Poeme de la Efes
Adrian Popescu
Costumul negru
Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 /2012
Costumul negru
L-am moştenit de la tatăl meu,
(medic la un spital rural)
croitorul i l-a cusut trainic
şi i-a pus întărituri solide,
din păr de cal…
Un fel de armură în care intru
când merg să-mi conduc prietenii
până pe buza mormântului.
Nichita Stănescu la Struga purta un
costum negru în dungi,
cumpărat din premiul Herder
la Viena;
a fost atent să nu-l şifoneze,
sau să-l păteze cu berea
pe care am băut-o cu el, timid,
ultima, desigur, la Skopje,
să nu se îmbete promisese,
eram mulți,
abia încăpeam la două mese,
Apoi…
(mais où sont les poètes d’antan,
nici Tom, prietenul lui, nu mai e…
nici Marius Robescu, nici Stoica, nici Mazilescu…)
nu mult după ce primise coroana
de aur, în catedrala Sfânta Sofia, din Ohrid,
în unicul său costum negru,
(era deja greoi ca un urs
siberian, cu ochi de lapizlazuli lichid)
l-au îngropat, în celălalt an.
Patru luni peste, atât s-au scurs,
din augustul macedonean până
în negrul decembrie dâmbovițean.
2. Când mă-ntorc în Bucovina strămoşilor mei,
îmbrac, de obicei, costumul tatălui,
mă duc în locul lui, ca-ntr-un ritual,
la Herța şi-n vis la Ciudei;
el nu a mai vrut să-şi revadă
locurile copilăriei, pierduta livadă,
Turla bisericii, casele de pe deal.
Străzile vechi, din Cernăuți,
unde, adolescent, înveți să săruți,
să dansezi, în costum, la bal…
Mai auzea el muzica vagoanelor de marfă,
unde erau înghesuiți, ca nişte vite,
sate întregi şi cartiere vestite,
de nu mai avea curajul să revină,
îi mai cântau, ca o sinistră harfă,
şinele, gările fără lumină?
Trecutu-i ca soda de rufe,
când nu mai găseşti odăile
casei unde au murit toți,
unde-s şoproanele şi clăile?
Unde zmeura, agrişele-n tufe,
podelele albe, dulapurile sub chei,
veranda şi tufe de strugurei,
unchii mei poligloți?
S-au îmbrăcat în armuri,
în costume negre toți.
3. Copil, scuturam fericit dudul,
cădeau viermi de argint,
floare cerească,
frunzele erau pentru alți viermi
să se ghiftuiască.
Vecinii noştri citeau seara Talmudul,
vecinele bunicii îmi îmbiau pasca.
Isus cu inima de raze, orbitor,
îi apăruse Faustinei Kovalska,
mâna Milostivului Mântuitor
îmi prindea mâna, aceasta.
4. Capra cu barbă de țârcovnic,
dimineața ne behăia spornic,
ne ataca pe maidanul dintre case,
cu sărituri caraghioase,
semăna ea cu capra triestinului,
cu cea a lui Umberto Saba,
purtam, ca el, povara destinului
amestecând latina cu slava?
Când ai parte de o bunică bilingvă,
polaco-română din Radăuți,
te simți acasă, oriunde-n Suceava,
gustul mierii polietnic nu-l uiți.
Sugeam, copii, la sânii mai multor
mame sufleteşti, ca Umberto,
nefericitul fericitul rătăcitor,
,,possible, ma non sia certo!’’
om al străzilor care duc în port,
al cârciumilor, al croitoriilor,
unde se pun fire din păr de cal,
în costumele pentru mort,
pentru nuntă, botez, sau
teatrul municipal.
5. În lumea asta destul de tristă,
costumul meu negru mai rezistă,
cu el mă vor îngropa, sper,
ca pe un cruciat în armura de fier,
are întărituri din păr de cal,
tiparul e al unui meşter rural,
e un costum de duminecă,
uneori trag fire din mânecă,
şi mă mir, de mai multe ori,
de arta vechilor croitori,
care mi-au lăsat să mă prind
de un nevăzut fir,
o coardă de alpinist,
cu care mă cațăr
la eternul Ghețar,
al muntelui după care tânjesc.
Albul e orbitor, urcuşu-i istovitor,
eu – ca marmota, năluca fluierând,
ascuns pe-o pantă, apar şi dispar,
ies la suprafață, părere şi fum,
o piatră, o vietate-s de-acum?
Culoarea ierbii o voi avea,
voi fi apa şi lut.
Un bătrân, un nou născut?
Cuvinte fragede, ca pămânul din plaur,
mi se-nghesuie-n gură,
dar tac, liniştea-i toată lumină,
strălucitoare, vibrândă,
ca-ntr-o icoană foița de aur.
Chipul slavei, imprimat în făptură,
Atunci va țâsni, veşnica mea dimineață,
dar totul nu va mai fi în oglindă,
şi nici în enigmatica ghicitură,
Ci Față de foc către față.
Dincolo, unde totul cu totul se-mbină,
Totul în toate, Cristos în lumină,
costumul sau trupul,
îl voi lepăda, în fine.
A înviat, exact precum a zis
1.
A înviat, exact, precum a spus,
Şi mâna ta a înghețat pe mauss.
Pe cer, nu pe ecran, cu oaste
De îngeri, cel rănit în coaste,
Ioshua-i, Domnul meu, Isus.
Într-un ținut nescris în codicil,
Azi noapte, m-am visat din nou,
De poți, tu desenează-mi-l,
Pe hartă nu-i. După ecou,
Eu îl găseam, demult, copil.
Pe față nu aveam vreun rid,
Nu cute lungi, ori zbârcitură,
Privirea dacă mi-o deschid,
Mai pot vedea o trăsătură,
Din cel care zbura prin vid.
2
A şaptea-i ziua Învierii,
E ziua laptelui şi-a mierii,
Se simt şi vraja şi mirosul,
Acestor zile de dumineci,
A Opta însă e prinosul,
Adie lin, de te cumineci.
Şi zic cei doi de la Emaus,
Că Răstignitul era viu,
,,Domine, tibi, semper, laus…’’
Şi pâine frânse, vin din cana
De lut El le turna. Târziu
Fiind, a mas cu ei. Osana!
Mormânt etrusc
Banchetul cântă-l, antice aed,
Din încăperea subterană,
Leoaicele din friză se reped,
Să sfâşie nevinovatul ied…
În crater, vinul roşu-rană.
Nu prea departe simți şi marea,
Şi cârtițele care-şi fac lucrarea,
Cei doi în piatra patului se mişcă,
Când murmură de undeva un cor,
Iar aeru-i cu iod, în gât te pişcă.
Tu, de acolo, nu te poți întoarce,
Acolo, eu nu pot intra aşa uşor,
Văd două umbre, poate-s parce,
A treia-i aşteptată. Lilieci în zbor.
Şi-ale beznei țipete şi gălăgie…
Ce mort trecut, ce amintire vie:
O siluetă pe-un perete ud…
Îmi spui ceva, dar nu te-aud.
O, dansatoare şi un dansator
Se aruncă-n în vârtejul anilor.
Cât vraja e jilavă şi ne scaldă,
Din frescă ieşi în pas dans,
În lumea de deasupra, caldă,
Eziți puțin cu brațele-n balans.
Dar ai păşit din lumea cealaltă.
Aici… Unde fragmente caut
Să le îmbin…Şopârla, coada...
Trecutu-i mort. Vine zăpada
Mieilor, pe mâna care scrie,
Albind. Aud un dublu flaut…
Pe alt perete un băiat etrusc,
Adie-o melodie. O auzi sau nu?
E amintirea vârstei care fu,
De dorul căreia eu mă usuc,
Şi vine frigul nopții. Brusc.