît şi în relație cu emigrația, poate mai puțin pentru a-i captiva verigile slabe, cît pentru a o lovi dureros. Pentru a clătina încrederea exponenților săi în convingerile lor bizuite pe o sumă de valori şi pe onoarea unei consecvențe. Tactica folosită de opresori față de ex-deținuți e duală, cea a biciului şi zăhărelului. Li se dă de înțeles că le vor fi republicate operele mai vechi, că vor intra astfel în circuitul literaturii „normale” (admise de regim), fără ca această promisiune să fie vreodată dusă la împlinire. Fumigena ei a funcționat pînă la stingerea lor din viață, cărțile unora dintre ei începînd să apară abia după 1990. E vorba de Nichifor Crainic, Radu Gyr, Ion Vinea, Romulus Dianu, Constantin Noica, Dumitru Stăniloaie, Henriette Yvonne Stahl, Al. O. Teodoreanu-Păstorel, Vladimir Streinu, Romulus Dianu, Constantin C. Giurescu, P. P. Panaitescu, Athanase Joja, Mircea Grigorescu, Neagu Rădulescu, Gheorghe Tătărescu etc. O listă a ruşinii? Da şi nu! Nedic Lemnaru, redactor de cursă lungă al Glasului Patriei, arată, pe bună dreptate, că publicația „era redactată aproape în exclusivitate de foşti deținuți sau de intelectuali care aveau interdicția de a semna în presa literară curentă. Redacția arăta ca o curte de anchetă, după eliberarea condiționată a deținuților. Aceştia lepădaseră – la ordin – hainele vărgate şi trecuseră la ținuta civilă, la costumele din garderoba antebelică de care mai dispuneau. Ei încercau să-şi revină, să se destindă după regimul de carceră, să respire, să fumeze, să recapete uzul condeiului”. Să fi scris toți aceştia benevol pe placul forurilor ideologice, să-şi fi schimbat crezurile de-o viață printr-o mişcare de 180 de grade? Să-şi fi renegat de-a adevăratelea trecutul spre a adera la falsitatea grosieră a sloganurilor unei cîrmuiri abuzive şi a-şi injuria fără măsură congenerii aflați peste graniță? Cu neputință. E vorba aici de un fenomen analog „reeducării” monstruoase de la Piteşti, aplicată fiind aceasta în continuare pe lotul intelighenției. Aşa cum nefericiții de la Piteşti erau torturați nu numai pentru a-şi însuşi vinovății imaginare dar şi pentru a-şi tortura la rîndul lor camarazii de detenție, intelectualii care au făcut Gulagul autohton s-au văzut asmuțiți aspura comilitonilor lor. Teroarea era cuvîntul de ordine al tratamentului ce li s-a aplicat. O teroare teribilă, aşa cum rezultă din numeroasele texte memorialistice ale foştilor deținuți politici, care nu lasă niciun dubiu asupra efectelor sale dezumanizante. Ruşinea, una imensă, indelebilă, nu e atît a celor care au cedat torturii inimaginabile, ci a regimului care a instrumentat-o. Ruşine, putem adăuga, şi acelor cercetători actuali care se străduiesc a discerne „părțile drăguțe” ale comunismului, ori chiar a-l spăla integral… Cu justețe s-a observat că „fenomenul Piteşti”, de care s-a ocupat, avem impresia că în premieră, Virgil Ierunca, într-o carte apărută în Franța, cu o prefață a lui François Furet, a reprezentat un fenomen fără precedent în Europa secolului XX. O revenire la practicile medievale, după ce veacul luminilor părea a impune o „îmblînzire” a torturii, apelînd mai mult la procedee de ordin psihologic, la o „tehnologie a sufletului”. În Gulag, ca şi în Holocaust, tortura, incluzînd excesele ei de ordin patologic, revine în forță. După cum precizează Michel Foucault, cercetător atent al evoluției închisorilor de-a lungul istoriei, după „sobrietatea punitivă” se petrece un reviriment al „sumbrei sărbători punitive”. Cum am putea socoti altfel prestația intelectualilor noştri, adesea de prim ordin, prestație de-o factice înflăcărare aşa-zicînd comunistă şi de o oribilă vituperare a confraților lor anticomunişti din exil, decît ca o variantă a fenomenului Piteşti? Iată o consemnare a poetului Ştefan Baciu, referitoare la Nichifor Crainic, care tranşează definitiv chestiunea: „nu garantez autenticitatea lor (a «poveştilor» care circulau – n.n. ), însă am încercat să le verific de mai multe ori, încît mi se pare că pot spune că ar corespunde adevărului (…); (N. Crainic) a fost bătut şi umilit, ținut la un regim de înfometare, încît trebuia să cerşească un boț de mămăligă rîncedă, făcînd pe cîinele şi tîrîndu-se în patru labe în fața paznicilor care-şi băteau joc de credința lui în Dumnezeu, prin înjurături cu Sfinți şi Dumnezei”. Pentru a sugera pe deplin grozăvia acelor împrejurări am mai adăuga doar o singură mărturie, de astă dată nemijlocită, din cartea lui Florin Constantin Pavlovici, Tortura pe înțelesul tuturor: „Arestat pe cînd era elev de liceu la Tulcea şi condamnat într-unul din numeroasele loturi legate de rezistența anticomunistă din pădurile Babadagului, (Timoftei) Mândru trăise în penitenciarul de la Piteşti sau de la Gherla lucruri de netrăit. Pentru că nicio tortură nu-l putuse face să participe la torturarea altora, adică să se reeduce, fusese silit să mănînce douăzeci şi şase de gamele cu fecale. – Eram fericit în ziua în care mă lăsau să-mi mănînc propriile mele fecale, mi-a spus el, îngrozit de ceea ce îndrăznea să-mi spună”. Comunismul în acțiune!
Să trecem acum în revistă cîteva aspecte ale acestei bolgii pe care o ilustra colaborarea cu regimul a foştilor deținuți de conştiință. Păstorel, efervescentul om de spirit care a fost închis pentru epigramele sale antiregim, de-o enormă circulație orală în epocă, a ajuns să alcătuiască împreună cu graficianul Neagu Rădulescu deplorabile rubrici îndreptate împotriva exilului, cu titluri precum Țintar, Insectar, În vîrful peniței. La un moment dat, acest „vîrf” încearcă a-l nimeri pe Mircea Eliade, care „publică în revista Destin de la Madrid «reportajul» La țigănci: Rîd studenții prin unghere/ Şi rîzînd iau loc în bănci:/ Musca, ştim, trage la miere,/ Profesorul La Țigănci!”. Sau pe un alt autor cu vederi de extremă dreaptă, Vasile Posteucă, care „s-a plîns într-un articol că «buboiul coace de prea multă vreme»: Ghinion şi pace!/ Căci, cum zici mata,/ Buboiul îți coace,/ Însă mintea ba”. Constantin Noica nu şovăie a publica la rîndu-i o palinodie care sună astfel: „Am scris cele de mai sus pentru ca să îndemn şi pe alții să-şi recunoască greşelile şi să se alăture prin muncă, intereselor României noi. (…) A trebuit să ne creăm justificări pentru ostilitatea sau în cel mai bun caz rezerva față de regimul de democrație populară instaurat în țara noastră (…) nu cumva a fost o greşeală față de țara noastră însăşi?”. Dar semnăturile de bază ale ziarului au devenit cele ale lui Nichifor Crainic, Radu Gyr, Ion Vinea, anume racolați, s-ar părea, din zona ilustră, de orientare de dreapta, a publicisticii noastre anterioare. Evident, pentru a proba puterea discreționară a cîrmuirii care dislocă convingerile, mutilează fără păs conştiințele. După ce a fost declarat „duşman al poporului” şi osîndit la închisoare pe viață, pedeapsă din care a ispăşit 15 ani, Nichifor Crainic ajunge şi el să-şi plece fruntea în fața judecății torționarilor: „Fac parte dintr-o categorie de oameni care au greşit în forme variate față de poporul nostru. Am primit o educație burgheză, plină de prejudecăți, împotriva înnoirilor revoluționare (…). Am greşit de bună credință, convins cum eram că soarta celor oprimați s-ar fi putut îmbunătăți pe cale evolutivă. Am greşit pentru că n-am crezut în revoluție (…). Am primit cu seninătate pedeapsa pe care ştiam că o merit”. Fără a uita să mimeze bucuria reîntîlnirii cu patria urgisită: ” Am redeschis ochii în lumina libertății asupra unei țări cu desăvîrşire nouă, în totală opoziție cu imaginea României vechi, pe care o purtam în minte”. Şi să se „angajeze” patetic: „Zece vieți aş vrea să am, să le îngrop pe toate în zidurile eterne ale Republicii Populare Române”. Însă cele mai triste rînduri ale autorului Punctelor cardinale în haos sînt cele apărute în cadrul rubricii Trădători şi renegați, a cărei substanță neagră a alimentat şi alte texte. Cei ce s-au disociat de sistemul comunist suportă avalanşa fără oprire a unei terminologii de afurisenie: „Lepădături”, „stafii”, „fugari”, „huligani”, „clevetitori”, „calomniatori”, „şleahtă”, „urdori”, „transfugi”, „secături”, „dezertor”, „detractor”, „epave”, „rămăşițe burgheze”, „paraziți”, „spectre”, „asasini” ş.a.m.d. Patriotismul exilului e întors cu capul în jos: „am luat cunoştință de activitatea mîrşavă a unor specimene care, desprinzîndu-se din matcă, s-au înregimentat în tabăra duşmanilor, devenind cu ştiință şi voință trădători şi renegați”. Cioran apare potopit de asemenea zoaie pamfletare: „E necesar să subliniem că pentru psihologia epavelor politice, de care ne ocupăm, nimic nu era mai potrivit decît această filosofie a disperării existențialiste în care Emil Cioran înfofoleşte infamia apostaziei şi a renegării. (…) Emil Cioran, «filosoful» de azi al demenței apostatice, a fost un parazit ca oricare altul. (…) Lumea se adună în jurul său ca în jurul unui monstru expus într-o menajerie (…). Pentru «filosoful» disperării existențialiste, care vrea să fie Emil Cioran, o singură soluție logică s-ar impune şi anume: sinuciderea!”. Nu e uitat nici Mircea Eliade: „Mircea Eliade e un sexolog maniac. (…) Mircea Eliade cu o erudiție mai mult decît anormală cultivă toate aberațiile erotomaniei. (…) Pornografia lui constituie patronajul «spiritual» al legionarilor renegați”. Radu Gyr îşi aduce şi el obolul la certificarea unei „epoci luminoase”: „Da, la 23 August 1944 s-a ivit aurora libertății româneşti (…). Şi-n bucuria însorită a acestei biruințe româneşti – biruința Capitalei noi şi-a omului nou – mă văd crescînd eu însumi, înalt, înnoit şi solar”. Şi nu omite a-şi renega aderența legionară, simulînd că ar fi hipnotizat de „fericirea” adusă de totalitarismul roşu: „Mitul legionarului s-a spulberat (…) Poporul român a trecut din sclavie şi exploatare la libertate şi bună stare”. Dovada irecuzabilă a mistificării se iveşte nu doar prin ceea ce a scris Radu Gyr în partidă ascunsă ori, mai înainte, în Gulag, (ca şi, de altminteri, Nichifor Crainic), ci şi în mărturiile din volumul său memorialistic, apărut postum, în 2001, Calendarul meu, în care se dezice de dezicerea sa forțată, în cuvinte care se extind asupra întregii înscenări cumplite, de tip Piteşti: „Caracteristic regimurilor politice autoritare, literatura militantă este o literatură care se obligă, se angajează să servească doctrinei sociale circumscrise duratei concrete şi zonei geografice. Adeseori scriitorul practică o asemenea «artă» în ciuda adevăratului său temperament. El simte, gîndeşte şi elaborează după norme severe, sub un riguros dicteu politic. Autorul trebuie să pară optimist şi exploziv de entuziasm, teme ca: tristețea, deznădejdea, moartea fiind socotite depresive, cu o influență negativă asupra cititorului şi, ca atare, damnate, prohibite. Se produce astfel o literatură «oficială», o literatură de «Stat», întemeiată pe dogme”.
Un capitol special ni-l oferă Ion Vinea, împreună cu fosta sa soție, Henriette Yvonne Stahl. Dedicat şi el ditirambilor socialişti, asociați cu satiriconul interbelicului, autorul Orei fîntînilor a avut o partitură consistentă în „demascarea” lui Petru Dumitriu, fugar, la un moment dat, în lumea capitalistă. Familiar al lui Vinea o bună bucată de timp, prozatorul răsfățat de statul comunist pe care nu s-a dat în lături a-l răsfăța exorbitant devine un caz în caz, un marsupiu în cazul acestuia. Iritarea autorităților bucureştene față de dezerțiunea lui Petru Dumitriu atinge culmea după ce prozatorul a publicat la Paris două cărți şi anume Rendez-vous au Jugement Dernier (1961) şi Incognito (1962). Le vine în ajutor Vinea, îndreptînd asupra lui Dumitriu un jet de epitete ale ignonimiei: „Erotoman”, ins cu „metehne atavice“, „mincinos”, prozator cu scris „vulgar, dezlînat şi mai ales cleios”, „disprețuind ghilimelele”, „apostol al vagului şi nimicniciei”, „jalnic pornograf”, posedînd o „scelerateță reptiliană”, avînd un trecut de „meschinării, escamotaje, înşelăciuni şi turpitudini” ş.a. Şi încă: „Panorama obscenă a viciilor, filmul abject al perversiunilor sexuale, al năravurilor solitare, al spurcăciunilor «oedipiene» se desfăşoară fără omisiuni mai cu seamă în romanul Incognito, o adevărată spovedanie psihanalitică a slăbiciunilor secrete, a metehnelor atavice ale autorului”. Nu lipseşte nici acuza unei pastişe: „De prisos să mai spun că întîmplarea de mai sus, pe plaja de nisip, e pur şi simplu «şparlită» din Maurice Druon”. Henriette Yvonne Stahl preia observația, adăugînd alte nume acuzînd „pastişarea grosolană”: Joseph Conrad, Hemingway, Malraux, Ramon Sendler, cu precizarea că Petru Dumitriu, dispunînd de „un talent redus, fără imaginație, ticluia cu uşurință numai atunci cînd avea materiale de la alții, fiind în sine lipsit de forță epică şi incapabil de invenție literară”. Şi pe deasupra susținînd că acesta s-a inspirat chiar din creațiile sale, Între zi şi noapte, Voica şi altele. E dificil acum, în lipsa unei analize atente, de stabilit cota de adevăr a unor asemenea aserțiuni, cu toate că, aşa cum ne atrage atenția Ana Selejan, „acestea toate îndeamnă la mai multă prudență în reevaluarea scriitorului Petru Dumitriu”. Foarte semnificative ni se înfățişează în schimb dezvăluirile cu privire la comportamentul de arivist „socialist”, de altminteri de sonoră reputație în acel timp, al prozatorului, la moravurile sale în aparentă contradicție cu „sobrietatea” comunistă. Henriette Yvonne Stahl, care i-a fost soție şi lui, în pofida faptului că era cu 24 de ani mai în vîrstă, declară suficient de credibil: „Era avid să facă bani şi carieră publicistică. Dovedind o prefăcătorie infamă şi multă necinste, el a ştiut să profite de primii ani de după 23 August 1944 – tulburi şi de tranziție – şi din atmosfera hitleristă a trecut cameleonic în noua atmosferă socialistă, prefăcîndu-se cu abilitate în aderent al regimului din țară”. Caracterizîndu-l drept „un individ orgolios peste măsură”, ducînd „o viață de lux şi extravaganță revoltătoare, care necesita bani, foarte mulți bani”, scriitoarea exemplifică: „Astfel, pe cînd era încă director de editură, a încheiat un contract cu forurile cinematografice pentru suma de 60.000 lei, mințind că va furniza şapte scenarii după capitole din volumele Cronica de familie. A încasat banii fără să dea măcar un singur scenariu”. Pentru alte 11 contracte pe care nu le-a onorat, „a încasat drept aconturi enorma sumă de 330.000 de lei cu care figurează şi astăzi ca datornic!” Pe deasupra, Ion Vinea relatează împrejurarea că Petru Dumitriu şi-a făurit prima treaptă a traiului multînlesnit colaborînd la Fapta, gazeta „revolver”, rău famată, a lui Mircea Damian, după care a continuat să-şi manifeste lipsa de scrupule: „Mergea prin casele oamenilor cumpărînd suveniruri «de familie» şi obiecte de artă, dar neplătind decît la mari intervale şi numai silit prin rugăminți sau amenințări disperate. Se împrumuta cu bani şi îi restituia la calende”. Episoade de alură balzaciană ar fi determinat în bună parte exilul scriitorului mereu dornic de huzur: „Frica de el însuşi. Frica de creditorii şi furnizorii neachitați. Frica de angajamentele literare nerealizate, de contractele ce vor rămîne fără îndeplinire”. Nu putem acum a lua chiar toate informațiile oferite pe această direcție oficial inflamată drept strict autentice, însă ele par foarte, foarte verosimile. Ne amintim bine de faima de dandy realist-socialist, cu un caracter carent în energicul său elan de ascensiune, pe care o avea, în anii ’50, autorul Drumului fără pulbere. Îl întîlneam în 1954, cînd oamenii purtau şepci şi haine „pe puncte”, la Casa Scriitorilor ca şi la Athenée Palace, privind lumea de sus, purtînd smoking şi papion ca un semnal al unui timp pentru noi iluzoriu, pentru el pesemne că real. Ca şi de asemănările frapante pe care le prezenta cu acesta un emul al său, cu o eleganță vestimentară aşijderea emblematică, căutător de mobile vechi şi lucruri scumpe în casele celor ajunşi la ananghie, A. E. Baconski, supranumit un Petru Dumitriu clujean. Înainte ca unul să ajungă postulant la favorurile Occidentului şi altul un dezamăgit tot mai nervos al regimului comunist pe care-l servise pentru a ajunge la o anume treaptă socială, cei doi alcătuiau în lumea literară un cuplu pregnant…
Victime luate drept trădători, trădători luați drept victime, iată două circumstanțe care ne fac să parcurgem scrierea Anei Selejan cu interesul cuvenit unui roman senzațional, dedicat celei, cu siguranță, mai triste perioade pe care a străbătut-o vreodată literatura română.
Ana Selejan: Glasul Patriei – Un cimitir al elefanților în comunism,
Editura Vremea, 2012, 168 p.
Cu inepuizabilă amărăciune dar şi cu stupefacție ne oprim în schimb la personalitățile de vază din prima serie, în legătură cu care termenul, de franceză filiație, „colaboraționist” pare să aibă acoperirea cea mai adecvată, căci atitudinea lor nu e urmarea, cum spuneam, cu excepția rigorilor inevitabile ale cenzurii, a unor suferințe majore, ci mult mai curînd a unor interese irepresibile de carieră. G. Călinescu, anexat relativ de timpuriu ziarului în discuție, afirma, în 1958, aşadar tocmai în momentul unui nou val de represiuni, că periodicul ar fi dat „prin vocea adevărului, cel mai usturător răspuns la calomniile înveninate ale duşmanilor țării noastre şi poporului român”. Şi o propoziție atît de trandafirie încît atinge în zelul său o posibilă conotație ironică: „Interesul pentru artă e aşa de mare la noi ca şi în Uniunea Sovietică”. Arghezi cel pururi adaptabil face act de prezență cu declarații care pecetluiesc scandalul etapei sale publicistice procomuniste: „Iau din ultima vorbire a Tovarăşului Gheorghe Gheorghiu-Dej următoarele cuvinte: că «în Republica Populară Română socialismul a învins definitiv, la oraşe şi sate»”. Şi iarăşi o posibilă „şopîrlă” în plin encomiu: „Astăzi, nici plugarii, nici scriitorii nu mai ştiu ce-i suferința şi ce-i deznădejdea (…). Ca şi plugarii, ne simțim colectivizați şi noi …” (sic!). Mai departe avem a face cu intelectualii care au suferit o detenție atroce, deci vulnerabili la culme, pe care autoritățile totalitare îi manevrează atît pentru a-i înjosi suplimentar, cît şi în relație cu emigrația, poate mai puțin pentru a-i captiva verigile slabe, cît pentru a o lovi dureros. Pentru a clătina încrederea exponenților săi în convingerile lor bizuite pe o sumă de valori şi pe onoarea unei consecvențe. Tactica folosită de opresori față de ex-deținuți e duală, cea a biciului şi zăhărelului. Li se dă de înțeles că le vor fi republicate operele mai vechi, că vor intra astfel în circuitul literaturii „normale” (admise de regim), fără ca această promisiune să fie vreodată dusă la împlinire. Fumigena ei a funcționat pînă la stingerea lor din viață, cărțile unora dintre ei începînd să apară abia după 1990. E vorba de Nichifor Crainic, Radu Gyr, Ion Vinea, Romulus Dianu, Constantin Noica, Dumitru Stăniloaie, Henriette Yvonne Stahl, Al. O. Teodoreanu-Păstorel, Vladimir Streinu, Romulus Dianu, Constantin C. Giurescu, P. P. Panaitescu, Athanase Joja, Mircea Grigorescu, Neagu Rădulescu, Gheorghe Tătărescu etc. O listă a ruşinii? Da şi nu! Nedic Lemnaru, redactor de cursă lungă al Glasului Patriei, arată, pe bună dreptate, că publicația „era redactată aproape în exclusivitate de foşti deținuți sau de intelectuali care aveau interdicția de a semna în presa literară curentă. Redacția arăta ca o curte de anchetă, după eliberarea condiționată a deținuților. Aceştia lepădaseră – la ordin – hainele vărgate şi trecuseră la ținuta civilă, la costumele din garderoba antebelică de care mai dispuneau. Ei încercau să-şi revină, să se destindă după regimul de carceră, să respire, să fumeze, să recapete uzul condeiului”. Să fi scris toți aceştia benevol pe placul forurilor ideologice, să-şi fi schimbat crezurile de-o viață printr-o mişcare de 180 de grade? Să-şi fi renegat de-a adevăratelea trecutul spre a adera la falsitatea grosieră a sloganurilor unei cîrmuiri abuzive şi a-şi injuria fără măsură congenerii aflați peste graniță? Cu neputință. E vorba aici de un fenomen analog „reeducării” monstruoase de la Piteşti, aplicată fiind aceasta în continuare pe lotul intelighenției. Aşa cum nefericiții de la Piteşti erau torturați nu numai pentru a-şi însuşi vinovății imaginare dar şi pentru a-şi tortura la rîndul lor camarazii de detenție, intelectualii care au făcut Gulagul autohton s-au văzut asmuțiți aspura comilitonilor lor. Teroarea era cuvîntul de ordine al tratamentului ce li s-a aplicat. O teroare teribilă, aşa cum rezultă din numeroasele texte memorialistice ale foştilor deținuți politici, care nu lasă niciun dubiu asupra efectelor sale dezumanizante. Ruşinea, una imensă, indelebilă, nu e atît a celor care au cedat torturii inimaginabile, ci a regimului care a instrumentat-o. Ruşine, putem adăuga, şi acelor cercetători actuali care se străduiesc a discerne „părțile drăguțe” ale comunismului, ori chiar a-l spăla integral… Cu justețe s-a observat că „fenomenul Piteşti”, de care s-a ocupat, avem impresia că în premieră, Virgil Ierunca, într-o carte apărută în Franța, cu o prefață a lui François Furet, a reprezentat un fenomen fără precedent în Europa secolului XX. O revenire la practicile medievale, după ce veacul luminilor părea a impune o „îmblînzire” a torturii, apelînd mai mult la procedee de ordin psihologic, la o „tehnologie a sufletului”. În Gulag, ca şi în Holocaust, tortura, incluzînd excesele ei de ordin patologic, revine în forță. După cum precizează Michel Foucault, cercetător atent al evoluției închisorilor de-a lungul istoriei, după „sobrietatea punitivă” se petrece un reviriment al „sumbrei sărbători punitive”. Cum am putea socoti altfel prestația intelectualilor noştri, adesea de prim ordin, prestație de-o factice înflăcărare aşa-zicînd comunistă şi de o oribilă vituperare a confraților lor anticomunişti din exil, decît ca o variantă a fenomenului Piteşti? Iată o consemnare a poetului Ştefan Baciu, referitoare la Nichifor Crainic, care tranşează definitiv chestiunea: „nu garantez autenticitatea lor (a «poveştilor» care circulau – n.n. ), însă am încercat să le verific de mai multe ori, încît mi se pare că pot spune că ar corespunde adevărului (…); (N. Crainic) a fost bătut şi umilit, ținut la un regim de înfometare, încît trebuia să cerşească un boț de mămăligă rîncedă, făcînd pe cîinele şi tîrîndu-se în patru labe în fața paznicilor care-şi băteau joc de credința lui în Dumnezeu, prin înjurături cu Sfinți şi Dumnezei”. Pentru a sugera pe deplin grozăvia acelor împrejurări am mai adăuga doar o singură mărturie, de astă dată nemijlocită, din cartea lui Florin Constantin Pavlovici, Tortura pe înțelesul tuturor: „Arestat pe cînd era elev de liceu la Tulcea şi condamnat într-unul din numeroasele loturi legate de rezistența anticomunistă din pădurile Babadagului, (Timoftei) Mândru trăise în penitenciarul de la Piteşti sau de la Gherla lucruri de netrăit. Pentru că nicio tortură nu-l putuse face să participe la torturarea altora, adică să se reeduce, fusese silit să mănînce douăzeci şi şase de gamele cu fecale. – Eram fericit în ziua în care mă lăsau să-mi mănînc propriile mele fecale, mi-a spus el, îngrozit de ceea ce îndrăznea să-mi spună”. Comunismul în acțiune!
Să trecem acum în revistă cîteva aspecte ale acestei bolgii pe care o ilustra colaborarea cu regimul a foştilor deținuți de conştiință. Păstorel, efervescentul om de spirit care a fost închis pentru epigramele sale antiregim, de-o enormă circulație orală în epocă, a ajuns să alcătuiască împreună cu graficianul Neagu Rădulescu deplorabile rubrici îndreptate împotriva exilului, cu titluri precum Țintar, Insectar, În vîrful peniței. La un moment dat, acest „vîrf” încearcă a-l nimeri pe Mircea Eliade, care „publică în revista Destin de la Madrid «reportajul» La țigănci: Rîd studenții prin unghere/ Şi rîzînd iau loc în bănci:/ Musca, ştim, trage la miere,/ Profesorul La Țigănci!”. Sau pe un alt autor cu vederi de extremă dreaptă, Vasile Posteucă, care „s-a plîns într-un articol că «buboiul coace de prea multă vreme»: Ghinion şi pace!/ Căci, cum zici mata,/ Buboiul îți coace,/ Însă mintea ba”. Constantin Noica nu şovăie a publica la rîndu-i o palinodie care sună astfel: „Am scris cele de mai sus pentru ca să îndemn şi pe alții să-şi recunoască greşelile şi să se alăture prin muncă, intereselor României noi. (…) A trebuit să ne creăm justificări pentru ostilitatea sau în cel mai bun caz rezerva față de regimul de democrație populară instaurat în țara noastră (…) nu cumva a fost o greşeală față de țara noastră însăşi?”. Dar semnăturile de bază ale ziarului au devenit cele ale lui Nichifor Crainic, Radu Gyr, Ion Vinea, anume racolați, s-ar părea, din zona ilustră, de orientare de dreapta, a publicisticii noastre anterioare. Evident, pentru a proba puterea discreționară a cîrmuirii care dislocă convingerile, mutilează fără păs conştiințele. După ce a fost declarat „duşman al poporului” şi osîndit la închisoare pe viață, pedeapsă din care a ispăşit 15 ani, Nichifor Crainic ajunge şi el să-şi plece fruntea în fața judecății torționarilor: „Fac parte dintr-o categorie de oameni care au greşit în forme variate față de poporul nostru. Am primit o educație burgheză, plină de prejudecăți, împotriva înnoirilor revoluționare (…). Am greşit de bună credință, convins cum eram că soarta celor oprimați s-ar fi putut îmbunătăți pe cale evolutivă. Am greşit pentru că n-am crezut în revoluție (…). Am primit cu seninătate pedeapsa pe care ştiam că o merit”. Fără a uita să mimeze bucuria reîntîlnirii cu patria urgisită: ” Am redeschis ochii în lumina libertății asupra unei țări cu desăvîrşire nouă, în totală opoziție cu imaginea României vechi, pe care o purtam în minte”. Şi să se „angajeze” patetic: „Zece vieți aş vrea să am, să le îngrop pe toate în zidurile eterne ale Republicii Populare Române”. Însă cele mai triste rînduri ale autorului Punctelor cardinale în haos sînt cele apărute în cadrul rubricii Trădători şi renegați, a cărei substanță neagră a alimentat şi alte texte. Cei ce s-au disociat de sistemul comunist suportă avalanşa fără oprire a unei terminologii de afurisenie: „Lepădături”, „stafii”, „fugari”, „huligani”, „clevetitori”, „calomniatori”, „şleahtă”, „urdori”, „transfugi”, „secături”, „dezertor”, „detractor”, „epave”, „rămăşițe burgheze”, „paraziți”, „spectre”, „asasini” ş.a.m.d. Patriotismul exilului e întors cu capul în jos: „am luat cunoştință de activitatea mîrşavă a unor specimene care, desprinzîndu-se din matcă, s-au înregimentat în tabăra duşmanilor, devenind cu ştiință şi voință trădători şi renegați”. Cioran apare potopit de asemenea zoaie pamfletare: „E necesar să subliniem că pentru psihologia epavelor politice, de care ne ocupăm, nimic nu era mai potrivit decît această filosofie a disperării existențialiste în care Emil Cioran înfofoleşte infamia apostaziei şi a renegării. (…) Emil Cioran, «filosoful» de azi al demenței apostatice, a fost un parazit ca oricare altul. (…) Lumea se adună în jurul său ca în jurul unui monstru expus într-o menajerie (…). Pentru «filosoful» disperării existențialiste, care vrea să fie Emil Cioran, o singură soluție logică s-ar impune şi anume: sinuciderea!”. Nu e uitat nici Mircea Eliade: „Mircea Eliade e un sexolog maniac. (…) Mircea Eliade cu o erudiție mai mult decît anormală cultivă toate aberațiile erotomaniei. (…) Pornografia lui constituie patronajul «spiritual» al legionarilor renegați”. Radu Gyr îşi aduce şi el obolul la certificarea unei „epoci luminoase”: „Da, la 23 August 1944 s-a ivit aurora libertății româneşti (…). Şi-n bucuria însorită a acestei biruințe româneşti – biruința Capitalei noi şi-a omului nou – mă văd crescînd eu însumi, înalt, înnoit şi solar”. Şi nu omite a-şi renega aderența legionară, simulînd că ar fi hipnotizat de „fericirea” adusă de totalitarismul roşu: „Mitul legionarului s-a spulberat (…) Poporul român a trecut din sclavie şi exploatare la libertate şi bună stare”. Dovada irecuzabilă a mistificării se iveşte nu doar prin ceea ce a scris Radu Gyr în partidă ascunsă ori, mai înainte, în Gulag, (ca şi, de altminteri, Nichifor Crainic), ci şi în mărturiile din volumul său memorialistic, apărut postum, în 2001, Calendarul meu, în care se dezice de dezicerea sa forțată, în cuvinte care se extind asupra întregii înscenări cumplite, de tip Piteşti: „Caracteristic regimurilor politice autoritare, literatura militantă este o literatură care se obligă, se angajează să servească doctrinei sociale circumscrise duratei concrete şi zonei geografice. Adeseori scriitorul practică o asemenea «artă» în ciuda adevăratului său temperament. El simte, gîndeşte şi elaborează după norme severe, sub un riguros dicteu politic. Autorul trebuie să pară optimist şi exploziv de entuziasm, teme ca: tristețea, deznădejdea, moartea fiind socotite depresive, cu o influență negativă asupra cititorului şi, ca atare, damnate, prohibite. Se produce astfel o literatură «oficială», o literatură de «Stat», întemeiată pe dogme”.
Un capitol special ni-l oferă Ion Vinea, împreună cu fosta sa soție, Henriette Yvonne Stahl. Dedicat şi el ditirambilor socialişti, asociați cu satiriconul interbelicului, autorul Orei fîntînilor a avut o partitură consistentă în „demascarea” lui Petru Dumitriu, fugar, la un moment dat, în lumea capitalistă. Familiar al lui Vinea o bună bucată de timp, prozatorul răsfățat de statul comunist pe care nu s-a dat în lături a-l răsfăța exorbitant devine un caz în caz, un marsupiu în cazul acestuia. Iritarea autorităților bucureştene față de dezerțiunea lui Petru Dumitriu atinge culmea după ce prozatorul a publicat la Paris două cărți şi anume Rendez-vous au Jugement Dernier (1961) şi Incognito (1962). Le vine în ajutor Vinea, îndreptînd asupra lui Dumitriu un jet de epitete ale ignonimiei: „Erotoman”, ins cu „metehne atavice“, „mincinos”, prozator cu scris „vulgar, dezlînat şi mai ales cleios”, „disprețuind ghilimelele”, „apostol al vagului şi nimicniciei”, „jalnic pornograf”, posedînd o „scelerateță reptiliană”, avînd un trecut de „meschinării, escamotaje, înşelăciuni şi turpitudini” ş.a. Şi încă: „Panorama obscenă a viciilor, filmul abject al perversiunilor sexuale, al năravurilor solitare, al spurcăciunilor «oedipiene» se desfăşoară fără omisiuni mai cu seamă în romanul Incognito, o adevărată spovedanie psihanalitică a slăbiciunilor secrete, a metehnelor atavice ale autorului”. Nu lipseşte nici acuza unei pastişe: „De prisos să mai spun că întîmplarea de mai sus, pe plaja de nisip, e pur şi simplu «şparlită» din Maurice Druon”. Henriette Yvonne Stahl preia observația, adăugînd alte nume acuzînd „pastişarea grosolană”: Joseph Conrad, Hemingway, Malraux, Ramon Sendler, cu precizarea că Petru Dumitriu, dispunînd de „un talent redus, fără imaginație, ticluia cu uşurință numai atunci cînd avea materiale de la alții, fiind în sine lipsit de forță epică şi incapabil de invenție literară”. Şi pe deasupra susținînd că acesta s-a inspirat chiar din creațiile sale, Între zi şi noapte, Voica şi altele. E dificil acum, în lipsa unei analize atente, de stabilit cota de adevăr a unor asemenea aserțiuni, cu toate că, aşa cum ne atrage atenția Ana Selejan, „acestea toate îndeamnă la mai multă prudență în reevaluarea scriitorului Petru Dumitriu”. Foarte semnificative ni se înfățişează în schimb dezvăluirile cu privire la comportamentul de arivist „socialist”, de altminteri de sonoră reputație în acel timp, al prozatorului, la moravurile sale în aparentă contradicție cu „sobrietatea” comunistă. Henriette Yvonne Stahl, care i-a fost soție şi lui, în pofida faptului că era cu 24 de ani mai în vîrstă, declară suficient de credibil: „Era avid să facă bani şi carieră publicistică. Dovedind o prefăcătorie infamă şi multă necinste, el a ştiut să profite de primii ani de după 23 August 1944 – tulburi şi de tranziție – şi din atmosfera hitleristă a trecut cameleonic în noua atmosferă socialistă, prefăcîndu-se cu abilitate în aderent al regimului din țară”. Caracterizîndu-l drept „un individ orgolios peste măsură”, ducînd „o viață de lux şi extravaganță revoltătoare, care necesita bani, foarte mulți bani”, scriitoarea exemplifică: „Astfel, pe cînd era încă director de editură, a încheiat un contract cu forurile cinematografice pentru suma de 60.000 lei, mințind că va furniza şapte scenarii după capitole din volumele Cronica de familie. A încasat banii fără să dea măcar un singur scenariu”. Pentru alte 11 contracte pe care nu le-a onorat, „a încasat drept aconturi enorma sumă de 330.000 de lei cu care figurează şi astăzi ca datornic!” Pe deasupra, Ion Vinea relatează împrejurarea că Petru Dumitriu şi-a făurit prima treaptă a traiului multînlesnit colaborînd la Fapta, gazeta „revolver”, rău famată, a lui Mircea Damian, după care a continuat să-şi manifeste lipsa de scrupule: „Mergea prin casele oamenilor cumpărînd suveniruri «de familie» şi obiecte de artă, dar neplătind decît la mari intervale şi numai silit prin rugăminți sau amenințări disperate. Se împrumuta cu bani şi îi restituia la calende”. Episoade de alură balzaciană ar fi determinat în bună parte exilul scriitorului mereu dornic de huzur: „Frica de el însuşi. Frica de creditorii şi furnizorii neachitați. Frica de angajamentele literare nerealizate, de contractele ce vor rămîne fără îndeplinire”. Nu putem acum a lua chiar toate informațiile oferite pe această direcție oficial inflamată drept strict autentice, însă ele par foarte, foarte verosimile. Ne amintim bine de faima de dandy realist-socialist, cu un caracter carent în energicul său elan de ascensiune, pe care o avea, în anii ’50, autorul Drumului fără pulbere. Îl întîlneam în 1954, cînd oamenii purtau şepci şi haine „pe puncte”, la Casa Scriitorilor ca şi la Athenée Palace, privind lumea de sus, purtînd smoking şi papion ca un semnal al unui timp pentru noi iluzoriu, pentru el pesemne că real. Ca şi de asemănările frapante pe care le prezenta cu acesta un emul al său, cu o eleganță vestimentară aşijderea emblematică, căutător de mobile vechi şi lucruri scumpe în casele celor ajunşi la ananghie, A. E. Baconski, supranumit un Petru Dumitriu clujean. Înainte ca unul să ajungă postulant la favorurile Occidentului şi altul un dezamăgit tot mai nervos al regimului comunist pe care-l servise pentru a ajunge la o anume treaptă socială, cei doi alcătuiau în lumea literară un cuplu pregnant…
Victime luate drept trădători, trădători luați drept victime, iată două circumstanțe care ne fac să parcurgem scrierea Anei Selejan cu interesul cuvenit unui roman senzațional, dedicat celei, cu siguranță, mai triste perioade pe care a străbătut-o vreodată literatura română.
Ana Selejan: Glasul Patriei – Un cimitir al elefanților în comunism,
Editura Vremea, 2012, 168 p.