ANUL CARAGIALE PRIN TEATRE

Anunțat dinainte, anul Caragiale a revărsat peste noi un puhoi de spectacole cu piesele, puține câte a scris, ale marelui Iancu. Nu e rău, dacă mă uit în urmă – şi anul încă nu s-a terminat – pentru că, în săli e destul de multă lume care se distrează la replicile scrise de Caragiale, demonstrând o lipsă a lecturii pieselor fie şi cândva, demult, în şcoală. Căci nu-mi pot închipui că au uitat pur şi simplu acele replici, ele fiind, cu siguranță, de neuitat. Publicului îi plac şi personajele lui Caragiale, e evident din felul cum reacționează, chiar dacă e matur şi, cum spuneam, ar trebui să le ştie pe de rost. Dar la urma urmei, de ce ar trebui? Nimic nu mai trebuie azi, ca pe vremuri. Totul e de luat de la început. Mărturisesc un sentiment de invidie față de toți aceşti spectatori fericiți că aud prima oară ceva care le place atât de mult, eu, care, frecat de aceste texte încă de acum foarte-foarte mulți ani, nu mai am surprize. Surprizele pot veni, însă, şi din viziunile care se aplică textelor.
Regizorul român care s-a aplecat asupra mai multor texte caragialiene este Alexandru Dabija. Ultima sa ispravă se numeşte Două loturi, şi a fost doar vizionată, prin iunie, într-una dintre noile săli ale naționalului din Bucureşti. Un spectacol care începe, continuă şi se termină în lumea chivuțelor pe care le terorizează Lefter Popescu, în căutarea celor două loturi (azi: lozuri) pierdute. Chiar când acțiunea se mută în alte zone, cel puțin teoretic, atmosfera este aceeaşi, de mare haos, murdărie, scandal, ca-n mahalaua unde-şi duc viața nenorocită cele două femei înfățişate în spectacol. Alexandru Dabija îşi continuă astfel, în viziunea scenografică a celebrului Helmut Stürmer, autorul decorului nu mai puțin celebrului Faust de la Sibiu, propria concepție despre lumea lui Caragiale, una degradată, mizerabilă, imorală. Este aproape o critică din acest punct de vedere al acelei lumi care mai tuturor celorlalți li se înfățişează ca una, încă, idilică față de ceea ce trăim noi azi. E drept, această viziune a stârnit şi scandalul de la primele reprezentări ale Nopții furtunoase şi pe urmă ale Scrisorii pierdute, în epocă.
Două loturi veneau, la Alexandru Dabija, după O noapte furtunoasă la Teatrul Național „Vasile Alecsandri” de la Iaşi. Aici, spectatorul a dat prima oară piept cu această viziune neagră, corozivă, dacă pot spune astfel, despre o lume, cum spuneam, încă idilică, cel puțin în concepția noastră, a celor de azi. Cei doi amanți, Veta şi Chiriac făceau totul pe scenă, în văzul spectatorilor, ba Chiriac mai făcea un tot şi după totul comun cu Veta. Toată povestea se desfăşura într-un fel de şantier, care ar putea să evoce şi perpetuul şantier în care ne ducem viața noi, azi, de-a pururi deschis şi niciodată închis. Ceea ce poate să fi scandalizat vreun spectator mai inocent, dar era o viziune articulată, posibilă, extrem de plauzibilă, asupra acelei lumi. A urmat O scrisoare pierdută de la Teatrul de Comedie din Bucureşti, cu un surprinzător Cațavencu în persoana lui Marcel Iureş, ultimul de la care te-ai fi aşteptat să fie ales pentru acest rol, dar care a construit un Nae Caț… foarte pregnant, greu de uitat, versatil mai mult decât alții, cu o scenă finală de apoteoză inversă, prezidând petrecerea populară de după alegerea lui Dandanache, singurul reper tradițional în spectacol, de jos, fiind căzut pe podea de beat ce era. Lumea din Scrisoarea pierdută ni s-a înfățişat întotdeauna, deşi profund coruptă şi imorală, drept una ceva mai cu ştaif, fie şi fals, decât aceea, de pildă, din Noaptea furtunoasă. Ei bine, la Al. Dabija nici aceasta nu e mai brează, dimpotrivă, parcă şi mai murdară, mai neglijentă în manifestările ei exterioare decât cealaltă. Poți să fii de acord cu această viziune sau nu, dar ea generează, totuşi, spectacole care se țin în picioare şi încă foarte bine. Sigur, la baza lor stă un adânc pesimism, o adâncă neîncredere în om, care, de ce n-am spune-o?, transpare şi din textul lui Caragiale, trebuie numai să ştii să-l citeşti. Aparența de lume idilică o dă, poate, imaginea noastră despre acele vremuri, faptul că nu existau atâtea rele ale lumii care astăzi ne fac viața amară.
La Teatrul Național din Timişoara, Ada Lupu a pus în scenă O scrisoare pierdută, într-o viziune actualizatoare, fără stridențe însă, păstrând textul intact, cu o Zoe sexy, în persoana Claudiei Ieremia, care face astfel un rol de neuitat în biografia ei de actriță. Spectacolul ne prezintă, cumva, o lume de azi, cu Tipătescu macho, cu sacoul pe pieptul gol, toți având comportamentul degajat şi lipsit de complexe al tinerilor pe care-i întâlnim pe străzi în prezentul nostru, putred, desigur, cum altfel?
O noapte furtunoasă actualizată face şi Mircea Cornişteanu la Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova, unde Chiriac demarează în trombă pe motoretă, sau mopetă dacă preferați, Spiridon nu mai trage tutun, ci „iarbă”, ambii locuind undeva în curte, Chiriac într-o rulotă, iar Spiridon într-un cort, de unde iese fumul des al îndeletnicirii sale. Spectacolul place, pentru că este alert, actorii se desfăşoară cu plăcere şi poftă de joc, simți că textul lui Caragiale este viu. Felul de a actualiza face linie dreaptă cu Scrisoarea regretatului Al. Tocilescu de la naționalul bucureştean, de-acum câteva stagiuni, cea scoasă cu grăbire de pe afiş la paraşutarea în fruntea acelui teatru a lui Dinu Săraru, din motive de… decență, că era o scenă lungă de sex cu Sharon Stone, în pauza întrunirii electorale. Altfel, spectacolul beneficia de toate viciile lumii moderne, dar şi de înlesnirile ei, se vorbea la mobil, se juca tenis, în fine, eram în lumea parveniților de azi.
Singurul spectacol cu D’ale carnavalului pe care l-am văzut în acest interval sărbătoresc este cel al lui Silviu Purcărete de la Teatrul Național „Radu Stanca” de la Sibiu, un spectacol cu sensuri ascunse şi vizibile în acelaşi timp, în care covoarele sunt puse pe un strat de nisip, semnificând probabil că totul la noi este construit pe acest material mişcător şi nesigur. În rest, inovațiile specifice acestui regizor se fac simțite şi aici. Dacă în Faust aveam o companie de Margarete, aici avem patru Didine Mazù, care dau un spectacol în spectacol demn de a fi reținut, una dintre ele, Ofelia Popii, fiind chiar actrița simbol a acestui teatru şi prezentă în toate spectacolele de aici ale lui Silviu Purcărete, o mare actriță pentru care teatru egal viață. Viziunea lui Purcărete despre lumea românească nu e mai puțin dură decât aceea a lui Dabija, chiar dacă pentru a şi-o instala pe scenă sunt folosite alte mijloace.
Am reținut, ca exmplu de cum nu cred că se poate juca teatrul lui Caragiale cele două spectacole pe care le-am văzut la Russe, unul făcut la Giurgiu, celălalt chiar la fața locului, ambele cu câte un Conu’ Leonida față cu reacțiunea violent sexy, în care slujnica Safta venea să pună mâna pe Leonida şi să i-l ia Efimiței, iar în personaje parcă vedeai hormonii cum fierb şi cum dau în foc. Spectacolul de la Giurgiu era făcut de un regizor de la Russe, iar cel de la Russe de un regizor român, dar nu de la Giurgiu, însă ambii aveau această viziune comună, deşi foloseau alte mijloace scenice, cum se întâmplă uneori şi deşi erau despărțiți de Dunăre. În plus, nici prestația actorilor nu era departe de aceea a unor amatori porniți să se afirme.
Cum spuneam la început, au mai fost şi alte spectacole cu texte ale marelui comemorat, printre care O scrisoare pierdută de la Ploieşti a lui Lucian Sabados, absolut meritorie şi tot la Ploieşti, pusă de către Cristi Juncu, şi o Năpastă, piesă extreme de rar jucată, cu textul cam transformat, dar în ceea ce rămâne, spectacolul rămâne şi el onorabil. Oricum, un lucru trebuie menționat: cu excepția spectacolelor lui Alexandru Dabija, unde replicile cheie, să le numim ariile de forță ale operelor caragialiene, sunt rostite uneori intenționat în surdină, tocmai pentru că aştepți contrariul, textul a fost, în general, păstrat aproape integral, ceea ce este o performanță pentru timpul din urmă, când din piesele clasicilor mai rămân uneori doar fragmentele care-i spun ceva regizorului, într-o viziune postmodernă (?) accentuată.