Cronica literară
Emanuela Ilie
ALTE POEME DIN NORDUL LUI GEORGE VULTURESCU
Articol publicat în ediția Viața Românească 10 / 2008
Pentru cine i-a frunzărit măcar unul dintre volumele de după Nord şi dincolo de nord-2001 (al şaptelea în ordine strict cronologică, dar primul într-o altă ordine cu mult mai semnificativă, cea simbolică), este indubitabil faptul că George Vulturescu este autorul, în poezia actuală, al unei mitologii deja recognoscibile: cea a Nordului. Simboluri ale ținutului transfigurat într-un lirism tensionat, de o vitalitate întunecată absolut uluitoare, sînt anunțate încă din Poemele din Ev-Mediul odăii (1991), dar se concentrează la maximum în Monograme pe pietrele Nordului (2005): grota, firida şi peştera, nămolul şi mlaştina, întunericul şi noaptea. Cronotopul vulturescian aglomerează ori îşi revendică astfel de realități spațiale şi temporale deopotrivă umplute cu pietre, însemnate cu hieroglife pe care le poate citi doar Inițiatul poet (eventual şi ceilalți poeți adevărați, frații nordici întru spirit, alcătuind “rasa poeților fulgerului”). Peisajul nordic tipic este locuit de ipostazele proprii ale alterității interioare, virtuali Oameni pe mal avînd o pregnantă conştiință a situării “la frontiera poesis”. Între ele, eroii similimitologici (Ion, Ioan, Ioachim, Achim, Varlaam, Grigore), al căror divan concentrează drama ontologicului marcat de imposibilitatea accesului la Logos, sau orbul Row, vizionar în-semnat la rîndu-i cu un “Ochi mort” şi virtual martor al inițierii în absolut, al trecerii dincolo (“îl am pe Row
de-a dreapta mea, orbul,/ cum am mai zis, cînd urc pe munte” – Altare abandonate). În fine, Eremiții din Gheara literei (1995), acelaşi gen de vizionari orbi -însoțiți, la dreapta şi la stînga, de tîrfe- evocatori inspirați ai unui timp fericit, vajnici trăitori în “plinul” paharelor, căci doar în acest plin se reflectă cu adevărat propriul chip, deci se relevă profunzimea lăuntrică, “grota din care continuăm / să ieşim. Iar şi iar” (subl. aut.), într-un impuls împărțit în permanență între catabazic şi anabazic, tentații complementare prin care se poate stăpîni lumea.
Acestor prezențe stranii, oraculare, situate constant la limita universurilor (frontiera Nordului conotînd din această perspectivă diferența, capacitatea selecției şi citirii corecte a simbolurilor mitologice ori sacre, deci a hierofaniilor ilizibile celorlalți) li se asocia, încă de la începutul scrisului vulturescian, un motiv predilect, devenit ulterior metafora-simbol dominantă în imaginarul vulturescian: cuțitul-cuvînt. Asocierea nu este deloc întîmplătoare: dintre simbolurile Nordului amintite mai sus, unele sunt, cum ne demonstrează Gaston Bachelard în Pămîntul şi reveriile voinței, “materii ale moliciunii” ce se cer şi trebuie modelate, altele “materii dure”, determinînd în ființa ce le visează “o anatomie a instanțelor multiple ale voinței de putere”. Mai ales materiile dure trezesc în individ ceea ce criticul psihanalist numeşte “imaginile trezirii”, ale acțiunii posibile doar grație uneltelor cu caracter agresiv. Astfel de acțiuni-şoc sunt puse, la George Vulturescu, pe seama cuvintelor-cuțite, simboluri ale principiului activ modificînd materia pasivă. Atît cuțitul, cît şi cuvîntul simbolizează, în fond, la poetul sătmărean manifestarea inteligenței active, volitive, în act şi în limbaj. Cuțitul desemnează forța cu care se ia în stăpînire universul (inclusiv poetic), iar cuvîntul cea prin care ea se rosteşte, se face cunoscută – deci re-naşte – celorlalți. Avem de-a face, aşadar, cu două principii vitale, a căror forță nu este doar intuită, ci chiar inteligent strunită de cel ce va ajunge un autentic caligraf “pe pietrele nordului”. Dar numai după o etapă preliminară, cea a scrisului agonic (deloc întîmplător, titlul unei antologii de versuri a lui Vulturescu), în care viziunea cea mai sumbră este a cuvintelor dezorganizate, apărînd în clarobscurul textual sub forma obsesivă a haitelor de jivine flămînde, care ascultă de singur instinctul de a ucide. Aproape toate textele selectate în acest prim volum antologic nu formează altceva decît o veritabilă odisee (nocturnă şi desigur, nordică!) a cuvintelor vagaboande, instinctual agresive, dezlănțuite în patima cărnii total eliberate: cuvintele formează “o liotă de puştoaice/ vipii” ce se adulmecă între ele “ca jivinele –cuvinte/ masculi, cuvinte-femele – năpustindu-se cu trupuri fierbinți pînă topesc tot versul, toată/ noaptea şi nu se mai văd” (Ziduri paralele), niciodată singure –“cîini jigăriți, costelivi”, întotdeauna şi obligatoriu unite, căci “poemul e forța: e haita/ care sare şi sfîşie beregata nopții-/ hrana noastră pentru viscerele spaimei/ de mîine” (Veneții suspendate).
Tentativa de disciplinare, de ordonare şi îmblînzire a cuvintelor pare însă mult timp inutilă; odiseea cuvintelor este o lungă mărturisire a unei duble agonii – a cuvîntătorului care nu reuşeşte să le exorcizeze, să le îmblînzească ori să le armonizeze cu lumea, şi a cuvintelor care ajung să îşi mărturisească în gesturi ale umilinței neputința de a găsi un sens al luptei barbare, ucigaşe pe care o duc după emanciparea de poet, după ruptura de foaia albă: “Uneori noaptea/ îmi surprind paginile cărții albe: cuvintele au ieşit, s-au strecurat/ afară ca jivinele din văgăuni// eu stau inert în odaie// spre dimineață se-ntorc: blînde/ ca mieii. Au trupul murdar, însîngerat.” (Noaptea în care n-am fost versul XVII din Gheara literei). Emanație, deci dublu al creatorului, ele îşi trăiesc, ca şi acesta, chiar în momentul maximei autonomii, suferința de a nu putea cuprinde Totul, de a nu reitera actul existenței totale a lumii prin întruparea posibilă doar prin rostirea cuvîntului dintîi, consubstanțial lui Dumnezeu, prin care Acesta a întemeiat şi a dat sens lumii – sunt arhicunoscute versetele din Evanghelia lui Ioan referitoare la ființarea în lume şi prin lume a Logosului fondator (“La început era Cuvîntul şi Cuvîntul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvîntul…. Şi Cuvîntul S-a făcut trup şi S-a sălăşuit între noi…”). Asprul împlînzitor al haitelor de cuvinte este dublat, am senzația, în permanență de misticul ce trăieşte cu toată ființa miracolul credinței în acel sens unificator al suferinței de text –ce prelungeşte, în carnea poemului-rană, scrijelit de cuțit (ori de Gheara literei…), suferința de lumea aproape putridă. Un sens al agoniei necesare, al naşterii în durere (într-un text din Stîncile nupțiale apare ideea naşterii lupului-poem, într-o altă Hiperboree postmodernă) se clarifică din obstinata repetare a ambivalenței simbolurilor centrale: la fel cum cuțitul se împlîntă, dar, paradoxal, nu ucide, ci dă naştere, prin suferință, şi cuvîntul (verbul purtător al germenului creației) fecundează, la rîndu-i, lumile ce se cer străfulgerate de lumina, de sensul cel mai profund al ființei care se raportează la alteritate mai ales prin logos. Care nu este altceva decît o manifestare, individuală, specifică, tot sensibilă, a Logosului: a Verbului lui Dumnezeu care, ne-o confirmă Jakob Boehme, înseamnă “mişcare sau viață a divinității şi toate limbile, forțele, culorile şi virtuțile sălăşluiesc în Verb sau în cuvînt” (Mysterium Magnum).
Tentat în permanență de spiritul pur, de cuvîntul-cuțit (sau cuțitul-cuvînt?), poetul se risipeşte şi se adună în scînteierile acestuia, în şişul ce dă un relief necunoscut, aspru, vital lumii văzute de “ochiul orb”, ochiul vizionar şi scrîşnit, pe hîrtia albă ce nu mai inspiră decît o teroare a posesiunii pînă la exprimare. Pînă la capăt, în poezia lui George Vulturescu se pledează pentru regăsirea şi instaurarea autenticului nord scriptural, spațiu al complementarității dintîi, arenă ambiguă de luptă a angelicului şi diabolicului, locuit de o rasă a inițiaților, “sacerdoți ai focului”. Nordul cuvintelor traduce, aşadar, procesul simbolic de asceză intelectivă; retras într-o zonă accesibilă doar “maimarilor minții”, vizionarilor orbi, poetul tînjeşte, în fond, la a guverna lumea cuvintelor, prin tăişul pur, de cristal al Spiritului. Finalul unei miniantologii trilingve apărute la începutul lui 2007 (Linie pură – cuțitul. Pure line – the knife. Ligne pure – le couteau) relua un text fundamental al poetului, tocmai pentru a indica această unitate a întregii sale opere: “Minunat este cuțitul?/ mă răstesc încă la vocile moşilor mei întunecați/ stinse sub lovituri de cuțit/ prin întunecatele sihle ale Nordului/ urlînd ca jivinele printre jivine// “Dar am strălucit în lovitură, îmi spun./ În nord fulgerul e vedere de Dumnezeu/ şi cuțitul e vedere de celălalt.” (subl. aut.).
Parcă nicăieri acest spațiu al tensiunilor extreme, de coloratură neoexpresionistă, nu este mai bine focalizat (în egală măsură de actantul-vizionar ce îl parcurge, torturat de angoase insolvabile, şi de cititorul-martor empatetic al Golgotei sale) ca în ultimul volum al lui George Vulturescu, Alte poeme din nord (Brumar, 2008). Acesta se deschide cu o îndrăzneață aventură ascensională a aceluiaşi “lup care merge în fața celorlalți lupi”, trimițîndu-şi înainte emisarul, sumbrul “înger din bolgiile creierului/ meu în bolgiile Miezului de zi”, ce pare a mărturisi aceeaşi forță şi capacitate volițională a locuitorului nordic. Încă din textul cu rol de uvertură a cărții, Numai piatra stă să aştepte fulgerul, transpare faptul că poetul nu şi-a schimbat nici obiceiurile, nici tonalitatea cu care le dă glas (fără a da, totuşi, impresia de repetare mecanică a unei scheme deja epuizate – calitate a poeților autentici): şi aici se identifică, total, cu propriul act scriptural, identificare ce-i permite situarea pe o poziție privilegiată în cetate. Altfel spus, grație conştientizării valențelor latente ale limbajului – ca în volume mai vechi, unul mundifer – pe care mizează, ca de obicei, fără greş, el poate lua în posesie însuşi universul, văzut aici ca un univers al reflectărilor, al oglinzilor sparte.
Toate noile poeme nordice sînt, la fel ca acest prim episod inițiatic, poveşti ale ascensiunii semețe spre ținutul (fireşte, nordic) al purificării. Notabilă este, însă, la poetul sătmărean, mai ales substituirea umilinței novicelui ce-şi măsoară tendințele ascendente cu cele descendente, în drumul trudnic către o virtuală mandala, cu o extraordinară conştiință a propriei forțe, a propriei singularități, pe care şi-o declamă încă de la început: “şi ce dracului îmi rămîne de făcut, sus/ pe munte, decît să privesc norii, îmbibați de culoarea luturilor/ decît să-ți hrăneşti puterea din insolența altei puteri?”.
Poemul tipic vulturescian ce narează această aventură, pe jumătate ontologică, pe jumătate poetică, poartă însă urmele unei suferințe atipice, dar nu mai puțin profunde: “poemul e un cuib/ unde trupul meu cu amintiri şi cu febre/ e un ou cald de care se apropie copita// Cu mîl mi-e umplută gura./ Cu malul scrîşnetelor, rugăciunilor./ O bulboană mi-e gura prin care/ îmi curge mîlul creierului pînă rămîne/ o albie goală/ pe fundul ei ochii ca nişte peşti scoşi/ din apă se îneacă privindu-Te” etc. O substanțializează, în fond, toate textele din carte, file rupte dintr-o amară odisee înspre ultima piatră nordică, cea revelatorie, sumbră, pecetluind călătorului, în finalul unui urcuş al agoniei, adevărul ultim al ineficienței, al îndolierii – o limită teribilă este cea exprimată într-o strofă din Fulgerul e mai singur decît fiarele: “Rămîne să justific fulgerele: ele nu închid/ prăpastia dintre om şi zeu, ci instaurează doliul/ dintre ei”. Însoțit de figura paternă, poetul narează, la finele acestui text emblematic, Marea Înfățişare în fața unei pietre care joacă rolul întunecatului judecător ce-i revelează propria apropiere de moarte şi mai ales inutilitatea alterităților scripturale: “– N-ai mai trecut de mult, mi-a zis/ piatra de pe Dealul Tihăriei. Te-am văzut/ copil rîzînd lîngă ghemul ariciului,/ te-am văzut tînăr rostogolind fetele-n/ iarbă. Acum ai părul alb. La ce îți/ foloseşte să apari cu mai multe înfățişări?// Cum să-i descriu spaima, puroiul,/ zvîcnetul din țesuturile cărnii? Cum să-i/ spun că ea e egală mereu cu sine,/ că febra mea e memoria şi tendoanele ei/ sunt mai tari decît piatra?”. Căci piatra reprezintă, şi în accepția lui George Vulturescu, depozitarul ideal, conservînd amintirea unui illo tempore, al actului brutal, animalic, dar care dă viață (“Lîngă pietre ochiul meu devine/ străvechi// Amintirea acelei pietre din Nord/ cu urmă incizată/ ca un sex violat/ care nu va mai naşte”, ne asigură el în Pietrele lupilor). Autosuficientă, potențial perfectă, deci apărînd ca un nou increat, piatra este situată de altfel, într-o posibilă taxonomie lirică, pe treapta imediat inferioară celei divine: “Aceasta e gloria cea mare a / unui vers:/ să-l citeşti pietrelor – / deasupra lor nu mai e decît/ limbajul lui Dumnezeu” – Gloria versurilor.
Lupta cea mai dură pe care o substanțializează textul este tot cea cu literele ce îşi încearcă, din nou inutil, emanciparea de sub tutela poetică (“literele fug precum potîrnichile, țîşnesc de/ sub piatra creierului cînd calcă moartea pe ea,/ precum ies şobolanii anunțînd ciuma”), uneori “trecînd unele în altele precum animalele/ prin sihle la lumina fulgerelor”. Scrisul însuşi se transformă, îşi schimbă consistența şi natura, fiind asociat materiei inferioare, semiputride: într-o sumbră Noapte cu măr, poetul îşi detaliază, fără o inutilă anestezie, carnea murdară a interiorității, decojind-o ca pe un măr putred, pentru a da vederii ultime imaginea unui strat inferior, în care se întrepătrund perfect literele, secrețiile fizice şi psihice, într-o dezgustătoare mîzgă existențială: “De mult ştiu: şi ce e în afara creierului,/ răcoarea de pe frunte cînd scriu, secreția literelor,/ e tot o melasă, un terci. Aş putea ghiftui cu ele/ porcii tatălui meu. Şi ei deja tăiați în/ abator şi cu sîngele scurs pe jgheaburi şi/ canale spre rîul Someş, horcăind de uleiuri.”
Obişnuiții “amanți ai alterității” lui George Vulturescu – smintitul orb Row, vizionarul moş Achim sau albul mort Ioan – cu care poetul participă la ceremonialuri bizare, în care consună drama individuală şi cea general umană, sordidul şi mirabilul, tragicul şi grotescul, îi împărtăşesc, întotdeauna cu ton oracular, viziunea unei ere întoarse asupra propriei scenografii macabre, în care unic regizor, actor şi spectator e litera neagră, “ochean care-i apropie pe cei/ morți de cei vii”. Într-un astfel de spectacol apocaliptic, mai amenințat decît toți ceilalți e Poetul, singurul care “aşteaptă fulgerele/ pe Pietrele Nordului”, poate pentru a se împărtăşi cu O pîine săracă pentru privirea de pe umăr a zeului.
Tensiune permanentă a scriiturii, vocație şi in-vocație a alterității prin Spiritul pur, Nordul cuvintelor a rămas, ca întotdeauna, întunecata Castalie a lui George Vulturescu.
EMANUELA ILIE
de-a dreapta mea, orbul,/ cum am mai zis, cînd urc pe munte” – Altare abandonate). În fine, Eremiții din Gheara literei (1995), acelaşi gen de vizionari orbi -însoțiți, la dreapta şi la stînga, de tîrfe- evocatori inspirați ai unui timp fericit, vajnici trăitori în “plinul” paharelor, căci doar în acest plin se reflectă cu adevărat propriul chip, deci se relevă profunzimea lăuntrică, “grota din care continuăm / să ieşim. Iar şi iar” (subl. aut.), într-un impuls împărțit în permanență între catabazic şi anabazic, tentații complementare prin care se poate stăpîni lumea.
Acestor prezențe stranii, oraculare, situate constant la limita universurilor (frontiera Nordului conotînd din această perspectivă diferența, capacitatea selecției şi citirii corecte a simbolurilor mitologice ori sacre, deci a hierofaniilor ilizibile celorlalți) li se asocia, încă de la începutul scrisului vulturescian, un motiv predilect, devenit ulterior metafora-simbol dominantă în imaginarul vulturescian: cuțitul-cuvînt. Asocierea nu este deloc întîmplătoare: dintre simbolurile Nordului amintite mai sus, unele sunt, cum ne demonstrează Gaston Bachelard în Pămîntul şi reveriile voinței, “materii ale moliciunii” ce se cer şi trebuie modelate, altele “materii dure”, determinînd în ființa ce le visează “o anatomie a instanțelor multiple ale voinței de putere”. Mai ales materiile dure trezesc în individ ceea ce criticul psihanalist numeşte “imaginile trezirii”, ale acțiunii posibile doar grație uneltelor cu caracter agresiv. Astfel de acțiuni-şoc sunt puse, la George Vulturescu, pe seama cuvintelor-cuțite, simboluri ale principiului activ modificînd materia pasivă. Atît cuțitul, cît şi cuvîntul simbolizează, în fond, la poetul sătmărean manifestarea inteligenței active, volitive, în act şi în limbaj. Cuțitul desemnează forța cu care se ia în stăpînire universul (inclusiv poetic), iar cuvîntul cea prin care ea se rosteşte, se face cunoscută – deci re-naşte – celorlalți. Avem de-a face, aşadar, cu două principii vitale, a căror forță nu este doar intuită, ci chiar inteligent strunită de cel ce va ajunge un autentic caligraf “pe pietrele nordului”. Dar numai după o etapă preliminară, cea a scrisului agonic (deloc întîmplător, titlul unei antologii de versuri a lui Vulturescu), în care viziunea cea mai sumbră este a cuvintelor dezorganizate, apărînd în clarobscurul textual sub forma obsesivă a haitelor de jivine flămînde, care ascultă de singur instinctul de a ucide. Aproape toate textele selectate în acest prim volum antologic nu formează altceva decît o veritabilă odisee (nocturnă şi desigur, nordică!) a cuvintelor vagaboande, instinctual agresive, dezlănțuite în patima cărnii total eliberate: cuvintele formează “o liotă de puştoaice/ vipii” ce se adulmecă între ele “ca jivinele –cuvinte/ masculi, cuvinte-femele – năpustindu-se cu trupuri fierbinți pînă topesc tot versul, toată/ noaptea şi nu se mai văd” (Ziduri paralele), niciodată singure –“cîini jigăriți, costelivi”, întotdeauna şi obligatoriu unite, căci “poemul e forța: e haita/ care sare şi sfîşie beregata nopții-/ hrana noastră pentru viscerele spaimei/ de mîine” (Veneții suspendate).
Tentativa de disciplinare, de ordonare şi îmblînzire a cuvintelor pare însă mult timp inutilă; odiseea cuvintelor este o lungă mărturisire a unei duble agonii – a cuvîntătorului care nu reuşeşte să le exorcizeze, să le îmblînzească ori să le armonizeze cu lumea, şi a cuvintelor care ajung să îşi mărturisească în gesturi ale umilinței neputința de a găsi un sens al luptei barbare, ucigaşe pe care o duc după emanciparea de poet, după ruptura de foaia albă: “Uneori noaptea/ îmi surprind paginile cărții albe: cuvintele au ieşit, s-au strecurat/ afară ca jivinele din văgăuni// eu stau inert în odaie// spre dimineață se-ntorc: blînde/ ca mieii. Au trupul murdar, însîngerat.” (Noaptea în care n-am fost versul XVII din Gheara literei). Emanație, deci dublu al creatorului, ele îşi trăiesc, ca şi acesta, chiar în momentul maximei autonomii, suferința de a nu putea cuprinde Totul, de a nu reitera actul existenței totale a lumii prin întruparea posibilă doar prin rostirea cuvîntului dintîi, consubstanțial lui Dumnezeu, prin care Acesta a întemeiat şi a dat sens lumii – sunt arhicunoscute versetele din Evanghelia lui Ioan referitoare la ființarea în lume şi prin lume a Logosului fondator (“La început era Cuvîntul şi Cuvîntul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvîntul…. Şi Cuvîntul S-a făcut trup şi S-a sălăşuit între noi…”). Asprul împlînzitor al haitelor de cuvinte este dublat, am senzația, în permanență de misticul ce trăieşte cu toată ființa miracolul credinței în acel sens unificator al suferinței de text –ce prelungeşte, în carnea poemului-rană, scrijelit de cuțit (ori de Gheara literei…), suferința de lumea aproape putridă. Un sens al agoniei necesare, al naşterii în durere (într-un text din Stîncile nupțiale apare ideea naşterii lupului-poem, într-o altă Hiperboree postmodernă) se clarifică din obstinata repetare a ambivalenței simbolurilor centrale: la fel cum cuțitul se împlîntă, dar, paradoxal, nu ucide, ci dă naştere, prin suferință, şi cuvîntul (verbul purtător al germenului creației) fecundează, la rîndu-i, lumile ce se cer străfulgerate de lumina, de sensul cel mai profund al ființei care se raportează la alteritate mai ales prin logos. Care nu este altceva decît o manifestare, individuală, specifică, tot sensibilă, a Logosului: a Verbului lui Dumnezeu care, ne-o confirmă Jakob Boehme, înseamnă “mişcare sau viață a divinității şi toate limbile, forțele, culorile şi virtuțile sălăşluiesc în Verb sau în cuvînt” (Mysterium Magnum).
Tentat în permanență de spiritul pur, de cuvîntul-cuțit (sau cuțitul-cuvînt?), poetul se risipeşte şi se adună în scînteierile acestuia, în şişul ce dă un relief necunoscut, aspru, vital lumii văzute de “ochiul orb”, ochiul vizionar şi scrîşnit, pe hîrtia albă ce nu mai inspiră decît o teroare a posesiunii pînă la exprimare. Pînă la capăt, în poezia lui George Vulturescu se pledează pentru regăsirea şi instaurarea autenticului nord scriptural, spațiu al complementarității dintîi, arenă ambiguă de luptă a angelicului şi diabolicului, locuit de o rasă a inițiaților, “sacerdoți ai focului”. Nordul cuvintelor traduce, aşadar, procesul simbolic de asceză intelectivă; retras într-o zonă accesibilă doar “maimarilor minții”, vizionarilor orbi, poetul tînjeşte, în fond, la a guverna lumea cuvintelor, prin tăişul pur, de cristal al Spiritului. Finalul unei miniantologii trilingve apărute la începutul lui 2007 (Linie pură – cuțitul. Pure line – the knife. Ligne pure – le couteau) relua un text fundamental al poetului, tocmai pentru a indica această unitate a întregii sale opere: “Minunat este cuțitul?/ mă răstesc încă la vocile moşilor mei întunecați/ stinse sub lovituri de cuțit/ prin întunecatele sihle ale Nordului/ urlînd ca jivinele printre jivine// “Dar am strălucit în lovitură, îmi spun./ În nord fulgerul e vedere de Dumnezeu/ şi cuțitul e vedere de celălalt.” (subl. aut.).
Parcă nicăieri acest spațiu al tensiunilor extreme, de coloratură neoexpresionistă, nu este mai bine focalizat (în egală măsură de actantul-vizionar ce îl parcurge, torturat de angoase insolvabile, şi de cititorul-martor empatetic al Golgotei sale) ca în ultimul volum al lui George Vulturescu, Alte poeme din nord (Brumar, 2008). Acesta se deschide cu o îndrăzneață aventură ascensională a aceluiaşi “lup care merge în fața celorlalți lupi”, trimițîndu-şi înainte emisarul, sumbrul “înger din bolgiile creierului/ meu în bolgiile Miezului de zi”, ce pare a mărturisi aceeaşi forță şi capacitate volițională a locuitorului nordic. Încă din textul cu rol de uvertură a cărții, Numai piatra stă să aştepte fulgerul, transpare faptul că poetul nu şi-a schimbat nici obiceiurile, nici tonalitatea cu care le dă glas (fără a da, totuşi, impresia de repetare mecanică a unei scheme deja epuizate – calitate a poeților autentici): şi aici se identifică, total, cu propriul act scriptural, identificare ce-i permite situarea pe o poziție privilegiată în cetate. Altfel spus, grație conştientizării valențelor latente ale limbajului – ca în volume mai vechi, unul mundifer – pe care mizează, ca de obicei, fără greş, el poate lua în posesie însuşi universul, văzut aici ca un univers al reflectărilor, al oglinzilor sparte.
Toate noile poeme nordice sînt, la fel ca acest prim episod inițiatic, poveşti ale ascensiunii semețe spre ținutul (fireşte, nordic) al purificării. Notabilă este, însă, la poetul sătmărean, mai ales substituirea umilinței novicelui ce-şi măsoară tendințele ascendente cu cele descendente, în drumul trudnic către o virtuală mandala, cu o extraordinară conştiință a propriei forțe, a propriei singularități, pe care şi-o declamă încă de la început: “şi ce dracului îmi rămîne de făcut, sus/ pe munte, decît să privesc norii, îmbibați de culoarea luturilor/ decît să-ți hrăneşti puterea din insolența altei puteri?”.
Poemul tipic vulturescian ce narează această aventură, pe jumătate ontologică, pe jumătate poetică, poartă însă urmele unei suferințe atipice, dar nu mai puțin profunde: “poemul e un cuib/ unde trupul meu cu amintiri şi cu febre/ e un ou cald de care se apropie copita// Cu mîl mi-e umplută gura./ Cu malul scrîşnetelor, rugăciunilor./ O bulboană mi-e gura prin care/ îmi curge mîlul creierului pînă rămîne/ o albie goală/ pe fundul ei ochii ca nişte peşti scoşi/ din apă se îneacă privindu-Te” etc. O substanțializează, în fond, toate textele din carte, file rupte dintr-o amară odisee înspre ultima piatră nordică, cea revelatorie, sumbră, pecetluind călătorului, în finalul unui urcuş al agoniei, adevărul ultim al ineficienței, al îndolierii – o limită teribilă este cea exprimată într-o strofă din Fulgerul e mai singur decît fiarele: “Rămîne să justific fulgerele: ele nu închid/ prăpastia dintre om şi zeu, ci instaurează doliul/ dintre ei”. Însoțit de figura paternă, poetul narează, la finele acestui text emblematic, Marea Înfățişare în fața unei pietre care joacă rolul întunecatului judecător ce-i revelează propria apropiere de moarte şi mai ales inutilitatea alterităților scripturale: “– N-ai mai trecut de mult, mi-a zis/ piatra de pe Dealul Tihăriei. Te-am văzut/ copil rîzînd lîngă ghemul ariciului,/ te-am văzut tînăr rostogolind fetele-n/ iarbă. Acum ai părul alb. La ce îți/ foloseşte să apari cu mai multe înfățişări?// Cum să-i descriu spaima, puroiul,/ zvîcnetul din țesuturile cărnii? Cum să-i/ spun că ea e egală mereu cu sine,/ că febra mea e memoria şi tendoanele ei/ sunt mai tari decît piatra?”. Căci piatra reprezintă, şi în accepția lui George Vulturescu, depozitarul ideal, conservînd amintirea unui illo tempore, al actului brutal, animalic, dar care dă viață (“Lîngă pietre ochiul meu devine/ străvechi// Amintirea acelei pietre din Nord/ cu urmă incizată/ ca un sex violat/ care nu va mai naşte”, ne asigură el în Pietrele lupilor). Autosuficientă, potențial perfectă, deci apărînd ca un nou increat, piatra este situată de altfel, într-o posibilă taxonomie lirică, pe treapta imediat inferioară celei divine: “Aceasta e gloria cea mare a / unui vers:/ să-l citeşti pietrelor – / deasupra lor nu mai e decît/ limbajul lui Dumnezeu” – Gloria versurilor.
Lupta cea mai dură pe care o substanțializează textul este tot cea cu literele ce îşi încearcă, din nou inutil, emanciparea de sub tutela poetică (“literele fug precum potîrnichile, țîşnesc de/ sub piatra creierului cînd calcă moartea pe ea,/ precum ies şobolanii anunțînd ciuma”), uneori “trecînd unele în altele precum animalele/ prin sihle la lumina fulgerelor”. Scrisul însuşi se transformă, îşi schimbă consistența şi natura, fiind asociat materiei inferioare, semiputride: într-o sumbră Noapte cu măr, poetul îşi detaliază, fără o inutilă anestezie, carnea murdară a interiorității, decojind-o ca pe un măr putred, pentru a da vederii ultime imaginea unui strat inferior, în care se întrepătrund perfect literele, secrețiile fizice şi psihice, într-o dezgustătoare mîzgă existențială: “De mult ştiu: şi ce e în afara creierului,/ răcoarea de pe frunte cînd scriu, secreția literelor,/ e tot o melasă, un terci. Aş putea ghiftui cu ele/ porcii tatălui meu. Şi ei deja tăiați în/ abator şi cu sîngele scurs pe jgheaburi şi/ canale spre rîul Someş, horcăind de uleiuri.”
Obişnuiții “amanți ai alterității” lui George Vulturescu – smintitul orb Row, vizionarul moş Achim sau albul mort Ioan – cu care poetul participă la ceremonialuri bizare, în care consună drama individuală şi cea general umană, sordidul şi mirabilul, tragicul şi grotescul, îi împărtăşesc, întotdeauna cu ton oracular, viziunea unei ere întoarse asupra propriei scenografii macabre, în care unic regizor, actor şi spectator e litera neagră, “ochean care-i apropie pe cei/ morți de cei vii”. Într-un astfel de spectacol apocaliptic, mai amenințat decît toți ceilalți e Poetul, singurul care “aşteaptă fulgerele/ pe Pietrele Nordului”, poate pentru a se împărtăşi cu O pîine săracă pentru privirea de pe umăr a zeului.
Tensiune permanentă a scriiturii, vocație şi in-vocație a alterității prin Spiritul pur, Nordul cuvintelor a rămas, ca întotdeauna, întunecata Castalie a lui George Vulturescu.
EMANUELA ILIE