DE LA IMAGINI LA IMAGINAȚIA CREATOARE. ORIGINAR ŞI ÎNAPOI

Pierre Klossowski, care l-a cunoscut, copil fiind, pe Jouve, în anturajul lui Rainer Maria Rilke, va face o analiză penetrantă a romanelor sale (în « Tableaux vivants. Essais critiques 1936-1983 », traducerea românească TACT, 2008), dar va încerca, în acelaşi timp, să precizeze şi relațiile poeziei cu mistica şi psihanaliza, ajungînd la concluzii congruente cu ceea ce am încercat să exprim în articolul din numărul precedent, marcînd situația privilegiată a poeziei în tentativa de a conjura catastrofa civilizației occidentale, iminentă, la începutul anilor 30. 

« La Pierre Jean Jouve – scrie Klossowski – predomină o dispută perpetuă între teologie şi ştiința sufletului (psihologia abisală), dispută în care intervine ca terț şi mediator, puterea mitică a poetului. Această putere ultimă tinde să rezolve conflictul, făcînd din dileme şi alternative, imagini, la care poetul, prin natură sa, aderă în mod instinctiv. » 

 

Acelaşi articol, « Pierre Jean Jouve romancier : Catherine Crachat », subliniază identificarea, de către Jouve, a noțiunii de Dumnezeu cu erosul suprem, ca putere a Imaginației supreme şi eliberatoare. În absența acestei Imaginații creatoare originare, «forțele sufletului adus la sine nu se mai pot transforma în mod natural în imagini», comentează Klossowski şi, în consecință, abundă păcatul şi moartea.

 

În recenzia publicată în numărul din martie 1943 al revistei Suisse contemporaine din Lausanne, la volumul lui Jouve, Vers majeurs , apărut în acelaşi an la Librairie de l’Université de Fribourg, Jean Starobinski (pe atunci, la începutul carierei sale de critic literar) remarca distanța parcursă de la Baudelaire la Jouve în ceea ce priveşte imaginea modernității poetice. Merită amintit faptul că Baudelaire a fost unul dintre spiritele tutelare ale lui Jouve, acesta mergînd pînă la a împrumuta de la Baudelaire titlul uneia dintre scrierile sale cele mai frapante, intitulată Dans les années profondes, din volumul de texte în proză La scène capitale, publicat în 1932, şi care este de altfel ultima carte de proză a poetului. Dacă Baudelaire, la mijlocul secolului XIX, găsise în aspectele seducătoare ale modei şi în scenele insolite ale Parisului pecetea modernității, Jouve va percepe modernitatea drept catastrofă, înscrisă în inima contemporanilor săi. 

 

Considerat de Starobinski ca fiind unul dintre puținii interpreți valabili ai modernității, Jouve va publica în exil mai multe volume de poezii (dintre care am citat cîteva titluri în primul articol din această serie), care reprezintă mărturia unei adevărate crize spirituale, ce-l va conduce, prin suferința încercată în urma ocupării Franței de nazişti, la convingerea că experiența răului absolut poate deveni condiția însăşi a salvării. În jurnalul său, Jouve avea să scrie despre această perioadă tragică: «Poemele din Porche, scrise în momentul cel mai asfixiant al războiului care a fost poreclit «ridicol» («drôle») sînt pline de ultimele licăariri ale vremilor dinainte. A fost necesar şocul ruşinii, plecarea şi rătăcirea, pentru a găsi combinația secretă între durere şi o veche inspirație mistică, care a dat Nuit des Saints. Scrisă aparent sub dicteu, în mijlocul celor mai rele ştiri ale radioului şi al zvonurilor, în singurătatea dezastruoasă a unui sat din departamentul Drôme. O bună parte din La Vierge de Paris aparține exilului, exil sever, timp lung de lucru şi sărăcie. (…) Am crezut că nu poate exista un război mai just din punct de vedere metafizic. (…) În acest joc al forțelor, voiam să mi se audă vocea, într-un loc unde, neabandonînd nimic din ce îi era propriu, ea intra în acțiune ca armă spirituală »

 

În acest fel, plecînd aparent de la o viziune imediat-evenimențială, poezia lui Jouve se înscrie în tradiția poeziei mistice occidentale, aşa cum comentase încă din 1940 Marcel Raymond în studiul său, De la Baudelaire la suprarealism. Merită a fi citat aici şi textul intitulat Poezie şi Catastrofă, publicat tot în timpul războiului ca introducere la volumul La colombe, al poetului Pierre Emmanuel, în care Jouve scria: « Se poate imagina o Poezie care, în ceea ce priveşte un eveniment situat în timp, îl atinge într-o mod foarte hotărît, şi poate fi citită cînd ca o traducere directă a unor fapte tulburătoare, cînd ca o meditație mult mai îndepărtată despre ce se află la rădăcina acestora. »

Cîteva strofe din Le Bois des Pauvres (1943), un lung poem publicat apoi în La Vierge de Paris (1946), care se voia « mai mult decît un strigăt de luptă, o expresie a Franței perene», ne vor ajuta, poate, să înțelegem mai bine semnificația a ceea ce precede:

 

Ici l’oiseau ne voyait rien qu’un bois des Pauvres 

Ici c’était l’humanité l’arbre des Pauvres

Ici c’était la pauvreté nation pauvre

 

Je me souviens et je hurle de souvenir!

Des routes des banlieues après l’appartement

Dans le mystère et attendant le coup de mort !

Je me souviens d’avoir connu d’anciens lions

 

Et d’avoir vu les vils poussiéreux descendants

Camper dans les tableaux dorés et de ramures

Et séparer toute ombre et tout soleil

Par le souffle agile de la trahison 

(…)

 

Şi sfîrşitul aceluiaşi poem :

 

Haine verdoie! Amour, gonfle le bois !

Triste vent fou, fais abonder le sol auguste

Rends le cœur aux moissons

Fais-nous trembler de ton désir, océan fruste

Ecoute-nous encore, ô terre,

Appelez-nous aux chartes neuves de la mer

Et remplissez par nous la loi du Christ.

 

(Le bois des Pauvres este situat în proximitatea localității Milly, nu departe de Larchant, un sat la sud – est de Fontainebleau, unde se află ruinele unei biserici din secolul XIII, care depindea în vremea aceea de Nôtre-Dame de Paris.)

 

Jouve însuşi vorbeşte despre o progresie în timp a textelor sale care leagă, începînd cu cuvîntul introductiv la volumul Sueur de sang, catastrofa iminentă de noțiunea de «inconştient» pe de o parte, şi de cea de «spiritualitate», pe de altă parte. Kyrie (1938) prevestea venirea celor «patru cavaleri» ai Apocalipsei. O parte din poemele din La Vierge de Paris fuseseră scrise înainte de 1939. Jouve insistă în a spune, în acest fel, că nu a existat niciodată o opoziție în creația sa între o poezie «a evenimentului» şi o alta, «mai pură». Angoasa sa fusese aproape la fel de puternică în 1933, ca şi zece ani mai tîrziu, iar noțiunea de «catastrofă» din 1933 îi apare poetului tot atît de pertinentă şi la aproximativ zece ani după terminarea războiului, «deoarece – scrie poetul în jurnalul său – ea era dedublată, pe de o parte, prin referința la cunoaşterea interioară a omului modern şi, pe de altă parte, de referința la distrugerea socială pe care o pusese în mişcare acesta din urmă».

Dar dacă nu putem decît să aderăm la formula tranşantă a lui Pierre Klossowski pentru a-l fi situat une fois pour toutes pe Jouve, în articolul citat, «(…) nu cunosc vreun poet care să fi denunțat cu o elocvență mai perspicace şi cu mai multă rigoare decît Pierre Jean Jouve tentația unei complicități a cuvîntului poetic cu catastrofa socială şi spirituală», nu poate fi ocultată dificultatea percepției actuale a noțiunii însăşi de imaginație poetică. 

 

Poetul Jean-Pierre Lemaire, de exemplu, într-un articol intitulat Sagesse et imagination din volumul de eseuri Marcher dans la neige – Un parcours en poésie, (A merge prin zăpadă – Un itinerar poetic) publicat în colecția Repères spirituels a editurii Bayard în 2008, considera că noțiunea de imaginație poetică este astăzi într-o criză profundă. Pe urmele lui Adorno, care se întrebase dacă poezia mai poate exista după Auschwitz şi citînd în întregime unul dintre poemele cele mai transparente ale lui Paul Celan, intitulat (în traducere franceză) Toi aussi, parle, acest poet evoca posibilitatea ca realitatea, aşa cum a fost modelată în secolul XX, în special de experiența concentraționară, să se fi impus într-un mod atît de copleşitor, încît să nu mai poată fi transfigurată de imaginație.

 

Pentru a depăşi ceea ce acest poet numeşte «aporia imaginației», el ne propune să citim (sau să recitim) Cartea Înțelepciunii lui Solomon, cea mai recentă carte din Vechiul Testament, şi în special a treia parte a acesteia, Lucrarea Înțelepciunii în Istorie ». 

 

Un alt poet francez contemporan, Mathieu Bénézet, ne invită, pentru a răspunde, cred eu, la aceeaşi aporie, să privim spre un trecut şi mai îndepărtat. Citez dintr-una dintre cărțile sale recente, Il vient d’un enfant dans un autre livre (Vine de la un copil într-o altă carte» (L’arachnoïde, 2010): «Poèmes, dessins, chants, elles, ils en firent. Les mystiques représentent, et je souligne ce mot (une nouvelle fois je songe aux grottes de Lascaux) le possible, l’aperture, l’ouverture dans la déhiscence du jour avec la nuit de l’art. La mystique fut en proie à la nuit au même titre que les anonymes des grottes. La nuit de la nuit, l’obscurité de la nuit que réclama saint Jean de la Croix : «L’homme dans les ténèbres doit être éclairé par d’autres ténèbres », « une nuit qui enseigne la nuit».

Voi reveni însă pe larg asupra evoluției exemplare a acestui poet în peisajul literaturii franceze post-soixantehuitarde, într-un viitor articol.