BERTRAND RUSSELL, ÎN CĂUTAREA FERICIRII NOASTRE

Pentru cei care îl cunosc pe Bertrand Russell, logicianul şi matematicianul, o carte despre fericire apărută sub semnătura lui îi va surprinde negreşit. Chiar dacă fericirea poate fi o temă a filosofiei, ea este, pe de o parte, una puțin frecventată, căci metafizice sunt considerate mai degrabă stările negative ale sufletului, ca moartea, melancolia, singurătatea, înstrăinarea, iar pe de altă parte, felul banal în care este tratată această temă, publicul larg pe care îl vizează, limbajul accesibil, sunt tot atâtea elemente de uimire şi poate suspiciune pentru cititorul avizat.
Dar precaut ca orice filosof, în scurta prefață care deschide volumul În căutarea fericirii (apărut în traducerea lui S.G. Drăgan, Editura Humanitas, Bucureşti, 2011), Russell nu îşi identifică publicul cu cel foarte cultivat, aşadar nici erudit, nici profund. Cartea este alcătuită din „remarci inspirate” despre ceea ce autorul consideră că ține de „bunul-simț moral”. Mai precis, e vorba de credința filosofului englez că prin aceste extrase morale din propria experiență ar putea ajuta, din pleiada de oameni nefericiți, măcar câțiva şi cel puțin în sesizarea diagnosticului pentru care sunt nefericiți, pas esențial spre vindecare, spre fericire chiar.
Volumul este structurat în două părți, prima despre cauzele nefericirii, a doua, despre cele ale fericirii, iar ceea ce are în vedere Russell, şi abordează într-un stil simplu şi clar, este fericirea care depinde de om, care stă în puterea lui, ca rezultat al eforturilor lui. După cum, dorința lui este de a trata despre cauzele nefericirilor interioare, nu despre nefericirile ce vin din exterior, care nu pot fi controlate nicicum de un individ, oricâtă putere ar deține acesta în structura lumii. Interesul imediat este de a delimita ce poate face efectiv un om în societatea actuală pentru a fi fericit.
Oamenii nefericiți, de multe ori, îşi iubesc nefericirea şi şi-o afişează cu mândrie. E o atitudine bizară, intens romantică însă, care se bazează pe impresia de raționalitate superioară a nefericirii. A fi fericit devine, prin comparație, ceva superficial şi un mod prea uşor de tratare a vieții. Deşi, de obicei, mândria durează până se deschide o cale spre fericire, totuşi, Russell se adresează celor care preferă fericirea nefericirii şi dorința lui ardentă este de a încerca să-i ajute pe aceştia să o găsească. Şi porneşte de la credința că şi fericirea poate fi o cale a înțelepciunii. Care trebuie căutată în prezent, nu în viitor, cum se întâmplă de obicei (cu siguranță din pricina unei obişnuințe de sorginte creştină, că ceea ce e bun va veni pe urmă, ca răsplată pentru o viață dusă în virtute).
Cauzele psihologice ale nefericirii sunt numeroase şi e aproape imposibil de realizat o clasificare completă a lor, dar Russell îşi urmăreşte scopul identificând pe cele mai comune şi grave dintre ele şi începe cu preocuparea excesivă de sine însuşi, un fel de închidere disperată în sine, care ia fie chipul păcătosului, fie pe al narcisiacului, fie pe al megalomanului. Analizează apoi spiritul competitiv, lupta pentru succes, care conduce treptat la o oboseală exagerată, la încordare şi nevroză, un rău fundat pe o filosofie de viață, general acceptată, aceea că totul e o competiție, iar fericit nu poate fi decât victoriosul. E o sursă de nefericire şi plictiseala, mai degrabă teama de ea, care ne face să ne consumăm în distracții epuizante şi nu în recuperarea energiei după ritmul lent al naturii. Căci bucuriile adevărate se trăiesc doar în tihnă. Oboseala, nu fizică, ci nervoasă, este un alt obstacol. Pentru evitarea ei, Russell consideră benefică o cultivare permanentă a minții ordonate, o structurare a activităților cât mai eficientă şi o păstrare a echilibrului între muncă şi recuperarea energiilor. E esențial să nu acordăm importanță mare muncii noastre, să nu considerăm problemele minore care apar drept unele de viață şi de moarte.
Invidia, acest afect profund înrădăcinat în omul de pretutindeni şi dintotdeauna, este şi una din cele mai de temut cauze ale nefericirii. Invidia face rău altora, dar este o otravă şi pentru sinele propriu. Singurul remediu al ei pare a fi fericirea, deşi tot invidia e o piedică a fericirii, ca într-un cerc vicios. Invidia e un viciu, parțial moral, parțial intelectual, care constă în a nu vedea vreodată lucrurile în ele însele, ci numai în relație cu altceva. Precum maimuțele, omul e trist în ideea că ceva mai bun decât el e pe aproape. Se răzbună pe semeni, la fel de derutați şi ei, în fond. Soluția lui Russell este deschiderea orizonturilor inimii, aşa cum s-au deschis şi cele ale minții, altruismul. Sentimentul păcatului, care ține de o tradiție religioasă, este încă o cauză puternică a nefericirii. Mai ales psihanaliza a eliberat omul de conştiința vinovată, dar fenomenul are se pare rădăcini foarte adânci, în subconştient, şi continuă să se manifeste. Inconştientul trebuie de aceea silit să ia seama de credințele raționale, singurele cărora trebuie să li se permită dominația.
Există în societatea de astăzi, cea urbană mai cu seamă, o fugă după senzații tari, amețitoare, asociată unei uri contra raționalității, căreia i se reproşează că nu are profunzime. În realitate, cea mai mare fericire o atingi cu mintea limpede, căci abia atunci înțelegerea lumii, a vieții este profundă. În vreme ce orice ebrietate pentru a fi fericit e de fapt o amăgire în plus. Mania persecuției, în formele ei uşoare, nu patologice, se bazează pe impresia cuiva că este victima disprețului, antipatiei, răului continuu al celorlalți. Remediul este simplu, de a nu mai crede că suntem pentru alții aşa de importanți, fiecare având de fapt un interes mult mai puternic pentru sine. Frica de opinia publică este aproape generală şi altă sursă de nefericire. Un anturaj care să ne accepte şi să ne înțeleagă pare o condiție esențială a fericirii. Şi totuşi, abia indiferența față de ce cred ceilalți despre tine este benefică.
Între cele care aduc fericirea, fie ea „simplă” ori „fantezistă”, „animală” ori „spirituală”, „a inimii” sau „a minții”, filosoful englez distinge pofta de viață, sentimentul de a fi iubit şi de a iubi, cultivarea unei familii armonioase de toți cei care nu au calități remarcabile, o muncă practicată cu pasiune, constructivă, dar nu excesivă, descoperirea de interese impersonale, adică pentru lucruri fără valoare materială, practicarea unui hobby, efortul şi resemnarea sau abordarea unei căi de mijloc, a unui echilibru în toate. Fericirea nu e un dar al zeilor, decât în cazuri excepționale, ea trebuie căutată, dobândită, cultivată etc. Trebuie să existe un efort de a face față nefericirii, în primul rând. Şi o resemnare, în sensul de a trata cu înțelepciune problemele existenței. O consumare inutilă de energie pentru lucruri fără importanță, e de evitat. Trebuie să ne confruntăm cu adevărul despre noi înşine, să fim conştienți de ce suntem capabili şi de ce nu. Chiar dacă vom suferi, a trăi în iluzie, în autoamăgire, este un efort prea mare şi extenuant, o sursă de nefericire pentru mai târziu.
Nefericitul tipic e în general omul unilateral orientat, cel care ajunge aici printr-o insatisfacție timpurie, dar care îl va marca toată viața. Orice pasiune practicată în exces funcționează ca o închidere pentru altfel de experiențe, ca o barieră într-o orientare multiplă. Secretul fericirii, după Russell, este de a avea interese cât mai largi şi reacții față de lucruri şi oameni cât mai deschise, pozitive. În principal, credința în dragoste este fundamentală pentru a ajunge la fericire, dar dragostea înțeleasă ca o cale spre cunoaşterea binelui, fără a face abstracție de rău, de posibilitatea sau realitatea acestuia. Căci dragostea reprezintă prin ea însăşi o bucurie, dincolo de faptul că îmbogățeşte orice altă fericire şi e o modalitate de a sparge „carapacea tare a eului”. Pentru că binele în general vine din relație, iar dragostea este cea mai comună şi mai frumoasă cooperare în cele din urmă. E adevărat, nici dragostea înaltă nu e de întâlnit la tot pasul, dar acolo unde este, ea e capabilă să pună în valoare orice altceva. Fericirea prin urmare, cea pentru care pledează Russell şi pe care ar trebui să o căutăm şi noi, este o viață întru bine, sau o unire cu viața, cu mersul ei natural, o integrare în lume, o colaborare fericită cu celelalte elemente ale realității. Dar abia după ce a fost o îndepărtare de sentimentele ostile, de înstrăinările, închiderile, îndepărtările egoiste…